Aseară ne-am întors acasă târziu. Nici nu voiam sa deschid televizorul. Dar… căldura mare nu mă lăsa să dorm, aşa că… De obicei caut cu rabdare ceva interesant . Pe tv Cultural era Micul Infern, de Mircea Ştefănescu, pe care-l văzusem la teatrul Nottara, iar în timp îl revăzusem de mai multe ori la tv Cultural. Cum ar veni, îl ştiam pe dinafară. Şi totuşi! nu m-am dezlipit de ecranul magic decât la 12.30, când s-a terminat acest spectacol cu totul special. M-am gândit că şi actorii colegi-prieteni, care mai trăiesc, vor fi privit şi voiam să-i dau telefon Luciei Mureşan, singura căreia îi aveam numărul, pentru a o felicita, numai că m-a oprit gândul că dânsa fiind bolnavă grav, cum ştiam, poate nu este abordabilă. Am amânat pe dimineaţă. Când am aflat că s-a dus Dincolo, am simţit o durere ascuţită şi o părere de rău că parcă lumea mea, formată mai ales din spectacole de teatru extraordinare, datorita regizorilor şi actorilor minunaţi, dispare pentru totdeauna.

Singurul lucru bun, în comunism, a fost că noi, spectatorii, şi ei realizatorii, eram într-o comuniune adevărată, şi după fiecare spectacol ne simţeam altfel, ne iubeam pe noi şi pe cei din preajmă, măcar, ne încărcam bateriile, cum se spune, pentru câtva timp. Numai pentru acea stare specială, eu regret că am îmbătrânit şi nu mai simt la fel, indiferent de  autor, regizor, distribuţie, teatru. Acum spectacolul de teatru a trebuit să devină show şi eu nu mai sunt pe undă.

Cu LUCIA MUREŞAN am fost la Sebeş Alba, acum cinci ani. Aproape tot drumul am vorbit despre spectacole, poeţi, am recitat din mulţi poeţi, împreună şi cu scriitoarea Paula Romanescu. George Motoi, care a mers cu noi, atunci, ne privea doar şi surâdea, cu surâsul plin de înţeles pe care i-l ştim şi preţuim.

Festivalul LUCIAN BLAGA, de la Sebeş Alba, o avea în centru pe această actriţă uluitoare şi le va fi foarte greu realizatorilor să găsească pe cineva atât de devotat recitării, care să lumineze pur şi simplu, prin simpla prezenţă, acel eveniment cultural excepţional.

 Ultima dată când am fost emoţionată de această mare actriţă, a fost la Sala Euterpe, a Universităţii Spiru Haret, acum un an, când a recitat din Eminescu, a citit din scrisorile de dragoste ale Veronicăi Micle. Partener i-a fost, ca de atâtea ori, actorul George Motoi. Dacă ar fi văzut acest recital şi cei care nu au loc în literatură din cauza lui Eminescu, ar fi înţeles şi mai bine cât de mici sunt.

Sunt împăcată, în sufletul meu, că i-am oferit flori şi am felicitat-o ori de câte ori am avut prilejul şi, mai ales, am vorbit mult şi cu dragoste, despre lumea artistică din care a făcut parte şi pe care a ilustrat-o cu brio.

Dumnezeu s-o odihnească în pacea lui binefăcătoare!

LIDIA LAZU

Relatare despre ziua de ieri. (8 iulie 2010)  Nu o Relatare despre Regele David, ci despre Poetul Ion Miloş, pe care mă sunase Ghiorghiţă Istrate să vin să-l vedem la CCA, sala Eminescu, unde îşi va lansa o carte. La o oră cam nepotrivită, 14:30, dar oricum nu se făcea să nu merg, deşi Lidia, abia sosită acasă, prin marea căldură a amiezii, n-a mai putut să meargă. M-a rugat să-i duc un DVD cu recitalul Bacovia la Tinerimea română. Ajung acolo, intru pe la expoziţiile din faţă, în fine aflu că trebuie să merg pe coridor spre capătul din Sărindar. Acolo deja lume, o sală elegantă, patrată, nu mare, iar la mijlocul sălii îl văd Ion Miloş în convorbire cu Istrate. Merg, ne îmbrăţişăm, GI încearcă să mă prezite ca mare romancier…, dar, zic, noi ne cunoaştem chiar de la Sebeş, unde Lidia a recitat din Blaga, la monumentul poetului şi la Râpa Roşie… - şi îndată îi dau DVD-ul pe care îl bagă într-o carte ce tocmai primise. Diverse persoane vin să-l salute şi unele îi dau cărţi cu autograf. Aici şi Victor Crăciun, căruia mă feresc să-i mai amintesc de promisiunile de la Academie )lansarea Veneticilor la Chiuşinău..). Dintre cunoscuţi, Lungeanu şi Victoria Milescu, apoi şi Ion Cocora.  Îl felicit pe G:I. pentru numeroasele grupaje de poezii apărute peste tot, la împlinirea celor 7 decenii - din modestie se face a nu şti despre ele; o felicit pe VM pentru interviul ce i-a lat în Literatorul. Îmi propune şi mie un interviu, dar eu o rog să scrie mai bine despre Himera, căci Murgeanu simte frustrarea faptului că în aceşti 3 ani nu s-a scris decât o singură cronică, cea din Viaţa Românească.

Suntem chemaţi într-o a doua sală, poate nu mai mare decât precedenta, între ele un mic coridor. Aceasta fiind Sala Eminescu, cu un portret al Poetului, cu multe icoane şi cu fotolii pe patru laturi, încât nu ştii unde vor sta actanţii lansării. Se aşază pe latura opusă intrării: C.V., I.M. şi Nicolae Georgescu, eminescologul. Între timp văzusem cartea care se va lansa, cam lată, pătrăţoasă, lui Ion Cocora nu-i place cum arată. O răsfoiesc şi văd că este o carte de convorbiri cu Adrian Dinu Rachieru, de la Timişoara, iar la sfârşit sunt destule fotografii de-ale lui IM. Cartea apare la Semne, în parteneriat cu Liga pentru Unitatea românilor de pretutindeni. De aici şi porneşte VC, care îl prezintă pe IM ca vicepreşedinte al Congresului românilor de pretutindeni. După moderator, urmează Nicolae Georgescu, îl numeşte pe IM un clasic în viaţă, iar despre românii din exterior susţine că nu ar fi o diasporă, ci un exil; diaspora, prin definiţie are un centru la care exilul se raportează mereu, la românii nu este aşa, din păcate, nu a fost niciodată. Deci un exil, în care fiecare român se fofilează, vrea să nu se mai ştie despre el şi ai lui că provin din România, nu-i învaţă pe copii româneşte, ca să nu aibă de tras ponoasele… Necum să se ajute între ei.

Deci văd la faţa locului încă un intelectual care luptă şi luptă pentru românism, însă mereu nemulţumit el însuşi de români şi găsindu-le toate vinile. Or, eu cred că lupta trebuie să pornească de la înţelegerea contextului, nu de la stabilirea vinilor. Îl prezintă elogios pe IM, mare poet, traducător, eseist, a scos cam 100 de cărţi, de-ale lui sau traduceri, şi discută despre câteva dintre ele, pe care le are în faţă. Miloş este poate unicul în situaţia de a traduce din 4 limbi. Urmează Catinca Agache, care discută aplicat despre poezia lui IM, a debutat cu poezii în Banatul sârbesc, apoi a fost nevoit-alungat practic din Jugoslavia de convivi, ca primejdios comunist; a avut un intemezzo de 2-3 ani la Paris, dar nici acolo nu a fost bine primit şi s-a mutat în Suedia, unde a luat-o de la zero, a învăţat cu greu limba, a reuşit să publice acolo 4 volume de poezii proprii, stârnind un real interes, căci scrie într-o manieră foarte personală, nesemănând cu nimeni. O poezie de esenţe, nu cantabilă, nu formalistă, ci în modalitatea lui Brâncuşi de a dezbrăca ideea de toate podoabele formale spre a ne pune în contact direct cu esenţa, cu ideea, cu aforismul. Din acest punct de vedere IM nu are seamăn nici la noi, nici în Suedia nici în vreo altă ţară din Europa. Apoi îl discută pe IM ca eseist. Şi ca traducător a circa 200 de poeţi români. Ea este editoarea unei dintre cărţile lui de poezie apărute la noi. Vorbeşte un general în civil, Mircea Chelaru, despre daco-geţi, despre faptul că a descoperit la suedezi nişte documente atestând  pe daci şi spaţiul carpatin ca leagăn al umanităţii din continent. A trebuit să se ducă acolo, la vikingi, ca să găsească atestări despre antecesorii noştri. Apoi invitată fiind, spune câteva fraze poeta Adela Popescu, soţia lui George Muntean. Erau la Bâlca, satul de naştere din Bucovina al soţului, când a aflat că IM a inclus-o cu nişte poezii într-o antologie publicată în Suedia. Fără să se fi cunoscut, fără să-l roage. sau să intervină prin relaţii, cum se prea obişnuieşte pe-aici. Deci acesta este IM, poetul care singur îşi face munca, la modul performant, neinfluenţat de nimeni.  Câteva fraze adaugă Teodor Rogin-Pereverza, venit la lansare cu mama; spune că lucrând la Academie în colectivul Eminescu, l-a fişat pe IM cu lucrările sale etc. În final ascultăm cuvântul poetului IM: Da, a scos această carte Durerea de a fi român, ca să se vadă că noi nu ştim să-i preţuim pe cei care îşi dedică întreaga viaţă şi energie pentru promovarea culturii româneşti în lume. El se trage din Banatul sârbesc, din părinţi români. De la şcoală l-a luapus la inimă pe Eminescu şi nu a mai văzut lumea decât prin perspectiva poetului. A trebuit să se expatrieze, dintre românii bănăţeni care chiar l-ar fi lichidat, pentru opţiuni politice. La Paris nu a putut rămâne, pentru că acolo, cel care era considerat de noi ca părinte al literaturii-culturii noastre l-a duşmănit şi a dorit să-l pună pe fugă, să-l desfiinţeze.(Ierunca). A ales Suedia, o limbă total atipică, şi şocul cel mare: şi-a dat seama că acolo nu se ştia nimic despre România, cu atât mai puţin despre cultura ei; erau profesori universitari, intelectuali cu mari pretenţii, care însă nu aflaseră un cuvânt despre Eminescu.  Asta l-a rănit grav, cu mânie s-a apucat să înveţe limba lor, în zece ani şi-a însuşit-o, a început să scrie, să publice poezii proprii, să traducă poeziile esenţiale din Eminescu; au făcut ochii mari suedezii, s-au scris cronici entuziaste, ne citeşte din doi exegeţi, în carte sunt textele a patru care îl omagiază pentru lansarea marelui Eminescu în Suedia. Cu o subliniere specială pentru Memento mori, o operă fundamentală de-a lui Eminescu, însă pe care nimeni nu o abordează, fiind extraordinar de greu de tradus. Acei exegeţi au pus Memento mai presus de Luceafărul! Şi imediat se găseşte Virgil Ierunca de la Paris care îl face praf la Europa liberă. De la conaţionali nu a avut decât lovituri, din toate părţile. Românii din exil nu au ajutat pe niciun confrate scriitor să se facă acolo cunoscut, fiecare se ferea de concurenţă, se temea să nu fie dat deoparte şi noul venit să îi ia locul. Dar el a lucrat cu străşnicie la traducerea scriitorilor români în cele patru limbi pe care le cunoaşte. Sunt 200 de nume pe care le-a lansat în lumea europeană. Cum să te faci cunoscut şi respectat decât prin cultură? Altfel toată lumea ne confundă cu ţiganii şi chiar ne spune ţigani.

