28 iulie 09, marţi. Duminică 19 iulie, dis-de-dimineaţă, plecăm la gară şi luăm acceleratul cu destinaţia Cluj, unde ne aşteaptă Dan Voiculescu, cel care în mod neaşteptat ne-a invitat la cabana lui de lemn din Măguri-Răcătău. Mi-a dat un mesaj pe net: plec în Apuseni, unde am o căbănuţă. Eu: Ah, Apusenii, unde am scris romanul de dragoste Ruptura, dacă ştiam v-aş fi da-o să o citiţi în contextul în care a fost scrisă; unde Lidia a scris poezia dedicată lui Mihai Şora, cu bisericuţa de lemn… El, pe mobil, căci deja plecase: Dacă ştiam, v-aş fi invitat. N-aţi putea veni pentru vreo săptămână? O săptămână e prea mult, dar 3 zile ar fi perfect. Veniţi! Şi iată-ne la drum. M-am uitat pe hartă, ca orice om civilizat, să văd ce şi cum: din Cluj pe şoseaua spre Huedin-Oradea, treci prin Floreşti, ajungi la Gilău, unde este şi un lac de acumulare, iar de acolo pe valea Someşul Rece în sus, până la confluenţa cu Răcătăul. DV ne preia din gara Cluj, sosiţi fără cine ştie ce întârziere, ieşim din oraş, la Gilău mai facem nişte cumpărături, inclusiv un mare pepene rosu - şi pornim spre cabană, pe o şosea asfaltată, printre dealuri-munţi împăduriţi; din confluenţă, unde este centrul comunei M.-R., cu şcoală, primărie, poliţie, restaurant, magazin etc., mai facem 3,5 km pe valea Răcătău în sus. DV susţine că numele vine de la ungurescul Vulpe Roşie, eu însă cred că e românescul de la Raci, Răcoasa, Racova, Racoviţa, Răcăciuni. Însă insistenţa ungurească în a deturna istoria este redutabilă, ei au maghiarizat tot ce s-a putut, nume, toponimice, au tras spuza istoriei pe turta lor. Încă în tren fiind, o dnă (Mariana Logicin?) din Braşov, ne povestise în mare detaliu luptele ei în justiţie cu un securist care a revendicat casa de pe str. Livezilor în care ei locuiesc de prin 75, făcând în timp substanţiale adăugiri, 2 camere, livadă, gaze, etc. Însă începuse discuţia prin a-şi exprima frustrările ardeleneşti legate de comportamentul de grofi al ungurilor sfidători, şovini, aroganţi etc. Simt la toţi ardelenii cu care vorbesc de ani şi ani această frustrare-traumă, oprimarea sub diferite forme pe care maghiarii o exercită asupra autohtonilor. Apoi DV însuşi vine cu detalii despre Unio trium nationum, care îi nominaliza pe maghiari, germani şi şvabi, dar îi scotea din cauză pe românii din Transilvania, lipsindu-i de orice drepturi sociale, civile. Inclusiv faptul că nu aveau voie să se stabilească în oraşe, în târguri. Satele româneşti sunt ascunse pe văi în sus, fapt vizibil pe orice hartă, sesizat la faţa locului de mine în prospecţiunile prin Transilvania - lucruri pe care şi noi, regăţenii le ştim cât de cât, dar numai ardelenii le simt ceas de ceas pe pielea lor. Această discriminare de tip rasist-nazist. Acum maghiarii cu ştaif cultural sug la două oi, merg şi la forurile noastre, dar şi la Budapesta, unde fac pe discriminaţii, pe marginalizaţii etc. De ce a fost admisă existenţa unui partid pe criterii etnice? Nu e acesta un continuu prilej de discriminare, de anormalitate într-o democraţie care abia se ţine pe picioare? Din atitudinea femeii din tren am dedus că nimic nu o va lecui de această traumă etnică. Ca să o liniştesc îi spun: maghiarii sunt o naţiune pe cale de dispariţie, cea mai mică natalitate, alcoolism, sinucideri. Le ştia şi dânsa. Dar asta nu o calmează nicicum.
Ajungem la cabană, situată pe-o costişă, în mijlocul unei poiene cu fâneaţă, căci în urma a nenumărate tatonări, DV s-a ferit de zonele din luncă, ameninţate de inundaţii, şi s-a plasat aici, cumpărând în 1992, de la o lele Maria, acum decedată, cu şapte copii, dintre care unul îşi construieşte chiar acum o cabană pe terenul din vecinătate. Şi imediat DV începe să ne relateze despre problemele cu cabana, cumpărarea, delimitarea, întabularea, conflictele cu vecinii…Iată gardul dărâmat, iată colţul planşeului de beton distrus, DV pune asta pe seama unei răzbunări sau intimidări, cineva care a lovit cu barosul; eu însă cred că lucrurile stau mai altfel: s-a intrat cu un buldozer pentru lucrări la cabana din stânga, în construcţie şi, cu aceste manevre, fără rea intenţie, lama buldozerului a lovit colţul planşeului; prietenul ne spune cum s-a unit cu alţi doi ca să aducă o conductă cu apă din munte, de la sute şi sute de metri, lucrare migăloasă şi costisitoare, cu un buldozer cu cupa foarte mică – această lucrare i-a reuşit; nu a reuşit însă cu reţeaua electrică, se unise cu alţi doi, dar vecinul din dreapta, care între timp şi-a ridicat un viloi cu trei nivele, luându-i din perspectivă, l-a scos din cauză. Căbănuţa lui DV, ne spune, a fost ridicată pe nişte piloni, abia apoi s-au băgat dedesubt mari blocuri de piatră, turnându-se beton pentru fundaţie şi în continuare o terasă cu balustradă, care face şicul cabanei; însă nemulţumirea principală a lui DV se îndreaptă spre oamenii din zonă, neserioşi, beţivi, pe care nu se poate pune bază: mereu plăteşte pentru o anume lucrare, însă individul nu face decât să o înceapă, dar de terminat nici vorbă. Insul pleacă cu banii, pleacă şi cu diverse lucruri de prin cabană, aşa că acum nu afli acolo decât veselă desperechiată. Cel căruia i-a comandat bârnele şi scândura i-a cerut cât nu face şi i le-a adus de dimensiuni mai mici. Stăm mai toată ziua pe terasa din faţă, ca la o belvedere autentică, pe trei scaune faine, cu ţoluri de lână vărgată, în jurul unei mese rabatabile, sub o streaşină parţială, la adăpostul coroanei unui corcoduş adus de cine ştie unde şi care s-a ridicat falnic pe dreapta terasei - anul acesta aproape fără rod, din cauza brumelor, însă anul trecut fusese încărcat cu fructe. Pe masă am instalat o mare vază pe care Lidia a încărcat-o decorativ cu imensul buchet de flori de câmp, cules de pe malul râului, în timpul opririlor de la venirea noastră.