Ar fi de comentat activitatea lui IM cu cartea în faţă, cu numele la care se referă şi cu titlurile cărţile pe care le-a publicat. Dar n-am obţinut cartea cu pricina…

Mă gândeam că măcar în această privinţă IM are perfectă dreptate, el, spre deosebire de toţi ceilalţi români ajunşi în Vest, a pus din greu umărul pentru cunoaşterea literaturii române în străinătate, alţii nu au făcut-o nicicum… Iar cele câteva nume care totuşi au activat ca redactori şi editori nu au inclus decât oameni din exil, niciodată pe cei de acasă. Iar lui IM imediat Ierunca i-a aruncat jignirea că este ceauşist, că îi face jocurile lui Nea Nicu, că etc. Ne plângem că nu luăm premiul Nobel…, dar marii noştri scriitori nu au pătruns în vest. Când să-l ia în discuţie pe Blaga s-a constatat că nu aveau nicio traducere… La fel fusese şi în cazul lui Rebreanu. Pentru că românii din străinătate s-au încăpăţânat să nu-i traducă pe cei din ţară… Iar când a fost să-l ia în discuţie pe Cioran pentru Nobel, având experienţele negative cu Sartre etc, a venit la mine prof. X de la Academia Nobel şi m-a rugat să tatonez pe lângă Cioran. Am mers la el şi i-am expus situaţia. Nu a  vrut să primească. I-am oferit mai multe variante: una era să primească Nobelul, iar cu banii să facă o fundaţie, să ajute tinerii merituoşi etc. Nici aşa nu a vrut. Apoi m-am gândit că nu a vrut să se facă investigaţii cu privire la trecutul lui, dezvăluirile privind antisemitismul şi legionarismul lui de tinereţe i-ar fi căzut foarte rău… Tot lui Cioran, cu care eram foarte bun prieten şi aveam lungi discuţii, i-am spus: De ce nu aţi tradus pe niciun mare român? de ce n-aţi promovat pe nimeni? Da, a fost de acord că a greşit… Însă era prea târziu pentru el, iar după doi ani a şi decedat.

Deci pentru IM, în mod explicit, aşa după cum deja ne lăsase să înţelegem cu ani în urmă, în discuţiile de la Sebeş, durerea de a fi român vine din aceea că în ţară nu a fost bine văzut şi bine primit (de oficialităţi), iar în străinătate chiar mai puţin de-atât, deşi el, spre deosebire de românii plecaţi, care nu au ajutat pe nimeni să fie cunoscut, a tradus din plin, peste 200 de scriitori români. Încă de la prezentare, V.C. explicase clar că IM ar merita de la statul român să i se dea cetăţenia, să i se ofere o locuinţă corespunzătoare etc., lucru cu care apoi s-a dovedit de acord şi NG. (Iar despre cazul Goma, în context, nu s-a spus un cuvânt).

Şi mai spune IM: poetul român  crede că talentul e suficient, el nu se dedica trup şi suflet vocaţiei sale, nu aprofundează, nu citeşte poezia lumii, se fereşte cu dinadins de studiul filosofiei; el se comportă de parcă ar avea o pasăre cântătoare în gât şi se lasă în voia cântecului acelei păsări.  Or, poezia este mai mult de-atât, este o abordare de pe cele mai înalte culmi ale umanităţii.

Lansarea s-a prelungit, IM a început să dea autografe, să dea interviuri, din păcate nu erau destule exemplare, a luat cine a fost mai iute de mână iar eu am rămas fără. Păcat, pentru că aş fi vrut să citesc cartea cu creionul în mână, ca studiu de caz, desigur.

Şi în tot acest timp mă gândeam ce ciudate persoane sunt scriitorii, în general. Ghinionul unei naţiuni mai mărunte, cum este a noastră, e chiar acesta: în absenţa unei politici de mare putere, în absenţa unei economii performante, reprezentarea în faţa străinătăţii depinde de scriitori, inşi ciudaţi, megalomani, bolnavi de orgoliu, egolatri, care nu-şi cunosc decât propriul interes de a se face cunoscuţi, de a se exhiba, ocultând tot ce se mişcă în jurul lor. La ţările mai mari acest efect dezastruos este suplinit prin politica generală a ţării respective, care se impune pe scena lumii, îşi face faima, inclusiv pe cea culturală. Celelalte culturi, din politeţe, din interes, din multe alte cauze devin interesate de cultura acelei ţări, fie că e Anglia, Franţa, Germania, Rusia… Vin traducerile, curg ofertele, invitaţiile etc. Or, cultura unei ţări precum România este în mod programatic ignorată, căci s-a înţeles acest lucru: nu este loc pentru toată lumea, ci pentru cei care se impun mai întâi politic, economic etc.

Şi mă mai gândeam că nu numai românii se dezic de patria părăsită (la noi cu o notă agravantă, din cauza infernalei “mânii proletare”). Că îndeobşte scriitorii exilaţi sunt urgisiţi de naţiunea în cauză, exemplele sunt multe, abundă, au devenit clasice. De la Ovidiu, de la Dante, de la Cervantes, Puşkin, Hugo, Joyce, Gombrovitz, câţi şi câţi alţii, aproape că e o regulă să-i alungi cu pietre pe cei ce încearcă să trezească conştiinţele… Naţiunile sunt prin firea lor ingrate, nerecunoscătoare; doar când faima universală s-a instalat, factorii locali încep să se mişte, oportun, să se bată cu pumnul în piept: iată ce genii a dat naţiunea noastră! Deci sunt fugarii care vor să uite de unde au plecat, precum Gombrovitz, dar sunt şi scriitori ce continuă să se refere la naţiunea care i-a expatriat. Ca Joyce. Ca IM al nostru. (Iar cealaltă problemă, a protocronismului, o las pentru altă dată. Însă e clar că lucrurile se mişcă cu mare încetineală, mijloacele lipsesc, academiile se pun de-a curmezişul, îşi apară pâinea cu ghearele şi cu dinţii.)

În cazul lui IM, cum observasem încă de la Sebeş, este probabil şi o chestiune de umoare, este starea lui depresivă, nemulţumirea iscată într-o fire orgolioasă şi potenţată de multele frustrări, de faptul în sine că după eforturile teribile pe care le-a făcut pentru cultura română,  s-a aşteptat la glorie şi şi-a dorit cu ardoare: recunoştinţă, lauri, premii, academii… Aşa că la finalul lansării, un domn al cărui nume îmi scapă, dar din domeniu, stând în picioare lângă intrare, spune cam aşa, dar fără parapon, cu ton benefic: Dle IM, să trecem peste durerea de a fi român, să vă bucuraţi că sunteţi în viaţă, că aveţi talent, că aţi izbutit să vă afirmaţi ca poet în suedeză, să fiţi mulţumit că aţi reuşit traduceri teribile din atâţia poeţi români, că v-am scos cărţi, că aţi luat premii… Sugerând că reuşitele concrete sunt cele care primează, iar insatisfacţiile n-ar trebui luate în calcul. Un mesaj de mult bun simţ, care mi-a mers la inimă.

Patria recunoscătoare, răsplata jertfei patriotice, astea sunt deşertăciuni, îmi spuneam, astea sunt lucruri în care nu e bine să-ţi pui nădejdea, căci nu vor veni, oricâte merite ai avea… Aproape că te miri de o asemenea abordare din partea unui om deosebit de merituos, precum IM. Pare a fi vorba de o slăbiciune pe care, cu vârsta nu şi-a mai putut-o gestiona. Iar pe de altă parte, tare aş vrea să citesc cartea de conversaţii a lui IM cu ADR, căci sunt acolo desigur o mulţime de lucruri din viaţa literară care mă interesează.

Când să plec, o văd pe Catinca Agache discutând pe trotuar cu Adela Popescu, o felicit pentru docta abordare a operei lui Miloş; şi luându-mi la revedere, constat că A.P. nu-şi mai aminteşte de mine. Dar, zic, am pus o placă memorială pentru soţul dvs, avem poze împreună la intrarea în bloc, am discutat de multe ori… Se scuză că nu are o memorie vizuală prea bună, dar şi ei i s-a părut că mă ştie de undeva. Şi nu le mai spun: Vedeţi, aşa e cu recunoştinţa la români, asta e durerea de a fi român, despre care se vorbeşte în propoziţie. Plec deci râzând, fără resentiment, căci bucuria este să faci un lucru pe pofta inimii tale; iar a te aştepta la recunoştină este deja o inabilitate, o greşeală, o himeră de evitat cu străşnicie…

Pentru a douazecea oara in ultimii douazeci de ani, la Castelul Iulia Hasdeu de la Campina, sunt sarbatorite cele doua Iulii: sotia lui B.P. Hasdeu si fiica acestora, copila geniala Iulia Hasdeu.  La insufletita manifestare culturala, unde au conferentiat distinsi specialisti ai istoriei si literaturii: I, Oprisan, Stancu Ilin, Crina Decusara-Bocsan, G.R.Togan,Alin Ciupala,Mihai Stefan, C. Manescu, Jenica Tabacu), au participat de la Bucuresti un numar impresionant de membri ai Asociatiei Iulia Hasdeu, mobilizati in jurul inimoasei lor presedinta, dna prof.univ. Crina Bocsan-Decusara.  Numerosii participanti, raspanditi pe sub secularii arbori din imensa gradina, ori adunati sub streasina corturilor in momentele cand revenea ploaia in rafale, au ascultat cu indreptatit interes alegatiile conferentiarilor, prezentarea unor carti abia iesite de sub teascurile tipografiilor (Jurnal fantezist si Confidences-Destainuiri ale Iuliei Hasdeu), ori spunerile unor poeti/liceeni din localitate, aflati la a doua experienta editoriala. Actrita si poetesa Lidia Lazu a sustinut un recital in romana si franceza din lirica acestei fara seaman tinere, inca nu indeajuns de cunoscuta si apreciata la noi.  Dupa un reconfortant popas in preajma lacului sarat de la Telega, localizat in putul unei ocne abandonate, intre dealuri impadurite, - membrii Asociatiei au dorit sa viziteze asezamantul brancovenesc de la Brebu, la numai 6 km de Campina. Cu adevarat o impresie coplesitoare produce acest ansamblu, prima importanta constructie a marelui Domnitor crestin C.B., edificata inca in primul sau an de domnie si  reprezentand resedinta de vara a Domnitorului-martir.  Impozantul turn de la intrare, inaltele ziduri imprejmuitoare, cu numeroase ambrazuri, biserica din incinta, dar mai ales palatul domnesc, curtea vasta cu livada, statuile celor doi mari voievozi: Matei Basarab si Constantin Brancoveanu, extram de bogatul muzeu gazduit in salile impunatorului palat, toate au creat o impresie de nesters vizitatorilor. Spre finalul acestei vizite pline de frumoase emotii, cum ni se intampla adesea cand ajungem la vreunul dintre palatele brancovenesti raspandite prin Tara Romaneasca, sub un impuls de neoprit, Lidia Lazu ne-a surprins si ne-a incantat cu un nou recital, evoluand in largul pridvor al palatului, cu inalte ogive medievale, bordate cu flori in toate culorile. Versuri de Eminescu, de Blaga, in aceasta ambianta privilegiata… Si improvizatiile vocale ale actritei…Ca la un semn, se oprise si ploaia, in espectativa. Iar la plecare, in piateta din fata intrarii, cativa tei ratati isi revarsau generosi dulcea mireasma, in aerul pur-limpezit al unei dupa-amiezii daruite cu har…

O saga basarabeana – Veneticii de Ion Lazu

La implinirea a 70 de ani de la Cedarea Basarabiei (26 iunie 1940), merita prezentat singurul roman care ataca frontal drama basarabenilor refugiati in tara: Veneticii de Ion Lazu (a treia editie, “definitiva” (440 pagini), lansata anul trecut la Targul de Carte Gaudeamus, Editura Ideea Europeana, 2009). Data fiind tacerea impusa asupra subiectului tabu-Basarabia, in anii comunismului, nici unul din cei 200 de scriitori proveniti din Basarabia care traiau in Romania nu a scris nimic despre bastina lor. Ceea ce face din soarta basarabenilor o tragedie si mai cumplita este faptul in sine ca ei au traversat o tragedie istorica si nici macar nu au avut dreptul sa vorbeasca despre ea! Asa se face ca desi tema refugiului basarabean l-a preocupat o viata intreaga, scriitorul Ion Lazu nu a putut scrie romanul decat dupa 1989. Este vorba despre un roman fluviu, in stil tolstoian, in care ni se prezinta o fila de istorie care nu a fost invatata la liceu. Se prefera tacerea.

Ion Lazu (n. la 6 ianuarie 1940)

Situl web al scriitorului: http://ionlazu.bibro.net

 In lupta cu necrutatorul vant al uitarii, Ion Lazu este initiatorul, in vremea din urma, al celor doua indraznete si atat de bine-venite proiecte ale Uniunii Scriitorilor din Romania: Montare a 200 de placi memoriale pentru scriitorii disparuti si Memorialul scriitorilor incarcerati sub regimul comunist.

Veneticii lui Ion Lazu este povestea simpla a unei familii de mici negustori basarabeni, propria familie smulsa din rosturile ei de valurile negre si involburate ale istoriei si aruncata langa Slatina (in Oltenia) unde cei noua membrii ai clanului vor fi nevoi ti sa traiasca pana la disparitia fireasca. Personajele principale sunt tatal, Grigore, si mama, Vera, ambii reprezentand trasaturile definitorii ale basarabeanului: cinstea, preocuparea pentru familie, intelegerea cu toate etniile din jur, evrei, gagauzi, olteni sau tigani. Istoria familiei se desfasoara pe timp de aproape un secol de la copilaria bunicului Timotei Hanganu dinainte de primul razboi mondial pana la moartea protagonistilor. „Prozatorul detine cele trei calitati “de baza”: memorie, fantezie, spirit de observatie, fara a mai pune la indoiala combustibilul, talentul.” (Magda Ursache). „Romanul e scris cu o mana sigura si cu un har aparte al evocarii … Lumea pe care Ion Lazu ne-o aduce in fata ochilor este adeseori terifianta: razboi, ocupatie sovietica, teroare de masa, executii sumare, fuga disperata din calea inamicului, trenurile luate cu asalt de refugiati (veritabile iaduri pe roti), foamete, boala, groaza zilei de maine.” (Stefan Dimitriu). Mesajul pe care autorul doreste sa-l dea este totusi unul pozitiv, caci in toata disperarea refugiului pe pamant strain veneticii basarabeni isi gasesc forta sa mearga inainte. Descrierile sunt de un realism si o sensibilitate deosebita, psihologia personajelor este prinsa in cele mai mici si edificatoare detalii. Povestea curge lin si te tine in vraja ei, facand sa-i cunosti rand pe rand pe protagonisti, din trairile sau povestirile lor intelegand totodata si vicisitudinile din epoca aceea. De-a lungul romanului, personaj principal, Vera, se contureaza in „cel mai frumos omagiu adus mamei” (Ana Blandiana). Veneticii este saga basarabenilor, dar in acelasi timp si saga tuturor „veneticilor”, a celor care dintr-un motiv sau altul traiesc departe de locul unde s-au nascut. Imbinarea dintre detaliile vietii de zi cu zi a unei familii, tragedia basarabenilor refugiati in Regat, si mesajele universale pe care romanul le transmite (importanta familiei, toleranta catre alte etnii, rabdarea si intelepciunea necesara pentru supravietuire, imperioasa nevoie de a continua a refugiatului/expatriatului), bogata si aleasa limba romana in care este scris, face din acest roman „unul dintre primele (cele mai bune) 10 romane scrise la noi (in Romania), in ultimii douazeci de ani” (Stefan Ion Ghilimescu).

Ion Lazu este originar din comuna Ciubarciu, judetul Tighina, Basarabia din parintii Grigore si Vera Lazu. Casatorit cu Lidia Lazu de care il leaga o iubire de ani de zile si poezia si muzica (Artista Lidia s-a remarcat prin recitari de poezie din lirica lui Blaga, Bacovia, Eminescu, acompaniate de frumoase triluri ale vocii ei; a tinut patru spectacole in California, mai 2008). Unicul lor fiu, Andrei, ii este scriitorului aproape de suflet si in romanul Veneticii, fiul ii devine un alter-ego. Geolog de profesie, Ion Lazu lucreaza pe teren in numeroase locuri prin tara, devine apoi scriitor, scenarist, poet, romancier, artist fotograf. Lucrarile i s-au publicat tarziu, caci nu a dorit sa scrie la comanda comunistilor. Pentru Ion Lazu delimitarea de comunisti a fost esentiala, vitala. Debutul editorial are loc in 1970 cu un volum de schite si povestiri. Ion Lazu a scris si publicat sase romane, cateva volume de povestiri, trei volume de elegii si fragmente de jurnal stranse in doua volume. Pasionat deopotriva de film si fotografie, Ion Lazu a scris cateva scenarii de film, a realizat un album de arta fotografica.

Remus Valeriu Giorgioni:

VENETICII, romanul  înstrăinării neamului,  al dramelor confraterne

Cel mai tipic basarabean  al literaturii române este Paul Goma, care zicea (despre sine însuşi, sau despre tatăl său învăţătorul) că  în Basarabia a fost socotit de ruşi spion român, iar în România spion rus…  Aceasta  este, de fapt, şi esenţa dramei românilor  basarabeni:  acolo trăitori printre ruşi, iar când au ajuns în Ţară au fost priviţi cu extremă suspiciune de  fraţii lor întru neam, tradiţie şi credinţă. Familia Grigore Manu ajunge, cu ordin de deportare, într-un sat din Oltenia (în apropiere de Slatina Olt) – de fapt schimbă mai multe locaţii, în case şi sare apropiate din aceeaşi comună. Au fost desigur şi vecini cu suflet  care le-au sărit uneori în ajutor, chiar dacă nu erau (cu mult) mai încropiţi ca ei material. Dar din partea celor mai mulţi olteni au fost întâmpinaţi cu invidie şi ochi rău, rea credinţă.  Când Grigore, care provenea dintr-o familie de neguţători  a ajuns gestionarul magazinului sătesc („cooperativa”), s-au găsit isteţi care să-l împungă în fiecare zi, că – îşi ziceau ei – de ce să ajungă veneticu  ăsta  mai bine, mai sus ca mine?? Oltenii erau buni mai mult de gură decât de muncă, iar unul mai „deştept” a pus ochii pe caii „veneticului”, singura avere a familiei, şi  a  dispărut  cu ei într-o noapte întunecată, pierzându-şi urmele. (Şi-a construit şi un alibi de profesionist;  abia peste ani şi ani  păgubiţii au dedus cine de fapt  i-a  nenorocit).

…Dar să nu intrăm în miezul acţiunii romanului, fără o minimă prezentare.  Autorul acestor rânduri a auzit, cu cca 15-20 de ani în urmă despre geologul prospector Ion Lazu (care a activat vreo 4 ani în zona Bocşei), o prezenţă  stenică şi tonifiantă  şi  în lumea literară. Citisem în reviste câteva fragmente de proză  care mi-au atras instantaneu atenţia, auzisem şi de  un scenariu de film… Abia  de curând am aflat  mai multe despre autor, pe care am avut şansa deosebită să îl şi cunosc personal, în toamna anului trecut, cu prilejul Conferinţei Naţionale  a scriitorilor, când tocmai apăruse ediţia a treia, definitivă, a Veneticilor.

Ion Lazu este autor a l câtorva volume de proză scurtă, şase romane şi trei volume de versuri, dar cartea vieţii sale  este romanul Veneticii. După cum mărturiseşte şi autorul într-un interviu recent, subiectul acestui roman l-a urmărit toată viaţa. Ideea cărţii a pornit de la un scenariu de film de câteva pagini, pe care le-a „diluat” în… diluviul unei cărţi de  440 de pagini.  La prima ediţie, cea din 1999  (cca 300 de pagini), a adăugat  200 în ediţia a doua – 2002 - , ca apoi  să reducă  iarăşi conţinutul cărţii cu vreo 60 de pagini  în ediţia definitivă. Aceasta denotă un travaliu intens pe text – iar prin adăugarea părţii a doua, „Scribul familiei”,  romanul Veneticii, profund modern în substanţa sa, devine în ediţie definitivă unul postmodern.  Scribul familiei este chiar autorul, care în această parte a doua  reia teme, rememorează şi adânceşte motive, idei, evenimente.  Secţiunea începe cu o „scrisoare pierdută”:  scrisoare a iubitei  fiului în care aceasta se plângea mamei de nişte motive închipuite, şi se sfârşeşte cu  gestul aproape ritualic al „scriitorului” de cruci… Având o grafie mai caligrafică, a fost desemnat de membrii rămaşi ai familiei (sau şi-a luat singur această misie, ca un adevărat cronicar) să scrie pe cruci numele şi anii vieţii membrilor dispăruţi: cinci în cinci ani! Dar scribul familiei îşi reproşează că le-a făcut alor săi dreptate doar pe hârtie, în moarte, fiindcă în realitate/viaţă  i-a cam neglijat, vizitându-i din când în când.

 O saga sagace. Basarabia mitică

Romanul lui Ion Lazu a fost numit „o saga basarabeană”, după faimoasele istorisiri din literatura Nordului, care tratează istoria unei familii prin multiplele ei generaţii succesive (uneori pe o durată de sute de ani). Cartea lui I.L. acoperă 50 de ani de existenţă: bunici, copii şi nepoţi. Tot timpul familia Manu  poartă în adâncul cel mai tăinuit al sufletului nostalgia pământului natal, malul fertil al Nistrului, cu satul Ciobârciu, cu oameni de treabă, gospodari tot unul şi unul. Tinereţea lor, timpul căutării perechii, convieţuirea armonioasă cu diferitele  etnii: ruşi, evrei, tătari, găgăuzi. În Basarabia au suferit două răsturnări ale istoriei (plecă ruşii – vin ruşii…); când aceştia au (re)venit, în  martie 1944, românii au vrut să-l condamne la moarte pentru colaboraţionism cu puterea rusească: fusese gestionar şi sub români, şi sub ruşi.  Basarabia este, pentru familia Grigore Manu paradisul pierdut şi eonul  de aur, faimosul Ordin de evacuare (titlul primei părţi), marcând o sciziune fatală în viaţa lor care curgea ca un fluviu (Nistru) liniştit. (Cartea a fost comparată ci cu Pe Donul liniştit a lui Şolohov). În plus, pe lângă obtuzitatea şi lipsa de iubire/înţelegere a fraţilor români din ţară, au mai prins şi  jumătatea de secol comunist. .. De ruşi au fugit – peste ruşi au nimerit!  Dar o analiză obiectivă ar putea opina că nici să fi rămas acolo n-ar fi fost mai fericiţi. În primul rând, satele de pe malul Nistrului au fost rase de pe faţa pământului de artileria bolşevică, iar apoi în Basarabia a urmat teroarea roşie, colonizarea şi amestecarea raselor, politică de stat a ruşilor în toate teritoriile ocupate. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, protagoniştii tot ar fi îmbătrânit, s-ar fi îmbolnăvit, ar fi murit. Dar poţi să-i  conteşti/confişti  omului visul de aur, nostalgia paradisului („tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”)??…   Patria  familiei Manu este Basarabia mitică, mirifică, un colţ de rai al pământului românesc de pe care au fost rupţi, dezrădăcinaţi, strămutaţi. Din gospodari de frunte şi înstăriţi, au ajuns la marginea societăţii,  a subzistenţei,  şi unde?, în ţara lor, aproape de Centru, de Capitală.  (Realitatea este că fraţii, de dincoace şi dincolo de Prut , s-au cam înstrăinat de-a lungul istoriei lor zbuciumate, din  voinţa imperiilor, dar şi din răutatea inimilor!)