Cabana în chestiune se compune din terasa deja amintită, de unde păşeşti într-un parter cu hol-bucătărioară şi baie cu apă la robinet, deocamdată fără WC, plus camera de dormit din dreapta, cu două paturi, această încăpere fiind piesa principală a cabanei, cu largă fereastră spre valea Răcătăului, la scenă deschisă; din hol urcă o scară de lemn – totul este de lemn - cu trapă, ajungi într-o mansardă unde există două paturi şi două lăzi de zestre, din vechime. În capătul mansardei este o ieşire în balcon, de unde se vede foarte bine zona dinspre aval şi culmea din stânga, de pe şaua căreia răsare soarele. Un răsărit nu ca de obicei, ci după ce soarele s-a ridicat bine în spatele muntelui Mărişelu şi deodată îşi revarsă lumina în valea Răcătău, care este orientată vest-est. Spectaculos este şi modul cum înainte de a se revărsa în valea cea îngustă şi f.f adâncă, soarele luminează copac cu copac toţi brazii căţăraţi pe versantul de dincolo, pe care îi individualizează şi îi învăluie într-un spot ca de reflector. Din ramuri, din fiecare frunză, con şi ac, lumina atârnă, verde-translucidă, vibrândă. Lidia nu-şi mai ia ochii de la acest spectacol, de-o indicibilă fascinaţie. Alt element remarcabil este că râul propriu-zis, cu debit mai mare decât m-aş fi aşteptat, poate pentru că în vara asta au fost ploi mari şi pentru că spre obârşia văii există un baraj din care apa este deversată în mod constant face zi-noapte o larmă care constituie fondul sonor permanent al zonei, caracteristica lui principală. Acest zvon acvatic pururi treaz,amplificat între versanţi ca într-o cutie de rezonanţă insolită, miraculoasă, te ia parcă pe sus şi te poartă cu sine. Asta m-a făcut să însăilez un catren de circumstanţă, pe care i l-am transcris prietenului DV în chip de dedicaţie pe Antologia sanscrită, cadorisită cu prilejul vizitei noastre inaugurale:
![](http://bibro.net/ionlazu/wp-content/uploads/2010/08/p-racatau-300x200.jpg "paraul racatau, \\"sonorul vad...\\"")
„La Măguri-Răcătău, lângă sonorul vad,
Din doi versanţi se-adună brad cu brad.
E-un cer îngust ce se urmează-n rai.
Acolo Dan îi Căpitan de plai.”
Un cer îngust, albastru deasupra, verdele de conirefe al versanţilor şi larma fără preget a râului, acolo în creierul Apusenilor, într-o lumină primordială. Iar noaptea, dacă ieşi pe terasă, în bezna trează, poţi vedea în tăriile cerului stele cum n-ai mai pomenit, mari, pietroase, ghintuite acolo şi transmiţând o forţă teribilă celui care, de la nivelul solului, cutează să-şi înalţe spre cer sufletul însetat de comuniune cu eternitatea.
În ograda neumblată decât pe timpul verii, câteva săptămâni (căci DV a ales acest loc pe când era stabilit cu familia la Cluj, de unde se poate ajunge într-o oră, iar acum vine mult mai rar, căci de la Bucureşti se ajunge aici în două zile de mers cu maşina. DV face la venire o pauză la Sighişoara, oraşul natal, unde nu mai are decât prieteni de pe vremea liceului), în această ograda înierbată, cu mari denivelări, căci ne aflăm pe conul de dejecţie al unui torent de pe versantul nordic, sunt de ghicit sub pas (sau le depistezi ca atare) spinările unor blocuri de piatră mari-uriaşe, învăluite acum de muşchi şi de cimbrişor înmiresmat, iar alte floricele galbene, câteva traista ciobanului şi 6-7 fire de sângele voinicului înviorează faţa locului - o pajişte pe bună dreptate râvnită de hulpavele vaci ale megieşului.