S-a spus  – şi s-a şi repetat – despre  unicitatea romanului lui Ion Lazu, dar e imposibil să nu existe repere.  Veneticii  nu este o „monografie” a satului românesc  tipic, precum Moromeţii lui Preda, sau romanele lui Zaharia Stancu (Ce mult te-am iubit…),  romanele lui Rebreanu. Dar mai există şi Rusoaica lui Gib Mihăescu, în care localnicii de pe Nistru erau oameni întreprinzători – cum a continuat Grigore Manu să fie şi în România, pe plaiuri olteneşti. (Atâta doar că eroii lui G. Mihăescu erau  traficanţi, nu negustori cinstiţi). Acţiunea din Rusoaica se petrece în timpul războiului, când pe Nistru era un du-te-vino ca şi în Veneticii:  la apariţia în zonă a trupelor româneşti, ruşii se retrag peste fluviu cu tot ce pot apuca, inclusiv cu acoliţii şi colaboraţioniştii.  Există în Rusoaica o ipostază exemplară a eternului feminin, în persoana Valiei – există şi în Veneticii un personaj feminin exemplar, un caracter  tenace şi tandru: Vera. Dar personajul Vera e mai atent şi mai viu conturat, pe când  adierea  fantomatică a Valiei e mai mult o aşteptare, o fulguraţie.  S-ar mai putea face o paralelă şi cu Mama lui Sorin Titel, din romanul cu titlu biblic Femeie, iată fiul tău, dar mama din romanul lui  S.T. era mai apropiată de vârstă şi prin preocupări  faţă de copiii ei – deşi trăiau şi ei timpuri mitice, erau timpuri bucolice, fericite – pe când Vera e constrânsă să ducă alături de ai săi un  regim de viaţă dur şi frustrant, auster. Căldura căminului însă nu lipseşte nici în clipele cele mai grele.

„Rana sângerândă”. Vocea satului

„Am o rană adâncă, din care sângele curge fără istov. Cum vă puteţi preface că n-o vedeţi?…” , -  atitudinea  de viaţă, constantă, în bejenie, a lui Grigore Manu, omul care şi-a pierdut rostul în viaţă, dar şi-a salvat viaţa, familia.  Pe la birtul satului, unde Grigore e gestionar, trece toată suflarea;  la „una mică” se dezleagă limbile, băierile inimii şi cotloanele minţii.  Este „vocea satului” (poiana lui Iocan…). Sătenii  îşi fac drum pe acolo, nu atât să guste  un ţoi,   cât să schimbe o opinie cu prietenii şi sătenii. De aceea  lui Grigore, ca prim beneficiar al „vocii satului” i se propune de sus să facă rapoarte regulate despre consătenii mai slobozi la gură, bolnavi de limbariţă, care ar avea „un dinte” împotriva regimului,  însă el se eschivează de la aceste îndatoriri.  În birt ridică glasul şi revoltatul  şi opozantul, dar şi „isteţul”, craiul bătrân  care, ca filozof al satului, emite sentinţe:  E aşa: copilului i se pare scurtă acadeaua; omului tânăr i se pare scurtă daravela de-o are, omului matur i se pare scurtă ziua, iar ăluia bătrân i se pare scurtă viaţa. S-o ştiţi de la mine!” În tot acest vacarm de voci care ajung până „în spate”, la ea,  se distinge vocea tăcută a Verei, atitudinea ei de femeie aşezată, cumpătată, care înţelege să nu se coboare la nivelul celor care ar vrea s-o provoace ; pe când Grigore, „cocoş”, nu se lasă,  parlamentează:  se apără ca un leu paraleu; parează.

După război, refugiaţii noştri trăiesc alături de populaţia băştinaşă vremuri grele, secetă, lipsuri, pierderea copiilor; o foame apocaliptică se abate asupra ţării, mai cu seamă asupra Moldovei (vezi episodul cu covorul oferit pentru trei puduri de grâu – pg. 183). Scuturat de febră, bunicul bolnav nu-şi pierde umorul  şi nici dexteritatea scrisului. „S-a uitat încă o dată la bilet, nu atât spre a-şi face curaj să-l strige pe director, ci mai mult ca să se minuneze încă o dată de scrisul bunicului. Mai ales literele mari sunt ca nişte flori desenate.”  „…Una e melodia din mintea mea şi cu totul altceva scot pe gâtlej…” – zice Grigore care, la petreceri încerca s-o  acompanieze pe Vera la cântat, nereuşind decât s-o bruieze.  Dar fraza are semnificaţia ei  existenţială şi scripturală:  Una  e fiinţa de carne şi sânge, masca, exteriorul, carcasa şi altul omul dinăuntru, care e sediul personalităţii.  Una vrem să spunem prin scris – alta ne trezim că aşternem pe hârtie… (Iată că Veneticii este şi o carte sapienţială, unde dezbaterea de idei e la ea acasă!)  În compensaţie, Dumnezeu a dăruit unor oameni urâţi sau neînsemnaţi un suflet frumos, comoară ascunsă. Grigore n-are voce, dar are har, iniţiativă; la petreceri ştie să binedispună, întreţine atmosfera.  Pe când Vera care „se lasă greu”, are o voce de aur priveghetoarea casei, care şi priveghează şi uneori mai şi cântă… Moartea unui copil al său, silitor şi cuminte, îi provoacă Verei un adevărat delir liric, iar autorul produce aici pagini antologice (ultimele 5-10 pagini din secţiunea întâi), apropiind-o şi mai mult pe basarabeancă de femeia-mamă din romanele lui Sorin Titel. La fel cum se spune despre Ion Creangă că ar descrie copilăria universală,  copilul mort al Verei nu este un copil oarecare, ci „primul copil al lumii”. 

Fire tăcută (dar nu închisă), rece în public  şi tandră în intimitate, Vera este un caracter puternic, reprezintă basarabeanca prin excelenţă: serioasă, perseverentă, tenace. Refugiul a cunoscut multe învăţătoare sau funcţionare de acest fel. Ea este osia casei, axis mundi: ea pleacă prima în bejenie, aduce în România copiii cu trenul  (Grigore rămâne să vină singur cu căruţa, e… rămas de căruţă”);  Vera trebuie să suporte cele câteva mutări neprogramate, intempestive (bărbatul era plecat cu treburi, „plecat de-acasă”…). Deparazitează noua locuinţă, muruieşte: astupă găurile din pereţi, tavan şi podea, văruieşte.  Tot  ea este şi „designer”, ornează pereţii casei, proaspăt zugrăviţi, cu tablouri de familie, aduse în cele două lăzi de zestre din Basarabia. (Cele două lăzi sunt ele însele două „personaje”, aproape nişte membri ai familiei: adăpostesc bruma de avere pornită în exil, „transferată” peste Prut, averea mobilă; sunt la nevoie masă, scaun, catafalc. Pe una din ele se aşează sicriele morţilor familiei. În orice caz, nişte simboluri ale insecurităţii provizoratului, obiecte emblematice – blazonul familiei. Dac-ar putea ele povesti prin câte gări, pe câte mijloace de transport, prin câte gazde/domicilii  au tranzitat…) Autorul evocă, în contul Verei-Veronica, legenda sfintei Veronica, cea care a  răcorit cu o maramă pe Drumul Crucii faţa chinuită şi transpirată a Mântuitorului: „Sunt mama ta; sunt soţia ta… sunt Veronica. Mergi spre moartea ta, cărându-ţi în spate crucea. Chinuit, năduşit, însângerat. Eu nu mi-am  luat ochii de la tine, mă apropii şi te şterg pe frunte cu năframa”. Vera e tolerantă, dispusă să ierte; ea nu se grăbeşte „să taie gâtul”  preopinentului, pentru un simplu delict de opinie, ştiind că  acesta nu se mai lipeşte la loc…  Ea se resemnează mai repede, împăcându-se cu gândul, cu noua viaţă, sfâşierea dezrădăcinării.   „Toate bucuriile vieţii de atunci i se păreau repede trecătoare, ca un fir de cicoare tremurând pe mal, deasupra undelor grăbite; se regăsea de fiecare dată singură cu îndârjirea ei, care nu se termina de azi pe mâine (subl. n.).  Viaţa  nu era în pulberea de pe marginea drumului pârjolit de soare,  ci în umbra sfâşiată de sub ulucile gardului, acolo unde se iţeau câteva fire verzi, de buruian”.

 Risipiţi prin ţară, basarabenii se dau repede de gol, mai ales unii faţă de alţii (unui cunoscător ca Grigore): „Intra imediat în vorbă, curios să vadă de unde provin, şi mai ales unde s-au stabilit şi cum se descurcă.  La ce-i foloseau lui toate astea, şi cu ce-i putea ajuta pe aceşti oameni, rupţi de matca lor şi nevoiţi să-şi încropească un nou rost? Poate nu era mai mult decât faptul că-i vedea stingheri, cu aerul lor speriat, căutând să se strecoare fără a atrage atenţia, vorbind cât mai puţin, conştienţi  că accentul lor îi trădează fără greş. Şi atunci el, care abia dacă îşi trage sufletul cu cei patru copii în spinare, intra în vorbă cu aceşti oameni, anume ca să le dea curaj… Nu eşti singur, uite că mai sunt şi alţii ca tine.” Vera e sufletul casei, ştima, zâna bună – dar nici Grigore nu se poate schimba cu un altul: el e „procurorul” familiei, care se dă peste cap să facă rost de cele trebuitoare  traiului: din mezelar bun ce-a fost devine măcelar, scarifică porci cumpăraţi din târg şi-i vinde „pe sub mână” la clienţi de încredere.  Acceptă tot felul de expediente, până să  prindă  postul de gestionar: se întoarce la „meseria de bază”, dându-le cu  tifla invidioşilor de olteni.  Iar în cârciuma satului, Grigore Manu e un moromete mai mic,  înţeleptul satului de olteni cârcotaşi, în care s-a nimerit venetic!

Chenarul de lumină de la fereastra mame. Parafa doctorului-Timp

„Sunt momente de pierdere în viaţă, când nu mai vezi nici o urmare la capătul dezastrului – atunci îţi apare în întunericul blindat al minţii chenarul de lumină de la fereastra mamei, pe care a prins-o noaptea spălând la rufe…”   Veneticii  este un conglomerat de fapte, eveniment, idei, un construct armonic (muzical), dar şi unul arhitectonic.  Un roman bine scris, bine construit, dar – cu toate etapele de transformare/rescriere – autorul e conştient  că întreprinderea aceasta  vastă comportă şi riscuri. În interviul amintit, I.L. ştie că are de-a face  cu un altfel de public cititor: mai elevat, mai cultivat, mai pretenţios, mai grăbit!  De la varianta tradiţională, epopeică, romanul a suferit şi el  avataruri nenumărate, astfel încât  o scriitură solidă şi serioasă, o construcţie şi  un demers tematic pe măsură pot atrage în zilele noastre mai puţin un public cititor dezabuzat,  dezbinat  şi  tracasat de dramele  proprii.  

După moartea lui Mihăiţă, Vera nu mai poate cânta (ultima ei cântare – cântec de lebădă…), sufletul mamei  a intrat în mormânt odată cu dulcele ei băiat cu ochii albaştri, frumos, cuminte, ascultător  ca o  fată.  Dar abia atunci ajunge să înţeleagă tâlcul cântării: „Cântă pentru că are copil mic, îşi spune Vera. Şi pentru că e tânără şi-i e bine… Cântecul alungă primejdia, dar asta nu o afli decât prea târziu… Eu nu am mai cântat după l-am pierdut pe Mihăiţă, inima mea nu s-a mai bucurat pe deplin niciodată.” Mama e un izvor de viaţă, de cântec,de poveţe/poveşti; de stabilitate şi echilibru familial, arhimedicul  punct de sprijin al universului…  În zumzetul  lumii, Vera „alesese tăcerea”:  „Mama tace. A uitat ce-o întrebaseşi şi se gândeşte la  altceva?… ai convingerea că mama ta e un izvor nesecat  de poveşti, de amintirii… Acel izvor binecuvântat care curge… fără oprire… anume pentru tine , ca să poţi să-ţi astâmperi setea. /Mama are ceva din răbdarea Memoriei…” Iar scriitorul/martorul/autorul este fiinţa contemplativă aflată cu un picior pe glie, cu altu-n Împărăţie (n.n.), el trăieşte un timp fără anotimp, constrâns să umple timpul cu vorbe. Cuvintele izvorăsc din fiinţa autorului şi curg ca un  şuvoi muzical în fiinţa cărţii, făcând-o să vibreze.  Vera a iubit în viaţă, poate cu egală putere, doar doi oameni:  mai înainte pe fratele ei Mihail, ofiţerul  de carieră:  fin, distins, rafinat (poate pentru ea chiar idealul de frumuseţe masculină), iar apoi pe Grigore, pe care „l-a aşteptat” să apară din negura vremii cu riscul de-a ajunge fată bătrână.

Morţii sunt oameni ai casei, iar fotografiile de familie şi  scrisorile sunt documente ale timpului, care se constituie într-o arhivă celestă, arheologie sentimentală – ca în Arheologia blândă a poetului Petre Stoica:  „(fotografiile vechi, de epocă) Sunt de dimensiunea unei cărţi poştale…, puteau fi trimise prin poştă… cu adresa completă, cu text, dată şi semnătură… Lucru salutar pentru arheologia mea sentimentală./La unele poze mă uit ca la nişte minunăţii: o imagine de grup, dumineca, în ograda vastă a boierului Russo…, fotografia datează din copilăria tatei, dinainte de primul război”.  Iar alte fotografii sunt executate de profesionişti, fotografi oficiali ai unor case imperiale: „În partea de jos este imprimată o coroană imperială sub care citesc OTTO D’ AUTRICH…; pe ultimul rând, cu aceleaşi frumoase cursive albastre: Photographe de Son Altesse Imperiale et Royale le Grand Duc.”  Aceste amănunte conferă textului  nu doar o valoare sentimentală, subiectivă, personală, ci gradul de nobleţe al universalităţii.

… O scriitură doctă, pricepută, lucrată (se vede că e vorba de ediţia definitivă a unei opere), un ton protocolar, un stil bine cumpănit, studiat, aşezat, iată ce caracterizează până la urmă romanul lui Ion Lazu.  Dar poate stilul este uneori  puţin prea protocolar,  pentru gustul  cititorului suprasensibilizat al secolului XXI, căruia îi plac  mai degrabă  îndrăznelile în exprimare, „imprudenţele”, „inexactităţile” . El preferă  limbajul verde, frust, naturalist, unei exprimări docte şi elegante. Realul este întrerupt de semne,  probe ale extraordinarului semănat în brazdele lumii. Dacă prima parte a romanului este un cântec al amintirii în care se distinge clar dragostea maternă, în cea de-a doua, postmodernă, se bate monedă sentimentală şi pe relaţia tată-fiu:  „Ce bucuros era Tata în visul meu!/Am şi acum în timpanele amintirii (subl.n.) larma lui voioasă, în absenţa oricărei îngrijorări  privind ziua de mâine. Se bucura, în moartea lui, la fel de tare ca în viaţă…” Iată secretul scriiturii: Spunerea unui lucru, exprimarea lui  tare şi apăsat, îl aduce în existenţă, îl scoate din anonimat:  „Secretele de altădată se cer rostite, până la urmă. Dacă ai timp la îndemână, toate lucrurile vor fi spuse. Iar ceea ce nu se spune, până la urmă înseamnă că nici nu a existat.” Confesiune-jurnal, partea a doua a cărţii vine s-o completeze, s-o confirme/autentifice pe prima, ca o parafă, sigiliu aplicat pe ceara unui firman domnesc.  Conglomeratul   de întâmplări, gânduri, idei, fapte – sentimente/evenimente  este ordonat de un glas muzical   în note armonice, arareori găseşti câte-un semiton discordant… Muzica interioară a textului,  care   izvorăşte în egală   măsură din „tonul elegiac al povestirilor tatălui”, cât şi din tăcerile de sfinx ale mamei,  îmbinarea acestor două voci  generând  întreagă textura melodică  a cărţii.  Deşi nu am , ca alţi exegeţi, curajul să plasez romanul lui I. Lazu într-o ierarhie temporală sau axiologică (când cunosc atâţia alţi prozatori de primă mână/mărime), voi îndrăzni să afirm totuşi –şi nu doar în ordinea de idei sentimentală! – că Veneticii sunt un roman bun, o lectură obligatorie pentru toţi românii, şi mai ales pentru un tineret debusolat, dezabuzat care  nu  găseşte nici un motiv a se apropia de durerea indescriptibilă, sufletul scindat al unui neam cu  trupul în două „ţări vecine”, în „două limbi”, care sunt de fapt una singură…

Ion Lazu: Romanul unui veac de istorie românească.

Ştefan Dimitriu: Lasă zilei scârba ei

După ce am citit în plin, câteva săptămâni la rând şi nu fără efort susţinut, un text de aproape 700 de pagini, care ar fi putut foarte bine să fie repartizat în două volume, masive şi acelea, dat fiind formatul de „ceaslov” al cărţii – este vorba despre romanul Lasă zilei scârba ei, de Ştefan Dimitriu, editat în 2009 la Vremea -, şi după ce m-am convins de singularitatea acestei abordări nemaiobişnuite în proza actuală, dar şi de caracterul incendiar-dinamitard al unora dintre temele pe care le abordează, mă întreb în modul cel mai serios ce destin va avea acest roman insolit, ce soartă îi rezervă actanţii vieţii literare – şi nu numai - după ce vor lua contact cu materia eruptivă a acestei cărţi. Va sări în aer băltita viaţă literară a momentului? Sau poate va reuşi, în modul ei foarte specific, să bage din nou capul în nisip, după modelul păsării africane pe care o imităm atât de fidel, cu un instinct ce nu ne face cinste. Deocmdată, din câte îmi dau seama, nicio reacţie, de niciun fel, când deja a trecut aproape un an de la apariţia cărţii. O singură menţionare, în Luceafărul de săptămâna trecută, a scriitorului Constantin Stan, care şi el se îndoieşte că se va găsi cineva dispus să ridice mănuşa… Dăm in extenso fragmentul cu pricina: „…Ştefan Dimitriu, cu al său Lasă zilei scârba ei – un tom masiv – vine de mărturiseşte, într-o a doua parte a romanului, despre lumea de după 1990 aproape ca într-o cronică în care evenimentele şi personajele acestor evenimente par absolut fabuloase. Nimic nu este uitat, nimic nu este iertat în acest roman despre care se tace tocmai pentru că este atât de incomod de comentat. Trăită, lumea de după 1990 părea mai suportabilă, citită – te copleşeşte de indignare, revoltă, neputinţă şi scârbă!” (Lumea de azi între scârbă şi fascinaţie). Cum nu se poate mai corectă punere în pagină a situaţiei acestui roman, consemnată de unul dintre prozatorii noştri de primă linie, care, printr-o fericită excepţie de la regulă, se interesează îndeaproape de mişcarea literaturii actuale, a prozei cu deosebine.  

Astfel stând lucrurile în ceea ce priveşte receptarea romanului, trebuie să stabilim care este, în fapt, natura demersului prozastic al scriitorului Ş.D., cu vechi ştate într-ale literaturii, însă poate mai cunoscut ca realizator de documentare TV (vă amintiţi emisiunea Reflector?)  În romanul pe care îl discutăm, istoria ultimului secol din viaţa româniei se reface sub ochii noştri din împletirea iscusită a poveştilor relatate, în reprize alternative, de doi actanţi cu grad foarte ridicat de credibilitate: povestea evreului nonagenar Solomon Fridman şi cea a autorului (în carte Pompilian Covaliu), ajuns el însuşi la 70 de ani în momentul când se decide, după îndelungi ezitări, amânări, reconsiderări… să înceapă redactarea textului-fluviu. Cei doi emitenţi se întâlnesc în preajma cutremurului din 1977, se împrietenesc şi fapt este că mai tânărul documentarist este fascinat de personalitatea celui de care nu se va mai îndepărta niciodată, pe care îl numeşte mereu în text „marele meu prieten” şi căruia, rămânându-i credincios, se simte dator să-i transcrie povestea vieţii. Romanului acestui evreu trecut prin toate cumpenele secolului XX, - în mod simbolic născut o dată cu secolul şi dispărând o dată cu el - i se adaugă, în timpul redactării, povestea (mai recentă) a documentaristului, neocolit nici el de vitregiile traiului în anii dictaturii roşii, dar şi după aceea. Un evreu de profesie avocat, bine conectat la elita societăţii de dinainte de război, îşi apropie un reprezentant de marcă al intelectualităţii din vremea comunismului, pentru a depăna împreună, în mirifică comuniune sufletească, povestea unui veac de extraordinare frământări sociale, ideologice, politice, rasiale din istoria ţării. Provenit dintr-o familie de evrei galiţieni împinşi de valurile istoriei pe meleagurile moldoveneşti, Solomon Fridman, căruia toţi cunoscuţii îi spun Guţă, parcă pentru a sublinia perfecta integrare a acestuia în societatea românească -, a văzut lumina zilei într-o mahala din Huşi, deci „aproape de malul unui râu blestemat” ,” care desparte astăzi două ţări”…;  dintre cei patru fraţi câţi fuseseră, el va rămâne să traverseze rând cu rând toate pătimirile: ca supravieţuitor norocos, ca martor implicat şi ca reprezentant exponenţial al rasei sale, de-a lungul a peste 90 de ani, în timp ce fraţii săi vor cădea victime pogromurilor, exilului: în Rusia, La Auschwitz, în Israel. Ataşat naţiunii în mijlocul căreia se integrează fără rest, adolescentul Fridman se prezintă ca voluntar în timpul primului război mondial, participă la înfruntările de la Oituz, din care scapă ca prin minune, căci fusese străpuns de o baionetă; participă la fierberea din preajma marii Uniri, împrejurările îl poartă în Basarabia revenită la patria mumă, după mai mult de un secol de înstrăinare, acolo, activând în barou, are ocazia să-l cunoască pe George Liesenthal (desigur Lovendhal), se ataşează de acest personaj fascinant,  cu un temperament fenomenal, cu disponibilităţi artistice multiple, pictor, mim, actor, scenograf, inventator, cu un trecut fabulos, un homo universalis la cele mai înalte cote – şi fapt este că numai povestea acestui personaj excepţional, iubirea lui cu poetesa rusoaică Ariadna, peregrinările celor doi autoexilaţi de extracţie nobiliară, mai întâi singuri, apoi cu cele două fetiţe, avatarurile, chinurile, umilinţele sărăciei lucii, ale foamei cu ştaif, şi succesele fulminante de care a avut parte acest artist-haiduc, ar putea constitui în sine un roman de mare consistenţă. Lovendal, un haiduc fără pereche, îl abordează pe un imprudent curtezan al fiicei sale cu cuvintele: „Tinere, ai curea bună?” Şi una-două îl înşfacă şi îl ridică de la pământ, ca pe un nimic… (p. 69)

Dar întâmplările la care asistă ca martor sau cu implicare directă avocatul evreu se succed într-o cavalcadă de neoprit. Căci revenit la Bucureşti o cunoaşte pe Sidonia, actriţă în trupa lui Leonard, apoi la Naţional, personalitate eclatantă, iubirea lor desfăşurată pe decenii fiind în sine o poveste privilegiată. Un laitmotiv al vieţii zbuciumate, în contextul istoric plin de tensiuni de toate felurile. Prin calităţi personale, Solomon F. se face cunoscut şi agreat în lumea baroului bucureştean, devine astfel reprezentantul intereselor unui mare magnat al industriei, poate al lui Malaxa (?) (Maxenţiu în carte), prin natura lucrurilor implicat în marile manevre economice-financiare dar şi politice ale deceniilor dintre războaie; acest evreu numit de toată lumea Domnul Guţă, care alege să fie bun român fără a renunţa să fie un bun evreu – va fi martor la polarizarea extremă a vieţii politice din ţară, după marea Unire, prin natura lucrurilor cunoscând îndeaproape evoluţia mişcării legionare, ai cărei principali actanţi: Zelea-Codreanu, A.C. Cuza, îi fuseseră: unul tovarăş de joacă, în copilăria petrecută la Huşi, iar celălalt dascăl, în prima tinereţe de studii la Iaşi. „Şi răul s-a întins, ca o ciumă…”(p.95). De o parte legionarii, agresivi, revendicativi, extremişti, de cealaltă parte, nici ei mai breji, evreii agitând lozincile bolşevismului, ale cominternismului, într-un joc primejdios, devenit încleştare pe viaţă şi pe moarte, cu agresiunile binecunoscute ale gardiştilor înainte de 1941 şi cu revanşa nu mai puţin devastatoare a comuniştilor, de îndată ce au acaparat puterea.