Tatăl prietenului compozitor a murit la 75 de ani, de inimă, finalul fiind cumva grăbit de ghinionul în căsnicie al fiului cel mic, care păruse cel mai de succes dintre cei trei fraţi (un profesor şi o judecătoare), dar tras în jos de prima soţie, mai drept spus de familia acesteia. Până la urmă, pe la 6-7 ani ai fetiţei Irina, cei doi s-au despărţit legal. DV s-a recăsătorit cu o Doina, fiinţă extrem de comunicativă, ataşantă, bine primită şi aici, la cabană. Şi de data asta toate mergeau cum se cuvine, dar noul nostru prieten (care a terminat facultatea cu brio, în admiraţia profesorului compozitor Sigismund Toduţă, de a cărei postumitate s-a ocupat apoi cu mare devoţiune, înfiinţând o fundaţie, încropind o casă memorială la Cluj), face frumoasă carieră componistică şi didactică la catedra universitară, primeşte o bursă în RFG, de acolo îi telefona soţiei, în ultimele zile, în mod ciudat ea nu i-a mai răspuns. Pleacă acasă, sună din aeroport, sună la poartă, sună la uşa apartamentului, acolo lumină, fereastra de la stradă deschisă. Pe uşa sigilată, un anunţ: Cine rupe sigiliul va suporta rigorile legii etc. Ce se întâmplă? Urcă la doamna de deasupra, o unguroiacă, aceleia i se spusese să nu-i comunice groaznica veste decât după ce îşi ia pilula. Aşa că bătrâna unguroaică iese în uşă şi îi repetă ca în teatrul absurd: Pilula! Pilula! În fine, află că vecinii au găsit-o moartă în holul apartamentului. O moarte la 53 de ani, misterioasă. Iar pentru prietenul nostru o teribilă traumă. De-ar fi fost un accident de circulaţie, parcă tot ar fi existat o explicaţie. Dar aşa…Spre sfârşitul sejurului nostru aflăm şi povestea celei de a treia căsnicii a prietenului mult încercat DV, cu prim-solista de operă Mihaela Agachi, cu care s-a cunoscut la un concurs muzical, fiind amandoi în juriu. S-au plăcut, au început o relaţie de iubire, el a acceptat să se transfere la Bucureşti, au dat concerte împreună, erau pe un trend ascendent, şi brusc survine cancerul şi în două luni moartea Mihaelei. De felul ei din Paşcani, cu studii la Iaşi, unde a concurat pe un singur loc cu Nelly Miricioiu, dar în final au intrat amândouă, căci prim-secretara de la judeţ, care o simpatiza grozav pe Mihaela şi trimitea după „fata din Paşcasni” de câte ori o apuca amocul, a dat o derogare pentru două locuri. Ne spune că era o adevărată nebunie să dai examene la conservator, la teatru, unde pe doar câteva locuri se băteau atâţia concurenţi. Aici Lidia ne furnizează detalii, unele şi pentru mine în premieră, despre cele opt examene date la teatru şi ratate din lipsă de pile. Şi din tot ce spune, iar DV nu prea înţelege subtextul, reiese totuşi că Lidiei îi pare bine că nu a intrat la teatru, unde ar fi aşteptat-o atâtea compromisuri şi umilinţe inacceptabile. O carieră în teatru ar fi însemnat renunţări prea mari. Or, neintrând la teatru, a fost nevoită să-şi găsească un serviciu la salvarea din Alexandria, cu care ocazie m-a întâlnit pe mine, etc. etc. Şi fiindcă vine vorba despre cazul Eminescu, reluat acum în varianta speculativă a arestării şi morţii civile, susţinută de unii, cu care DV pare de acord, Lidia povesteşte câteva cazuri de nebuni de la Cervenia (pe care nu le mai notez aici), insistând asupra faptului că Eminescu a înnebunit realmente, că mama lui a înnebunit, că alţi trei fraţi au murit nebuni. Aspecte de nebunie reies fără echivoc din descrierile unor contemporani de toată încrederea, Slavici, Vlahuţă, Mitte Kremnitz etc.
E totuşi foarte ciudat că încerc să rezum aici, fără măcar răbdarea cuvenită unui astfel de subiect prea trist, povestea de iubire şi moarte trăită de urgisitul nostru nou şi prea delicat prieten, care poate şi el s-a grăbit să se descarce (aici, la cabana martoră a unor clipe de fericire) de groaznicele poveşti care îl oprimă şi pe care nu reuşeşte nicicum să le lichideze/ şi să se mântuie de suferinţă – într-un text scris, într-o compoziţie muzicală, într-o poezie. Dar măcar este posibil aşa ceva: să te eliberezi de tragicele pierderi şi dureri şi eşecuri ale vieţii, prin actul creaţiei, aşa cum credeau romanticii?
În prima dimineaţă, apar nişte vaci, nişte cai, cineva este cu vitele, un ins în plină forţă, masiv ca o stâncă, le lasă să pătrundă în curtea lui DV, printr-o spărtură în gard, pe care probabil chiar el a practicat-o. Săteanul vine şi în dimineaţa următoare, dar numai atât, căci apoi am luat măsuri să refacem gardul. Pentru un moment m-am gândit la Păuşeşti, la vaca despre care am scris în Rămăşagul, şi care, tot aşa, venea să pască lângă izvorul casei, pe când Moşul parcurgea o etapă de minimă vitalitate, de purificare - la felul cum vaca cea murgă şi cu viţel în ea smulgea iarba şi răsufla din rărunchi, proptindu-se pe toate cele patru picioare - la tot contextul în care am gândit şi scris povestea Moşului din Evul Mediu. DV se arată intrigat că i s-a desfăcut gardul, ca şi de faptul că acest om cu vitele i-a spus din prima zi când a venit aici că proprietarul terenului din spatele casei i-a transmis să mute gardul cu un metru mai la vale, „să se înţeleagă ca oamenii, iar dacă nu…” (Şi n-a mai încheiat fraza, subliniază DV, dar ameninţarea e cum nu se poate mai evidentă…) Or, el a tras gardul cu un metru mai sus pentru că vecinul dinspre drum, cel cu vagonul instalat pe post de cabană, a mutat gardul mai sus, pretinzând că atât a achitat el pentru teren – dar DV a aflat că n-ar fi plătit nimic şi că în fapt nu are act de proprietate – însă cum să te înţelegi cu un astfel de om, care rar, când vine aici, cu toată târla, face beţii atroce, scoţând strigăte sălbatice după miezul nopţii etc. Corect limita cu respectivul vecin ar fi fost la 1 m în jos de bradul tăiat. În fapt, e vorba de cioturile a doi brazi gemeni, imenşi, pre-existenţi pe marea proprietate a babei şi care sunt descrişi în acte ca făcând limita dintre proprietatea lui DV şi cea a vecinului din dreapta, care l-a exclus de la racordul electric, spunându-i tranşant: Am hotărât să fie o realizare numai a noastră. Şi că nu acceptă ca prin faţa ferestrei lui să treacă firele electrice. Dar de ce nu le-ar băga prin pământ?, mă întreb. DV este excedat de aceste fiţe, de reaua-voinţă crasă, mai ales că el e cel care s-a zbătut pentru racord, a bătut dealurile ca să obţină cât mai multe semnături şi apoi a fost prin audienţe la IRE Cluj, pentru aprobări. Perplexitate. Spre sfârşitul şederii noastre de o săptămână, apare acest vecin, un ştab ot Cluj, domn cam de vârsta noastră, care îl salută pe DV, şi discută cu el în termeni foarte civilizaţi, aşa că DV găseşte că ar fi nepoliticos din partea lui să nu-i facă o vizită dnei vecine. Stă ce stă la ei, apoi revine şi aflăm că iar le-a pus problema racordului, că iar i s-au dat replicile ştiute; deocamdată pentru a ne racorda în mod temporar la reţea, DV apelează la Aurel, unul dintre puţinii localnici, cu casa în sus de noi. (Mişcându-mă prin poiana de deasupra, dau de temelia unei posibile vile, la care nu s-a mai lucrat de ani buni, îl întreb pe DV ce e cu acea lucrare şi-mi spune că un ins a cumpărat o parcelă cam ca a lui, tot de la baba cu pricina, dar fără posibilitate de acces; a tratat cu aceşti vecini simandicoşi, i-au promis să-i dea o posibilitate de ieşire la drum, dar apoi nu i s-a dat şi, ajuns în impas, omul a renunţat să mai ridice cabana respectivă.) Deci apelează la acel localnic Aurel, om spre 40 de ani, bun la toate, lucrând la Cluj, de unde revine la sfârşit de săptămână. Acela este însoţit-asistat de un cumnat, umblă la firele din spatele vagonului, şi în final se realizează conectarea. Cei doi vin să fie trataţi cu pălincă, se fac a nu bea, dar nu se lasă prea mult invitaţi. Se fac a nu primi bani, dar DV le dă copiilor două bancnote de 10 lei. Cu ei sunt cei trei copii ai lui Aurel, care om simplu fiind, îndată încearcă să mă tutuiască şi să mi se suie pe bombeu, ceea ce nu-i reuşeşte chiar deloc. Celălalt se laudă că nu există meserie pe care să o fi văzut şi să nu o poată face, însă vai, nu are nici o specializare, nici o calificare, doar 6 clase, căci la revoluţie a întrerupt şcoala. Şi acum peste tot se cer diplome, certificate. Imediat vine vorba despre Liviu, fratele cel mai mic al lui Aurel, beţiv în ultimul stadiu, dus la dezalcoolizare, şi eu le dau ideea să încerce o soluţie disperată, anume prin credinţă, ducându-l pe bolnav la vreo mănăstire. Li se pare o idee bună. Cei trei copii, Dan de 12 ani, apoi două fetiţe, toţi şcolari, blonzi, cuviincioşi, povestindu-ne aspecte de la şcoală, unde se duc iarna singuri, 3,5 km, iar în clasă sunt 10-12 elevi, unii au renunţat, nu-i mai lasă părinţii, alţii s-au apucat de fumat, de băut. Lor le place şcoala, citesc, se uită la TV, au 160 programe. Şi ce emisiune vă place mai mult? Manelele! Lidia, oripilată. Mai ales că are convingerea că aceşti copii trebuie să înveţe pe brânci şi să scape din aceste locuri unde se trăieşte ca în Evul Mediu întunecat. Fetiţele au păr foarte lung, frumos, castaniu deschis, ca al tatălui lor – şi în ansamblu impresia este de nemţotei aduşi în Apuseni cu hârzobul. Iar apelul la Aurel, care între timp i-a montat şi un nou robinet în baie, în locul celui care se blocase, se explică tocmai prin aceea că lipseşte fratele lui mai mic, numitul Liviu, un tânăr la 30 de ani, despre care DV ne spusese că a fost părăsit de a doua nevastă, fiind un alcoolic irecuperabil. Păcat, căci e un mare meşter la tâmplărie, făcând adevărate minuni , iar DV l-a folosit la diverse lucrări; acel Liviu îşi construieşte o casă-vilă grozavă, cu 3 nivele, arătoasă, însă acum lăsată de izbelişte. Nu-l angajază pe nicăieri, fiind beţiv în ultimul hal. Iar la spital nu-l primeşte, ca nesalariat. DV ne povestise că-i e teamă să doarmă singur la cabană, oricând poate apărea Liviu şi să-i împlânte cuţitul, ca să ia de băut de prin cabană. Ieri noapte, a fost un pic de furtună şi s-a pocnit oblonul, iar DV a sărit speriat la ferestră şi a ţipat: Cine e acolo? Există un precedent, odată dă buzna Liviu, la o oră târzie, îi cere de băut, DV se jură că nu are, atunci Liviu insistă să-l ducă cu maşina până în sat, să bea ceva. S-a executat, de nevoie. Şi nimeni în vilele vecine…
DV primeşte de la noi DVD-ul cu recitalul Lidiei de la Copou, Antologia sanscrită scoasă de Princeps Edit, care îl interesează foarte mult; citim împreună traducerea liberă a lui Coşbuc din Mahabharata, episodul Nala-Damaianti, cel pe care Lidia l-a citit la RRCultural, în excelenta emisiune realizată de Maria Urbanovici – din păcate versiunea lui Coşbuc, scurtată, modificată etc, nu are mai nimic din forţa teribilă a textului sanscrit; DV a luat cu el câteva cărţi pe care vrea să le citească, eu citesc din Flavius Josephus, Autobiografia şi Contra lui Crion, iar Lidia citeşte despre Eminescu şi Blaga. DV mai are în lectură poeziile Blandianei, o antologie La cules îngeri, cu dedicaţie, din care a selectat deja cam 50 de poeme, - vrea să compună nişte lieduri pentru festivalul Enescu din Septembrie, cât mai curând şi să le trimită cântăreţilor, dar mereu trebuie să se ocupe de altceva decât compoziţia pentru care s-a exilat aici, sperând să aibă liniştea necesară creaţiei… Însă, vorba lui, când văd în jurul meu atâtea lucruri care trebuiesc făcute şi nu am pe cine mă baza… Îi mai recomand eu poezia Dealuri, o citeşte, îi place mult, o va avea în vedere. Şi tot DV îl ia la lectură pe Octavian Paler (Polemici cordiale), scos la Polirom, cu o prefaţă de Nicoleta Sălcudeanu. Pare încântat de stilul acesteia, dar înaintând în lectură cu voce tare, se constată că prefaţatoarea are un fel de exprimare aiuristic, de moftangioaică, aşa că, de-acum edificat asupra cacealmalei, DV ne citeşte paragrafe întregi, iar noi ne amuzăm ca la teatrul absurd. Greu de imaginat mai cumplit meşteşug de tâmpenie, vorba lui Creangă, aşa că, nemaimirându-mă de „performanţele” elitiştilor de la Polirom, le promit lui DV şi Lidiei să-l sesizez pe G. Dimi, cum de sunt permise astfel de batjocuri?! Dacă Dimi nu ia atitudine, am să dau prefaţa cu pricina la „Bula exegetului”, la Caţavencu.