După revenirea în ţară a lui Carol al II-lea, un aventurier priapic, dornic de averi şi de putere absolută, acesta încearcă să-şi subordoneze mişcarea legionară, însă acţiunea îi este dejucată, drept care devine principalul adversar al căpeteniilor legionare, în contextul de-acum cunoscut. Când pe plan internaţional-european lucrurile se degradau chiar mai accentuat, cu ascensiunea fascistă-nazistă, cu reîmpărţirea sferelor de dominaţie între extremele de dreapta şi de stânga („A fost antisemitism în România. Dar numai aici?!”), una dintre principalele victime este desigur România, în primejdie de a dispărea de pe hartă, cu pierderea atâtor provincii istorice. Antonescu, ambiţios, pândind aceste avataruri, accede la putere, obligîndu-l pe Carol să abdice, cu sprijinul legionarilor, pe care după câteva luni de lamentabilă colaborare, îi înlătură de la putere, instituind dictatura militară, desfiinţând partidele politice şi lichidând pospaiul de democraţie al acestei ţări mult încercate, la răscrucea tuturor restriştilor istorice, la mâna marilor imperii de răsărit şi de apus, indiferent de culoarea politică. 

Şi, până la urmă, „cît de vinovată era România pentru intrarea în război alături de Germania hitleristă, când – hărtănită de vecinii din jur – nu-i sărise nimeni în ajutor şi nu i se oferise nicio altă soluţie?”, se întreabă excedat, povestitorul (p. 399). După pogromul de la Bucureşti, prealabil dictaturii antonesciene, va urma o recidivă: pogromul de la Iaşi, răbufnire resentimentară a legionarilor scăpaţi din frâu în împrejurările declanşării războiului din vara lui 1941 şi a primelor jertfe, nu puţine, ceea ce a dat prilejul unor acuzaţii de trădare, colaboraţionism cu inamicul. „Trenul morţii”, în care protagonistul nostru este înghesuit împreună cu alte mii de victime, pentru bunul/răul motiv că dăduse fuga la Iaşi spre a-şi salva părinţii, deja căzuţi victime ale represiunii. Recuperat în ultimă instanţă de amicul de barou Petrache, alias Pentre Pandrea, alt personaj carismatic, de ale cărui atitudini sfidătoare sunt pline paginile romanului. Ca să asiste în Bucureştiul anilor de război la petrecerile frenetice (eufemistic vorbind) ale celor din Capitală, reflex de apărare al supravieţuitorilor; la un alt val de persecuţii ale evreilor, consideraţi răspunzători şi simpatizanţi ai rezistenţei de la Odessa, la malversaţiile şi compromisurilor şi trădărilor din staful comunităţii evreieşti, care nu s-a dat în lături să colaboreze cu duşmanul, să întocmească liste; la învinuiri pe drept şi pe nedrept ce şi le aruncă între ei membrii comunităţii, bogaţi şi săraci, în aceste momente de supremă gravitate. Avocatul Fridman mereu martor, mereu implicat în aceste avataruri, încercând să le prindă dedesubturile, să înţeleagă, să medieze adversităţile, să niveleze asperităţile - să ierte până la urmă. O nefericită disfuncţie cu ocazia unui turneu al Naţionalului la Cernăuţii eliberaţi de sub ocupaţie şi evreul Fridman, - un alt evreu Suess (mereu culpabil, fără a avea vreo vină personală, mereu prins la mijloc - „mereu la mijloc, ca să te spurce şi să te urască de moarte şi unii şi alţii” (p.96), actualizat după celebrul model Feuchtwangerian -, cade pradă deportării în Transnistria, spre dezolarea familiei Liesenthal, în imposibilitate de a-l proteja în acele împrejurări de suspiciune generalizată şi de persecuţie sălbatică. Evadarea după aproape doi ani de privaţiuni infernale. Instaurarea regimului Groza, cu spirijul baionetelor şi al tancurilor sovietice, aducerea în fruntea ţării a rezervei de cadre de la Moscova, toţi alogenii de tristă amintire. Luptele dintre aceştia pentru câştigarea favorurilor Tătucului popoarelor. Primul obiectiv: decapitarea naţiunii „de imperialişti invadatori”, prin lichidarea sau întemniţarea intelighenţiei: miniştri antonescieni, generali, politicieni, savanţi,  medici, profesori, avocaţi. Inclusiv a lui Fridman, care cutezase să pledeze într-un proces al sioniştilor (cu care nu avusese afinităţi confesionale, ci doar relaţii profesionale). De neiertat! Înhăţat din sala tribunalului, întemniţat fără proces, fără condamnare, suferă o detenţie administrativă, cum i s-a spus, prelungită pe 4 ani. Anilor de război li se adaugă anii de lagăr transnitrean, apoi şi anii de detenţie administrativă – viaţa netrăită/zdrobită se intercalează vieţii din libertate, nici aceasta lipsită de mari încercări/cumpene, în vârtejul crâncen care a cuprins ţara. În noaptea lui 21 decembrie, nonagenarul încă nemântuit, mereu însetat de o viaţă în normalitate – şi nu altundeva, ci aici, în ţara în care a ales să fie şi bun evreu dar şi bun român -, nimereşte într-o dubă a miliţiei şi ajunge în halele de la Jilava, unde va fi călcat în picioare de satrapii comunişti. Acest om numai suflet şi înţelepciune, ce-şi găsise cuib de iubire într-o garsonieră dublă de la ultimul etaj al unui bloc din buricul târgului, continuat cu o largă terasă unde îi plăcuse să adune lumea bună a capitalei, în speranţa explicită, mereu reînnoită că oamenii care socializează, mai lesne se cunosc şi se pot înţelege. Un om al iubirii, al convieţuirii, al comuniunii spirituale întru bine şi frumos, mereu îndrăgostit de Sidonia, regăsind-o (după dispariţia fizică a acesteia) în femeile frumoase din preajmă - care toate îi amintesc de iubita din tinereţe -, şi care îşi va da ultima suflare cu mâna în mîinile unei tinere doctoriţe, şoptindu-i: Sidonia!

Este dincolo de orice îndoială fascinaţia personalităţii lui Guţă, - de-ar fi numai atât şi deja miza cărţii ar fi salvată: „în prezenţa sa viaţa se colora totdeauna într-un chip deosebit şi se organiza în aşa fel,  încât părea mai uşor de înţeles şi de suportat şi mai plăcut de trăit” (p. 84) De fapt, în portretizarea iar şi iar a „neuitatului prieten” avem proba angajamentului total al autorului. „Când îl auzeai vorbind ţi se părea că graiul a fost anume inventat pentru el… fiecare cuvânt  avea un tâlc aparte, o anumită lungime de undă, ca şi lumina…”(p.85) poveştile sale au un efect terapeutic” (p.85), ca şi cum l-aş fi ascultat de undeva, de dincolo de timp… (p.86).

În roman partitura acestui Guţă, om cu vocaţia prieteniei şi a iubirii de semeni, se împleteşte cu partitura mult mai tânărului Pompiliu Covaliu, pe care şi l-a ales ca prieten şi partener de destăinuiri-dezvăluiri, intuind că va avea în el un ascultător atent, receptiv, care nu va irosi confesiunile sale de-o viaţă, ci le va aşterne cândva pe hârtie, ca să rămână un document de existenţă şi conştiinţă. Moldovean şi el, cu o biografie nici ea simplă, lineară, ci purtând toate contorsiunile vremurilor prin care a trebuit să răzbată, în lungile decenii ale dejismului stalinist şi ale ceauşismului naţional-socialist. Fiu de ofiţer care luptase pe frontul de est, dezavuat imediat după întoarcerea armelor: căutând să-şi pierdă urma ca inginer geodez, este repede dibuit şi închis pentru 12 ani, aşa încât fiul său, absolvent al şcolii elementare nu mai este admis la liceu, nevoit să-şi facă un rost lucrând pe şantiere, dând diferenţele la liceul seral; remarcat la un moment dat ca talentat reporter, va absolvi cu mare întârziere o facultate, apoi lucrează în presă şi la televiziune - până la un moment dat, când dosarul i se umple din nou cu „dovezi” că nu este ataşat cauzei socialiste. Fratele mai mare, sportiv de performanţă, rămâne în străinătate, apoi şi soţia, pictoriţă de talent. Este scos din televiziune, împins la marginea societăţii, nevoit să trăiască din expediente. Dar survine momentul revoluţiei, zilele acelui decembrie plin de zbucium şi de nemaisperate perspective sunt trăite pe baricade. Din participarea directă, sau din atenta cercetare a materialelor filmate, de arhivă, practic asta nu are nicio relevanţă, avem cea mai clară prezentare a primei seri de revoluţie, pe baricada de la Dunărea…125) Şi portretul mascatului, al „uslaşului” cu care personal se înfruntă pe baricadă: „Şi iată-ne iar, faţă în faţă şi atât de aproape, după o noapte grea … recunoscându-ne şi gata să ne sărim din nou de beregată Fireşte că nu mai era în uniformă şi nu mai avea casca pe cap, dar bocancii erau aceiaşi. Nu ştiu cât ne-am privit aşa, cu ură, cu înverşunare, cu neputinţă… 129) Şi mai încolo: Ştiu că ei au rămas printre noi, în viaţa de zi cu zi, nu doar nepedepsiţi, dar şi cu frâiele puterii în mâini, cu industrii, bănci, reţele comerciale, lanţuri de hoteluri şi restaurante, staţiuni turistice, latifundii, păduri, luciuri de apă şi podgorii, televiziuni…reţele internaţionale de droguri, de armament, de carne vie… p. 129) – securiştii rămaşi printre noi, tari şi mari…

Nu-i scăpaseră din vedere anii grei ai dejismului, ascensiunea lui Ceauşescu, profitor al conjuncturii, dar şi aspectele din viaţa particulară, homosexualitatea, crima de la slatina, crimele din perioada colectivizării,  căci strădania este de a da seamă despre perioada parcursă, cu toate dedesubturile, cu examinarea pe toate părţile a evenimentelor: miza profundă a acestei cărţi: starea de sănătate a naţiunii” p. 213)

Covaliu revine în televiziune, apoi în presa scrisă şi sub pana sa neiertătoare vom avea o radiografiere „la sânge” a situaţiei sociale, politice, economice în ţara aşa-zicând scăpată de sub dictatură, în proces de rebranşare la lumea democratică vest-europeană, dar trecută în fapt, printr-o abilă mişcare de fumigene, în mâinile eşalonului doi comunisto-securist, care de data asta nu mai trebuie să lucreze în umbră şi să salveze aparenţe, ci, dizidenţi de operetă sau revoluţionari cu patalamale pe care şi le-au atribuit unii altora, îşi împart hălci pe măsură din ţara victimizată. Au valuta pe mână, au sistemul de relaţii, au mijloacele de neopropagandă, presa şi puzderia de televiziuni care informează, dar de fapt dezinformează, manipulează, distrag atenţia de la dezastrul în progresie al ţării. Sistemul securisto-mafiot se înstăpâneşte în economie, falimentează marile complexe ceauşiste; şi le adjudecă pe nimic, se lăţeşte ca o pecingine pe faţa dispreţuitei ţari. Licitaţii măsluite, retrocedări frauduloase, poliţie aservită, justiţie coruptă, un parlament obedient, campanii cu dibăcie orchestrate, populaţia dispreţuită şi deturnată de la rosturile ei şi nevoită să plece în bejenie, slugărind în ţările apusene, sau devenită clientela unor politicieni tupeişti, exhibiţionişti, neruşinaţi. Redutabilul jurnalist Covaliu, înşelat amarnic în aşteptările sale, indignat de proliferarea practicilor de înavuţire sălbatică, dar şi lovit în interesele familiei, căci un grup mafiot a uneltit pentru a o deposeda pe soţia sa de palatul moştenit din moşi-strămoşi, revine în presă, începe o campanie fulminantă, excelent condusă, meticulos pusă la punct împotriva grupurilor de interese, care s-au căţărat în forurile de decizie ale statului; campanie temerară, dusă spre ultimele consecinţe, cu adresă la vârf, însă deturnată în ultimul moment (nu-i nicio mirare!), de malversaţiunile potentaţilor pasibili a fi daţi în vileag.