Prietenul muzician ne vorbeşte despre compoziţiile lui, despre comunicări ştiinţifice, în ţară şi străinătate, Germania, Italia, despre cărţile publicate, Canonul, Fuga la Bach, o carte fundamentală, despre dificultăţile imprimării partiturilor muzicale, după ce s-a găsit un procedeu de trecut notele pe calculator, însă e migălos şi pentru asta specialistul îţi ia pielea de pe tine. Şi cărţile nu se vând, mai grav e că nici nu sunt de văzut în raftul librăriilor de specialitate; cele ale Uniunii compozitorilor nu se află la Magazinul Muzica. În context, îi spun impresia mea, că mai acuzat decât în celelalte arte surori, în muzică există un gen de fundamentalism, căci de secole şi secole iubitorii de muzică merg să asculte vreo 10-20 opere dintre miile care au fost compuse, unele chiar geniale, idem cu baletul, cu sinfoniile, cu sonatele, cu liedurile, cu.. Da, confirmă, ascultătorii sunt foarte comozi, nu vor să aibă surprize, aşa că preferă să plătească pentru doar câteva bucăţi celebre, iar restul zace, neatins, neştiut, practic pierdut pentru vecie. În această ordine de idei, vine vorba despre un teribil compozitor italian, dintr-un oraş de lângă Bari, autor a 40-50 de opere şi alte splendide compoziţii, însă fiind contemporan cu …, lucrările nu i s-au cântat decât ocazional sau deloc. El a luat la mână manuscrisele, unele partituri cu deteriorări, pete, lectură incertă, le-a transcris, le-a editat - şi iată că o Fundaţie de acolo l-a chemat în Italia pentru conferinţe, pentru recitaluri. Câţiva ani la rând, apoi s-au dat la fund, posibil din cauza crizei. Şi, poate cu aceeaşi ocazie, prietenul ne povesteşte o întâmplare bulversantă, la limita cu scandalul şi teroarea, păţită cu ocazia unei descinderi la sărbătorirea compozitorului italian. Era cu fiică-sa Irina şi cu cei care organizau festivităţile, şi-au luat locurile la hotel şi au ieşit la plimbare în zona litoralului. În drum spre plajă, a fost atacat pe la spate de doi tinerei italieni hoţi, unul i-a smucit braţul, i-a tăiat băierile de la borsetă, i-a înhăţat-o şi a fugit. DV după el, reuşise să-l apuce de braţ, era în stare să fugă după el în disperare, dar acela, mai agil, i-a scăpat din strânsoare şi din fugă s-a aruncat pe un scuter condus de complicele lui şi sceleraţii au dispărut. Asta se întâmpla după amiaza, între atâţia oameni, într-o staţiune cât Constanţa. Zadarnice strigătele, inutilă descinderea la poliţie, unde a depus plângere, a făcut descrierea făptaşilor etc. Nici un rezultat. Dezastru financiar şi psihic! Căci fusese cu insistenţă prevenit că sunt atacaţi turiştii cu borsete, să nu folosească aşa ceva, să nu aibă acte şi bani la el etc. Or, el avea în borsetă o sumă de 4000 mărci, preţul unei maşini, plus preţul unui computer pentru Irina, pe care i l-ar fi adus în ţară cu acea maşină. Deci Irina plângea în hohote. El, depăşit de situaţie, disperat. Nici un ban, nici actele personale, nici actele maşinii. Cu ajutor de la organizatori s-a deplasat la Roma, acolo Ambasada a reacţionat anemic, cu chiu cu vai au luat legătura în ţară, i-au eliberat nişte duplicate cu care s-a putut apoi întoarce acasă. Însă putea să facă un accident cerebral sau unul cardiac, la asemenea dură tâlhărie la drumul mare, în mijlocul lumii celei mai civilizate, sofisticate etc. Şi tot aşa, rolul de confesor trecând de la unul la altul, nu ne mai tace gura, căci, surpriză: unei noi cunoştinţe îţi vine să-i repovesteşti viaţa cu răscrucile şi bulversările ei, acum parcă dintr-o altă perspectivă, mai înţeleaptă, mai expresivă, mai…
În general, DV citeşte f. mult, regretând că nu apucă să parcurgă tot ce ar dori – pentru că o face temeinic, cu creionul în mână, subliniind, înghesuind însemnări pe margine, ca orice literat care se ia în serios. Ai lui se tot miră de ce a adunat atâtea cărţi, de ce nu scapă de ele după ce le-a citit? Cum să te lipseşti de cărţile dragi? Ele sunt comoara adunată într-o viaţă, nu? Mă întreabă cum am rezolvat cu biblioteca noastră. Îi spun că am achiziţionat de la un arhitect o bibliotecă funcţională, asamblată din cutii radio din ăla vechi şi unde cărţile intră pe un singur rând. Un perete întreg. Iar deasupra, am îndesat mapele cu manuscrisele mele, romane, scenarii, jurnale - un meterez. Le-am scris în zeci de ani, le-am bătut apoi la maşină, alţi ani, apoi le-am scris pe calculator. Iată o viaţă de buchiseală. Şi ce să fac cu miile de pagini ale jurnalului? Măcar ţin de frig iarna.
29 iulie 09. miercuri. Visul de azi-noapte, în care mi-au apărut toate persoanele la care mă gândisem în cursul zilei: o visez pe Dida, pe Mărinică, pe Mariana, pe Năică, el revine de la Gura Râului şi îmi aduce caietul-jurnal şi alte manuscrise şi lucruri pe care le rătăcisem în ziua precedentă, la o întrunire cu mai mulţi. Cu Fănel căutam aceste lucruri pe un teren f. accidentat, asemenea aceluia pe care l-am descris aseară la Răcătău, totul vizualizat în mare amănunţime, apoi ridic de pe jos o piatră de mărimea unui telefon mobil, o iau în palmă, avea cristale mari, translucide, pulsând miraculos şi întregul eşantion era luminat ca din interior, se vedeau marile cristale ca la orice piatră magică din poveste, iar deasupra apărea conturul unei mâini cu degetele îndoite, i-am arătat acest lucru lui Valentin şi el s-a mirat foarte. Mai ales că degetele îşi schimbau poziţia, ca vii. Mă gândeam că aş fi fericit să pot reda cu fidelitate peripeţiile şi imaginile şi situaţiile enigmaice dintr-un vis precum cel de azi-noapte. Ce i-ar trebui în plus unui scriitor decât povestea amănunţită a unui vis precum acesta, în care se adună în mod semnificativ-tensionat persoane şi sentimente dintr-o viaţă întreagă?! (Acum, la telefon Lidia vorbeşte despre Răcătău, numindu-l „locul cel mai frumos pe care l-a văzut în viaţa ei”. Dar nu au mai fost atâtea altele? Dar nu a fost Bocşa Montană? Nu a fost parcul Naţional Sequoia? Mereu fericirea îţi umple sufletul şi te ridică pe culmi ale trăirii care ţi se pare a nu le fi mai atins niciodată -.acesta fiind privilegiul extazului, ca să-l citez pe Grigurcu, în articolul său despre poezia Lidiei.) Am trecut pe la sora M. şi am recuperat alimentele din frigider; i-am schiţat situaţia de la Răcătău, cea pe care încerc să o reconstitui aici, cu şanse nu prea mari, ce-i drept, fiind în fapt vorba despre materia a câteva romane – dar cine găseşte resure să se mobilizeze pentru acţiuni atât de angajante, de temerare?! În fond, ce mare problemă ar fi să iei lucrurile de la un capăt şi să torci firul până ce fuiorul vital se isprăveşte? Pare un lucru chiar lesnicios. Ci nu se hazardează să o facă nimeni, nimeni…
Înţelegând că multe a înfăptuit cu mâna sa proprietarul, din râvna lucrului bine făcut, şi văzând că încă multe alte lucruri mai sunt de făcut, Lidia a preluat din mers mare parte dintre îndatoririle gătitului (căci neavând frigider, totul trebuie consumat pe dată şi mereu reînprospătate mâncărurile), iar noi doi ne-am apucat de diverse treburi pe lângă casă. Am încropit un capac din şipci şi scânduri pentru casa de apă, fixându-l pe lespezi bine rostuite pe marginile gropii respective; apoi am adus pământ cu căldarea şi l-am bătucit pe cele patru laturi ale capacului. Dar ce plăcare să îndrepţi cuiele adunate într-o casoletă medicală! În orice gospodărie ce se respectă se cumpără cuie, în diverse ocazii: Însă un bun gospodar nu va arunca nicicum cuiele scoase, în cazul nostru, nu cu cleştele, ci mai chinuit, cu patentul, aşa încât cuiele se contorsionează ca vai de lume. O adevărată strategie să le aduci din nou la rectitudine, să le faci utilizabile, îndreptându-le pe o lespede, cu ciocanul. Dar şi o satisfacţie, să faci dintr-un rebut un lucru ca şi nou. Care poate că se înţepeneşte mai trainic atunci când îl baţi în scândură. Am trecut la fixarea unor şipci pe laturile bârnelor din tavanul camerei de jos. Am bătut stinghii de sprijin picioarelor celor două paturi. Am reparat gardul spre vecinul din stânga, lucrare nu chiar simplă, căci am adus scânduri de pe malul apei, de la mari distanţe, inclusiv două vârfuri de brad uscat, pe care a trebuit mai întâi să le curăţ de crengi. Însă avusesem grijă să ascut cum se cuvine securea, după ce ascuţisem cuţitul de bucătărie, acum securea tăia ca briciul, nu alta. Cu care ocazie mi l-am reamintit pe Toc, găzdacul meu de la Tismana-Pocruia şi personajul principal în povestirea Blana de viezure, devenită mai apoi scenariul de film Casa de sub pădure). Îşi tot ascuţea toporişca şi la un moment dat l-a trăznit în cap pe vecinul şi rivalul său.
Într-o dimineaţă am dat curs ideii de a sădi în gardul refăcut lăstari de răchită, aşa că am bântuit râul în sus şi-n jos, aducând opt lăstari, făcând gropi cu târnăcopul, înfigând lăstarii şi cărând apă ca să-i ud din prima clipă. Sigur, ştiam că astfel de lucrări se fac la sfârşitul toamnei sau primăvara, dar am acceptat riscul. Şi adevărul e că lăstarii s-au uscat după o zi toridă, frunzele lor lunguieţe şi intens verzi s-au făcut sfărâmicioase, pe cât îmi doream ca totuşi să supravieţuiască; se pare că va rezista doar unul dintre ei. Dar intenţia contează, nu? Vecinul va vedea că devastarea gardului ne-a supărat şi am dorit să remediem lucrurile. Şi câte altele nu sunt de făcut pe lângă cabana lui DV, căci pe de-o parte ar vrea să vândă cabana, dar preţurile pe criză au coborât drastic, aşa că nu şi-ar recupera decât în mică măsură suma pe care a investit-o, iar pe de altă parte nu-l rabdă inima să lase lucrurile de izbelişte. Căci una este raţiunea care îţi spune că nu e cazul să dai în brânci, alta e starea sănătăţii lui DV, grav deteriorată în ultima vreme, cu restricţii impuse de posibilul diabet, de hipertensiune, de cele două infarcturi; şi alta este dorinţa omului de a sfinţi locul, nu-i aşa? Iar în privinţa asta eu însumi nu rezist tentaţiei de a ajusta pe ici pe colo, ca orice ins perfecţionist. I-am spus prietenului nostru aventura mea de la căminul de nefamilişti ai CPL Blaj, unde am luat pe cont propriu reparaţii care de drept ar fi revenit ciocănarilor din chiar acel cămin, plătiţi anume pentru de-ale patentului şi şurubelniţei.