Dar toate au o limită, apariţia ziarului este curmată, generosul finanţator arestat sub un pretext pueril, şeful pazei înjunghiat mortal într-o ambuscadă cu mascaţi, avocatul firmei urmărit, hăituit, accidentat şi supravieţuind doar printr-o minune. Temutul om de presă este constrâns să vândă ziarul, să se retragă, practic să părăsească ţara, împreună cu noua lui familie, primejduită ea însăşi. Pe când expatriaţii încearcă să se racordeze la  exigenţele vieţii de pe continentul american şi să refacă legăturile cu rudele emigrate pe vremea comunismului, autorul-narator se concentrează spre a definitiva ultimele capitole ale acestei relatări-depoziţii-istorisiri despre un veac din viaţa României, care se dovedeşte veacul maximelor conflagraţii, al masacrelor, al discriminărilor de toate culorile, al marilor decroşări sociale, cu două războaie şi trei dictaturi succesive, încheiate cu o revoluţie care însă nu schimbă decât aparenţele - o lume în care „băieţii deştepţi” nu ratează niciun prilej de a se înfrupta din bogăţia ţării, în timp ce masa de conaţionali, prostită, pauperizată, este mereu manipulată, mereu folosită la maşinăria de vot, care să  cauţioneze o faţadă de spoită democraţie, sub perdeaua de fum a căreia cei puţini şi fără scrupule prosperă, devin tot mai bogaţi şi mai neruşinaţi, în vreme ce săracii devin tot mai săraci şi mai frustraţi… Nu lipsit de tâlc este chiar faptul că autorul poartă tot timpul două amulete atârnate la gât, sub cămaşe: stick-ul în care a salvat textul acestui roman al vieţii sale şi un glonţ de la revoluţie, unde a scăpat ca prin minune…

Iată atmosfera în care au loc confesiunile lui Guţă, derulate în lungi evocări, „ pe terasa lor de-aproape de cer”: „Era o seară de toamnă, destul de caldă încă şi soarele, trecut de cealaltă parte a blocului cu opt etaje în vârful căruia ne aflam, poleia cu aur faţadele dinspre apus ale clădirilor spre care priveam şi mai ales turlele multelor biserici ce se vedeau de aici, de la înălţime, ca nişte flăcări dansând peste comorile unui oraş întins până dincolo de zare”. (p. 261). Un oraş îndrăgit, la modul elegiac -, acest oraş „răstignit pe crucea marilor sale bulevarde..”.

La acest nivel al scriiturii se desfăşoară acţiunea cărţii, fără mari ambiţii formale, scoase cu dinadinsul la vedere, căci în prim-planul interesului autorului se află de fiecare dată materia ce trebuie etalată, iar nu virtuozităţele stilistice – şi în care inserturile ficţionale fac repede loc relatării cu mijloacele documentaristului. O frază limpede, funcţională, pe cât de exactă, ca tăiată în piatră, despovărată de false înfrumuseţări şi inutile zorzoane stilistice.

Două partituri care se împletesc, se complinesc, într-o derulare amplă, sinfonică: avem glasul tremurat de durere şi de milă confraternă al nonagenarului evreu, - un violoncel care îşi spune povestea sa elegiacă, a omului care a pătimit parcă pentru toată lumea, nu doar pentru vina reală sau închipuită a coreligionarilor săi, în felul unui nou Hristos, răstignit iar şi iar pe cruce…, - în alternanţă contrapunctică la cealaltă poveste, a mai tânărului comiliton, prezentată în tonalităţi de clarinet,  atacând partitura nervos, vehement, temperamental…

Fapte de viaţă câte pentru o întreagă literatură (pe care autorii zilelor noastre nu mai au, vezi-doamne, răbdarea să o migălească…) inundă paginile, se revarsă pe toate căile, spulberând zăgazurile: te iau în vârtejul lor, de neoprit. Faptele de viaţă ca atare, neliteraturizate, ci relatate la modul frust, comentate, puse în pagină cu acribie, cu maximă grijă pentru a înlătura orice echivoc, ca să nu fie greşit interpretate, răstălmăcite. Ne convingem o dată în plus că ticăloşia umană nu are culoare rasială sau naţională, ea stă la pândă în orice fiinţă umană care nu are un crez şi un dumnezeu, indiferent cum se numeşte acela. Au gresit şi românii, au greşit şi evreii, s-au lăsat luaţi de valul ideologiilor de extremă dreapta şi de extremă stângă. Legionarismul la fel de nociv ca şi comunismul, fiecare doctrină căutând să ajungă la pârghile de decizie, să-şi narcotizeze/fanatizeze partizanii, să-şi demonizere adversarii politici, învrăjbind cele două tabere una împotriva celeilale… Lagărele  de muncă şi de exterminare ale nazismului au fost înlocuite cu alte lagăre, după modelul Troţki-Stalin, în care erau înghesuiţi „duşmanii poporului”. Scopul programatic fiind distrugerea fizică a adversarilor, aneantizarea lor în masă şi om cu om, iar mai înainte de asta: anihilarea oricărei rezistenţe psihice.

Între cele două fire narative la fel de importante, care se complinesc în structura romanescă, pe cât de diferite ca tonalitate, sunt introduse paragrafele intitulate Pulsul planetei, cum am mai întâlnit la George Bălăiţă şi la Ion Iovan - patent preluat din mers de romancierului Ştefan Dimitriu: ni se prezintă, pe două-trei pagini, o colecţie de ştiri crâncene, absurde, rizibile, din seria celor profesate cu frenezie de presa nouă, menite să menţină perplexitatea naţiunii, „să nu o scape din pumni”. O poveste mereu terifiantă, sfâşiată de neînţelegeri, de patimi viscerale, marcată de nesfârşite violenţe, cruzimi, vărsare de sânge.

Atractivitatea lecturii vine şi din modul inspirat în care se plasează autorul însuşi în raport cu lumea, cu oamenii şi faptele de viaţă, poziţia optimă pentru a referi despre ele, mereu atent la semnificaţii, cu inteligenţă, pătrundere dar şi cu umor conţinut.

Într-o notă ce precede textul, autorul spune fără echivoc: „Există adevăruri care, oricât de dureroase ar fi,  trebuie spuse şi asumate cu orice preţ”. Ceva mai încolo, ni se atrage atenţia că „toate faptele şi personajele istorice aduse în discuţie sunt strict autentice”; suntem însă preveniţi că  există şi „personaje de ficţiune” în care nimeni nu trebuie să caute corespondenţe reale. La sfârşitul romanului său, autorul etalează lista a pe puţin 50 de cărţi cu caracter istoric pe care se sprijină în susţinerile sale.

Începi să înţelegi că această nemaisfârşită depoziţie-testimoniu cată să îmbrace un aspect monografic, ea se doreşte exhaustivă: „să pui pe hârtie tot ce vei crede de cuviinţă” (p.71) , într-un demers singular, fără îndoială temerar, indicându-l pe documentaristul care se străduieşte să epuizeze subiectul, bifând toate momentele, la rând, preocupat ca dosarul întocmit să devină de necontestat prin acribia consemnărilor dar şi prin dreapta cumpănire a abordărilor.

Tribulaţiile de „crai” ale lui Covaliu, după dispariţia primei soţii, analizate în context, nu sunt simple frivolităţi, cu atât mai puţin amoralism cras, ci ilustrează firea unui ins cu gândul în altă parte, abstras, care poate lesne călca în străchini. Însuşi mariajul cu Lenormanda (nume abracadabrant, sugerând alunecarea într-o lume artificială) este dovada unei neatenţii prelungite pe ani de zile, timp în care autorul derutat, conturbat de pe traseul său firesc, împins la marginea societăţii, încearcă să se adune şi să înceapă lucrul la roman…

Tot aşa cum convieţuirea cu L. sugerează calea rătăcirii, tot aşa întâlnirea cu Guţă, ce pare întâmplătoare: cei doi amici de condei, Covaliu şi Şerban, un alt scriitor de carieră, ajunşi la spital datorită unei intoxicaţii, se ataşează de un mai vârstnic istoric al artei, care la un moment dat este vizitat de Guţă. Venind să-şi încurajeze prietenul în suferinţă, Guţă s-a ales cu încă doi prieteni. Pe care îi adoptă, în mod spontan, prin afinităţi elective…(p.85). De ce? Pentru că simte imboldul irepresibil de a se mărturisi („în tine e o poveste care trebuie spusă până la capăt” (p.11) unor oameni cu mintea deschisă, care să înţeleagă, să judece corect, să ţină minte: „voi fi riguros cu amănuntele” (p. 12) – în fond cei doi mai tineri prieteni sunt scriitori redutabili, există speranţa că ei nu vor rata ocazia de a folosi materialul pus la dispoziţie. Şi chiar aşa se întâmplă cu unul dintre ei, poate şi cu celălalt, dar asta nu o vom afla niciodată.

Astfel puse problemele, cititorul rămâne în priză, el aşteaptă mereu continuarea, are convingerea că explicaţiile dorite vor fi furnizate în timp util…(p.15).

De unde la început autorul crezuse că nu va scrie decât partitura lui Guţă, povestea vieţii acestuia, ascultată de nenumărate ori („povestea neuitatului meu prieten,” (p. 16), - şi în primele pagini ale textului autorul chiar reuşeşte să ne sugereze preluarea tonului aceluia -, Covaliu se adânceşte în scrierea cărţii - „romanul la care visez de atâta vreme”, (p. 16) – însă foarte curând, zburătăcit din căminul conjugal, deci de la masa de lucru, autorul deturnat de la calea pe care o alesese, trebuie să producă consemnări autorefenenţiale, după care ajunge, de voie-de nevoie, dar de fapt cu un instinct sigur, la relatarea pe două voci a istoriei ultimului secolului. Nimic nu este întâmplător, în fiecare ipostază autorul reuşind să se scrie pe sine, însă nu oricum, ci ştiind foarte bine cum să se livreze… Şi avem relatarea poveştii din două puncte de vedere privilegiate, căci Guţă se va învârti mereu în cele mai selecte medii ale societăţii de dinainte de a doua conflagraţie, dar şi în primii ani ai dejismului, iar autorul însuşi, după avatarurile anilor de ucenicie (fiu de ofiţer, devenit deţinut politic, trebuie să înceapă de la munca de jos…), ajuns în gazetărie şi la Televiziune, este în situţia să poată observa mişcările la vârf ale noii protipendate neocomuniste-cominterniste, care face şi mai ales desface în ţară şi în Europa cea nouă. Inventarul exhaustiv al ororilor.