Deci erau cele trei mese luate pe terasă, erau lecturile separate sau cu glas tare din cărţile aduse, erau discuţiile despre ale artei, erau povestirile din viaţa noastră de oameni păţiţi; erau taifasurile de seară, prelungite până spre orele 11, dacă nu şi mai tărziu; erau poeziile pe care în orice seară ni le citea Lidia, deosebit de micro-recitalul din prima seară, când a vrut să-i arate lui DV cam ce a prezentat la Copou şi la Călimăneşti şi în alte părţi, din poezia lui Eminescu. Înţelegând că este mereu vorba despre improvizaţii ale momentului, deci nereproductibile, DV s-a oferit să asculte înregistrări de-ale Lidiei şi să noteze unele motive muzicale, căci, vorba lui, e păcat să nu le reia în recitalurile viitoare pe cele mai reuşite dintre ele. Acum, ce-i drept, i-ar plăcea Lidiei să se producă în faţa unui public mai numeros, nu numai în faţa câtorva prieteni, însă nu se dă în lături să încerce încă o dată emoţiile unei transpuneri în lumea poeziei, a cântecului, în lumea magică a artei. Un scriitor se vrea citit, un compozitor se vrea cântat, un interpret se vrea ascultat, un pictor se vrea privit. Fiind un produs al strictei individualităţi, o formă de autoexprimare foarte personală, arta cată să se adreseze celor din jur, altor oameni, li se adresează în mod tainic, aspiră la confirmare, la rezon spiritual. Îţi cade greu să-l auzi pe DV mărturisind că fratele şi sora lui nu-l înţeleg defel ca artist, că nu au nici cea mai vagă idee cu ce se ocupă, că n-au fost la niciunul dintre concertele sale, măcar din curiozitate, măcar din solidaritate, cum fac oricât de rar surorile Lidiei. În viaţa lor, să fi fost de 2-3 ori la un spectacol de operă, la filarmonică. Probabil au fost experienţe nerelevante, se vor fi întrebat dacă lumea nu se preface că iubeşte concertele. Te şi minunezi cât de diferiţi pot fi trei fii ai aceloraşi părinţi. Dacă nu cumva e totuşi vorba despre respingerea unui domeniu unde simţi că nu ai şanse să realizezi nimic… Oricum, e clar că nu-l pot urmări şi însoţi pe fratele lor mai mic în demersul său. Dar este ceva de făcut împotriva inaderenţei celor din preajmă, a familiei chiar, când e vorba să-l susţină pe artist în trudnicul lui efort singuratic?! Şi, se întâmplă că de câte ori aducem vorba despre vreun muzician pe care îl admirăm, DV are acest comentariu: „Nu-mi cunoaşte lucrările, nici nu s-a uitat peste cărţile mele…” Dar nu trăim noi, toţi creatorii, cu această apăsare pe suflet?
Şi mai erau excursiile pe valea Răcătăului şi în împrejurimi. Incitaţi de exclamaţiile Lidiei, mereu încântată, extaziată, cu ochii pe brazi şi pe florile sălbatice…Cu bună-credinţă, ea li se adresează acestor necuvântătoare la modul orfic, convinsă că plantele şi păsările o înţeleg, că îi simt ardoarea şi se bucură delaolaltă cu ea de clipa întâlnirii. Nu li se adresa Sfântul Francisc păsărilor? Să fie o simplă potriveală că anume acest text l-a citit Lidia la emisiunea Mariei?
Excursiile au început cu o plimbare în trei, spre seară, în susul râului, DV impunând un ritm molcom şi dându-ne tot timpul informaţii despre casele-vilele pe lângă care treceam, nu mai multe de zece, cochete, plasate îndeobşte sub drum, în lunca tot mai îngustă, una chiar dincolo de apă; am ajuns curând la un fel de refugiu, unde nu-ţi lipseşte decât cheia ca să poţi intra în cabană cu tot grupul şi să te adăposteşti de ploaie sau peste noapte. Mereu din versantul stâng, abrupt, vine grohotiş, sunt perdele de blocuri mari, numai granit şi granit, cu largi cristale de feldspaţi, o rocă cu calităţi decorative, dacă ar fi să o foloseşti la construcţii edilitare, la monumente, la metrou etc. Locuri cam periculoase, nu e greu să-ţi imaginezi ce se poate întâmpla când blocurile astea de kintale şi tone pornesc la vale, răsturnând totul în cale. Râul şi el coboară în forţă, peste blocuri imense de granit. Flori specifice, săgetate de fluturii nuntaşi, de albinele zumzăitoare, tufe de zmeură, ciuperci în culori ispititoare, însă pe care nu e bine să le atingi. Se ajunge într-un loc unde peretele vertical vine deasupra drumului şi a apei, ca un adevărat turn, locul se numeşte Piatra lui Zamolxe, notată ca atare cu vopsea roşie; un panou avertizează că începe zona „Rezervaţiei de urşi”, probabil că sălbăticiunile amintite se află prin zonă, acum ceva mai active, pentru că vara e în toi şi s-a copt zmeura. DV ne spune că undeva au amenajat un loc în care te urci pe o scară abruptă şi de acolo aştepţi ca ursul să se apropie de cârligul cu momeală - carne proaspătă şi să-l împuşti. Însă e musai să nu fumezi, să nu vorbeşti… deci condiţii cam dure. Pe vremea lui Ceaşcă veneau nemţii şi plăteau 6000 de mărci pentru un urs împuşcat. Mi se pare odios, nedemn. Ceva mai sus, drumul coboară în apă, trece dincolo, dar noi ne întoarcem, căci nu e uşor să te strecori pe sub stâncărie, printre mari trunchiuri aduse la viitură, pe distanţă de vreo sută de metri, până la locul unde drumul revine pe malul stâng. 