Adevărul este că nu avem revelaţii, de la o pagină la alta, în schimb avem un şir nesfârşit de confirmări, adăugiri, detalii, căci autorul probează o dorinţă irepresibilă de a scoate întregul adevăr la lumină, de a demonta în faţa cititorului infernala maşinărie, ”roţile dinţate ale istoriei.” (p.. 570);  povestirile se succed în capitole diferite, apoi departajările sunt eludate, prezentul se rostogoleşte împreună cu trecutul, într-un vârtej autoritar, de neoprit… Iar sporul de calitate rezultă din întregul pe care reuşeşte să-l pună în mişcare, într-adevăr ca pe o roată asupra căreia a fost dirijat şuvoiul apei…

Sunt pline de savoare notaţiile autoironice, pe cât de pline de tâlc, cu privire la situaţia sa de „scriitor de duminică”, prins de alte îndatoriri presante sau doar consumatoare de timp, în fapt amânând mereu, în aşteptarea revelaţiei, a decantărilor necesare, dar nerenunţând la gândul că vreodată se va revanşa, va da lovitura vieţii sale.. Lucru ce pare nu numai posibil, ci chiar îndreptăţit, dacă luăm în calcul modul umoristic sau chiar necruţător în care sunt trataţi scriitorii cu acte în regulă – şi vom avea savuroase schiţe şarjate ale unor actanţi care ocupă cu tupeu prim-planul vieţii literare, susţinuţi nu atât de talentul lor, care va fi fost real la începuturi, ci de nesecata lor dorinţă de eshibare, de lăţire pe toate ecranele televiziunilor…

Un text vast, fără stridenţe, fără gafe. Ferindu-se cu străşnicie să  „literaturizeze”. Cu documentele pe masă, cu Istoria sinceră a lui Florin Constantiniu în faţă, Covaliu, alias Ştefan Dimitriu, ia pe cont propriu repunerea istoriei noastre în adevăraţii ei termeni. Stilul gazetăresc nu este evitat, se încearcă la rigoare, subordonarea sa unor comendamente scriitoriceşti.      

                                                          *

Din numele prea-transparente atribuite actanţilor vieţii contemporane (aşa-numitele „personaje fictive”), asupra cărora autorul îşi focalizează tirul vituperărilor, se deduce fără greş intenţia expresă a acestuia de a-i da în vileag pe sceleraţi, cu această încifrare lesne descifrabilă a numelor, - o minimă măsura de prevedere spre a nu fi tras în justiţie.

Şi totuşi, de unde vine ceea ce ar putea fi considerat o „dublă măsură” în prezentarea situaţiilor de către cei doi povestaşi: cum ar fi de explicat împăciuitorismul lui Guţă şi neînduplecarea lui Covaliu, pe fondul unei radiografieri de mare exactitate? Această aparentă dublă-măsură vine din faptul că Domnul Guţă se raportează la un trecut ce nu mai poate fi influenţat, ci doar înţeles, pe când Covaliu se exersează asupra unui prezent în ebuliţie, exasperat de irosirea bunelor şanse de îndreptare a situaţiei, parcă scapată din mână, dar care totuşi e posibil să fie readusă pe făgaşul just,  controlată/corijată, măcar de la un moment dat încolo.

Cu privire la partitura lui Guţă, autorul ne previne: „pentru că deşi poate să pară, cumva, doar cronica unui lanţ de tragedii şi eşecuri răsunătoare, ea rămâne, în cele din urmă, povestea luminoasă şi pilduitoare a unei victorii prin care un om strivit de istorie, dar neclintit în convingerile sale de a-şi păstra, în orice condiţii, omenia, reuşeşte să arunce, peste toate mizeriile lumii, o rază de speranţă şi de încredere.” (p. 17), ceea ce ar putea să sune tezist, dacă nu s-ar umple, de la o pagină la alta, de omenesc – un deziderat pe care nu orice prozator îl poate onora…

Avem astfel o viziune asupra societăţii noastre în manieră stereoscopică – un procedeu geodezic prin care două fotografii luate din poziţii succesive sunt privite simultan, cu cei doi ochi, rezultatul fiind o imagine tridimensională, în relief, care poate să dea seamă despre realitatea din teren. Iar iubirea de adevărr, de frumos şi de aproapele este liantul scriiturii, şi este numitorul comun al celor doi protagonişti ce-şi revendică întâietatea de la un subcapitol la altul, ca doi solişti în avanscenă…

Nici o ocazie nu este ratată, autorul nu pierde niciuna dintre sugestiile legate de vocea auctorială, ştie să le capteze, să le resuscite, să le pună cu ingeniozitate în pagină, menţinând viu interesul la lectură; el cu adevărat e hotărât „să-şi ia revanşa în scris pentru eşecurile din viaţă”, (p. 29). Dar nu e totuşi doar o relatare nudă, căci întâmplările îţi ies în cale la tot pasul, observaţiile, sugestiile, sar din toate părţile, eşti vânătorul norocos; primul sentiment este  că totul este etalat pe masă, la vedere, stârnind curiozitatea cea mai vie; însă  trebuie să constaţi că în timp ce unele explicaţii vin pe loc, altele sunt amânate, vei afla tâlcul lr mai târziu, în vreme ce alte înţelesuri te ajung din urmă, confirmînd sau nu propriile bănuieli, intuiţii de cititor coparticipativ. Autorul e neobosit în a formula încă o dată ideea, dornic să transmită mesajul său în modul cel mai optim.

Remarcabile scenele goyeşti, în acvaforte, cu scriitorii din „insolita rezervaţie” de la Mogoşoaia, (p.113), cum n-am întâlnit nici în textele celor mai temuţi pamfletari din interbelic. Poate că Lasă zilei scârba ei (o altă traducere sună astfel: Ajungă zilei răutatea ei) nu este propriu-zis un roman, în înţelesul clasic al termenului, deşi sunt aici cel puţin două romane, ale protagoniştilor, deşi îl semnalasem deja pe al treilea, cel al familiei Lisenthal- Lovendhal…, cărora li se adaugă pe parcurs alte fire, complementare, de exemplu cel al poveştii Esterei, cu un destin la fel de spectaculos, pe cât de dramatic. Avem oricum a face cu o abordare romanescă totală, de tip verite, documentaristică, a istoriei ultimilor o sută de ani, iar mai exact: de la primul război mondial încoace. Este în fapt abordare cu tot curajul de pe urmă, ca spre a nu rata ultima şansă, acest roman experimental., „romanul doboş”, (p. 118), acest dans cu cartea, care se angajază într-un vârtej ce îl cuprinde şi pe lector, „secţionând până-n adânc veacul care tocmai s-a dus, ca şi începutul acestui nou veac, mai încărcat de promisiuni, dar şi  mai înfricoşător, totodată. (p.119)

De laudă maxima acurateţe a scriiturii, cu formulări de mare precizie, unele memorabile; de laudă şi atenta supraveghere a editării, cu eliminarea până la ultima a greşelilor de literă, devenite teroarea autorului din zilele noastre (ale calculatorului…)

Acest roman vast, scris în doar 13 luni, reprezintă în sine rezultatul unui formidabil tur de forţă, căruia nu-i cunoaştem egalul în literatura actuală…

La sfârşitul acestor consideraţii privind Lasă zilei scârba ei, fără îndoială unul dintre romanele cele mai importante ale acestor ani, trebuie să recunoaştem că ne surprinde foarte tare lipsa de reacţie a criticii literare, chiar dezafectată, cum ne-am obişnuit să o  vedem de atâta vreme. Dacă am înţeles că o cronică  profesionistă poate apărea la 2-3 ani şi chiar la mai mulţi ani de la lansarea pe piaţă a cărţii respective, dacă  problematica romanului despre care am dat seamă aici este foarte complicată şi necesită un răgaz pentru decantări, pentru delimitări, de ce nu?, dacă materia în expansiune a cărţii se lasă cu greu stăpânită-controlată, dacă ne-am aşteptat ca abordarea decisă, „în cătarea puştii”, a unor aspecte din stricta actualitate să fi stârnit vii/multiple reacţii (de contestare, de discreditare a cărţii şi a autorului ei, tăcerea ce s-a înstăpânit în jurul romanului ni se pare de rău augur. Se încearcă nu doar temporizarea, ci împingerea în umbră, învăluirea în tăcere a mesajului, a semnalelor de alarmă trase cu  hotărâre? Se schiţează o conspiraţie a tăcerii care vizează neutralizarea şi învăluirea într-o pâslă cât mai groasă a  tăişurilor multiple? Se mizează pe faptul că punctele de incandescenţă ale celor câteva sute de exemplare,  difuzate pe piaţă  se vor stinge, precum tăciunii de pe o vatră împrăştiată? Ar fi, credem, un semn sigur că prea puţine mai sunt de făcut şi de sperat…

Prea puţin îl mai interesează pe autor să-şi ia toate măsurile de precauţie.  O face, pe anumite porţiuni, însă materia ce se cere adusă în prim plan antrenează-aglutinează  sugestii care pot însemna riscuri neasumate. Ş.D. nu a procedat altfel decât o face îndeobşte romancierul, când se concentrează asupra subiectului său, când toţi senzorii sunt orientaţi spre captarea sugestiilor care vin din toate părţile, din memorie, din subconştient, din asociaţii de idei, inspiraţii, revelaţii, simboluri şi semne. În aceste momente de graţie strategiile sale se exercită la nivelul scriiturii, în căutarea optimului de transmitere a mesajului. Nu înseamnă că autorul  a ignorat cu desăvârşire orice risc. Singur simte că a aruncat pe piaţă o materie efervescentă, acidă, corozivă – destabilizatoare, cu adresă la persoane şi funcţii şi sisteme de relaţii mafiote. El poartă la sine, sacuns sub cămaşă, stickul în care a salvat textul, în diferite faze ale redactării. Deja o primă lectură, în faţa soţiei de moment, penibila Lenormanda, o fiinţă imposibilă precum o sugerează şi numele, a produs reacţii de-o violenţă incredibilă: ricanări, ameninţări, aruncarea în stradă a nerecunoscătorului/ticălosului scrib… Continuă să scrie la intervale, în taină, ca orice răufăcător. Prietenul de cursă lungă, domnul Guţă nu mai este în viaţă ca să-l încurajeze. Când află despre roman, un gazetar de tristă faimă  încearcă să-l ridiculizeze; Şerban, colegul de suferinţe literare, are la rându-i o reacţie de frustrare, poate ar fi vrut el însuşi să atace subiectul, considerându-se la fel de îndreptăţit să-l valorifice; numai Estera îi sugerează să se implice plenar în scrierea romanului, fără totuşi să urmărească îndeaproape fazele elaborării. Procesul în sine al creaţiei are ceva tainic, de neîmpărtăşit, căci  unic, irepetabil, urzit din atâtea infinitesimale - depinzând de umori, de inspiraţie, de temeri superstiţioase. Avem în textura romanului discutat referiri la toate aceste aspecte. Scrierea unei opere este prin definiţie un proces intim, tainic, inversul a ceea ce se poate explicita şi dirija din afară, cu oricâtă înţelegere şi bunăvoinţă… O aventură pe cont propriu, prin excelenţă - în care nimeni nu-l poate însoţi pe scriitor, ceea ce face măreţia şi unicitatea actului de creaţie.Nu altfel vede lucrurile Ştefan Dimitriu, la sfârşitul unei cariere scriitoriceşti de cinci decenii, când încearcă să dea marea lovitură a vieţii cu Lasă zilei scârba ei. Iar când în fine, Estera, pornită după cumpărături şi gândindu-se că îl lasă singur pentru buchiselile sale, îi aruncă din mers îndemnul încurajator: „Treci la scrierea în plin a romanului, a venit momentul să deşerţi sacul!”, se face că autorul deja ajunsese la ultimele fraze. Şi nu oricum, ci în postura de învingător.

                                                                     Ion Lazu

ION LAZU : sonet invidios

Poetului septuagenar I.M.
 
La aniversară, poetul a declanşat o avalanşă de interviuri.
Ciudat e doar faptul ca nu se confeseaza decât doamnelor.
De unde invidia noastră… constructivă…
 
 
De vrei să ştii acum părerea-mi franşă,
De când ai spart tăcerea ta etanşă
Şi interviuri dai în avalanşă
Luându-ţi amânata-n timp revanşă,
 
Eu cred că tu ales-ai interviul
Să nu te plictiseşti trecând pustiul,
Să ai cu cine-o vorbă a schimbare
Şi-atât de negru să nu-ţi pară griul…
 
Deci, toate bune. Însă o-ntrebare
Mă chinuie - că-i justă sau injustă:
De ce-ţi alegi mereu însoţitoare
Doar condeieri din cei ce poartă fustă?!
 
Deja sunt trei şi vor mai fi, mănunchi…
Le joacă-n draci bunicul pe genunchi.
 
16 iunie 20010                    Ion LAZU