În următoarea după amiază ieşim pe versantul din spatele cabanei, traversăm mai întâi mândra poiană-fâneaţă (care peste câteva zile a intrat în bătaia coaselor a trei flăcăi neobosiţi, culcând-o la pământ, val cu val. „Şi te-ai dus, dulce minune…”. Prin spatele acestei fâneţe şi a grădinilor, pe la poala pădurii, cu numeroşi aluni încărcaţi de fructe încă necomestibile, se călăuzeşte un drumeag care te-ar putea duce sus de tot, pe platou, însă nu e de mirare că el intră curând pe proprietatea unuia dintre moţii de pe-aici - şi ar trebui să explici ce e cu tine pe-acolo. Sunt înarmat cu aparatul foto, dar şi cu cel de filmat, aşa că mă desfăşor în plain-air, vremea fiind cum nu se poate mai propice, cu soare înfigând pumnale aurii printre densele coroane de conifere. Ne apucăm să mâncăm zmeură şi o ţinem tot aşa în sus, zmeurindu-ne şi vorbindu-ne şi urcând panta, până răzbim pe o porţiune de drum mai fotogenică, printre coloane de brazi subţiri, ritmaţi. Poze, filmări. Iată şi pârleazul, îl trec cum pot, îl trece şi Lidia, ieşim într-o pajişte cu iarbă, cu umbră, cu soare, un context privilegiat. Apare şi DV, ne lungim la umbră/eu, la soare DV şi Lidia, tot discutând câte toate. Când colo, auzim clopotul unui animal, se dovedeşte a fi un tânăr şi frumos cal roib, vine în grabă la vale, cu ţintă precisă poieniţa în care ne lăfăim – dar nu doar atât, ci, păscând din mers, în sunet vioi de clopot arămiu, ne dă de înţeles fără echivoc că îi stăm în cale, trebuie să ne tragem în pripă din faţa animalului, care îşi urmează traseul ierbivor; probabil ştie prea bine locurile şi, scuturând inexprimabil din cap, din coama frumoasă, dând din coada-i neagră-lucioasă, trece fără păs pe lângă noi. Mă uit mai bine, în timp ce DV, cu nonşalanţă, se apropie şi îl mângâie pe cap, pe coamă: calul năzdrăvan are totuşi ceva ciudat, un ochi alb-albastu, ce pare cu albeaţă, pe când celălalt ochi e castaniu. Îşi tot scutură capul, clopoţind. Aveam să aflăm de la fetele lui Aurel că, în fapt, ochiul cel albicios este cel cu care vede realmente, iar cel care pare normal, cel castaniu, este orb, căci l-a lovit ceva chiar acolo, luându-i vederea. Aşa s-ar explica comportamentul cam aiuristic al mândrului cal, altfel un exemplar în mare formă, superb, la care te-ai fi uitat cu nesaţ, clopoţit cu aur, incitat de exclamaţiile Lidiei, în dulcea poiană încropită de sub rai.
Pe jgheabul cel verde al drumeagului, tivit cu sângele voinicului şi, mai rar, cu frăguţe, am mai mers în sus, până la ieşirea dintre copaci, unde un nou pârleaz ne anunţă că începe propriu-zis teritoriul moţului. Văd că şi-au delimitat nu doar poienile de pe platoul montan, ci şi pădurea de pe versanţii adiacenţi. Ai zice că sunt ditamai latifundiarii – şi poate chiar ar fi, dacă ai lua în calcul valoarea terenului, în caz că l-ar putea vinde - însă traiul lor e de oameni cu deosebire strâmtoraţi.
Pentru că substratul geologic este dat de un imens corp granitic intrusiv, deci monolitic şi omogen la eroziunea agenţilor externi, văile sunt rectilinii, în acest caz orientate vest-est, adânci şi cu pantă foarte mare de scurgere. Spre confluenţă, în păduri sunt de văzut şi esenţe foioase, apoi coniferele pun stăpânire exclusivă pe versanţii abrupţi, unde brazii se dispun practic unul deasupra celuilalt; cum e de aşteptat în cazul granitelor, sunt de văzut ici-colo decorativii mesteceni, interesaţi de solul feldspatic, iar pe firul văilor, desigur, arinii cei întunecaţi dar mereu însetaţi de apă, luptând cu viiturile…
În după-amiaza următoare, o nouă excursie pe râu în sus. Iar în a patra zi, îl lăsăm pe DV să-şi foileteze partiturile - este momentul atât de râvnit al creatorului, care toată viaţa pândeşte clipa rară când va ajunge în faţa coalei albe, singur, nepresat de alte îndatoriri - iar noi doi plecăm în sat, pentru unele cumpărături. Înarmat cu aparatele mele, care uneori mai cu fidelitate dau seama despre locurile pe unde am hălăduit. Privim, facem poze, ne spălăm la râu, găsim nişte locuri pline de farmec, de exemplu o stâncă cu licheni galbeni, ca pictată de un grafician, altele cu căpiţe de fân într-o luncă însorită, altele pe fondul unor stive cu lemne sau cu râul „zdrumicat”, spumegând peste mari lespezi; şi am ideea să culeg o floare galbenă de iarbă-mare, înmiresmată, îndemnând-o pe Lidia să şi-o pună la ureche, precum altădată pe valea Olăneştilor, într-un trecut binecuvântat; o rog să treacă în spatele unei tufe de traista ciobanului, în penumbra de sub mal, unde era o bârnă întinsă peste apă; atunci o aud ţipând – o înţepase o albină.
Mă cheamă să-i scot acul, era înfipt pe tâmplă, chiar lângă locul cu floarea, pe care Lidia deja o aruncase, cu un gest reflex, căci o altă albină o ataca, încâlcindu-i-se în păr. Dureri mari. Se dă pe faţă cu apă rece din pârâu. Lidia se teme că o să i se umfle toată faţa, că nu o să mai poată nici vedea…Ajungem la magazinul sătesc, acolo facem târguieli, dar fiindcă nu au roşii, mergem la alt magazin, apoi la altul, tocmai în capătul de sus al satului. În fine, se rezolvă. Dar tâmpla a început să i se umfle, să se înroşească, să se înfierbânte, inflamaţia îi cuprinde ochiul stâng. Revenim spre casă cu rucsacul plin, mai bucurându-ne de peisajul care se ridică deasupra satului, Lidia ţinându-şi fără contenire la tâmplă un pachet de brânză ţinut la frigider, deci pe cât se poate de rece. Fără mare efect însă. Dar unde sunt cele două femei, mamă şi fiică, pe care le admirasem întorcând poloagele de fân de pe-o lungă cositură? Amîndouă numai în sutien şi cu capetele descoperite. Iar fata cea mare îşi lăsase bluza în ulucile gardului de la drum, de-ţi venea să te duci să îl miroşi…
Acasă, DV se impacientează, propune să mergem la doctor, nu e cazul. Lidia a fost înţepată în copilărie de albine, fratele tatălui ei a avut mereu stupi şi albinele o înţepau uneori. Acum totuşi efectul e amplificat, probabil nu am scos acul imediat. Lidia îşi ia alături un vas cu apă rece de la robinet şi mereu schimbă compresele, stoarce batista, în timp ce stăm pe terasă, privind pădurea. Şi vorbim, şi tot povestim. Totuşi, până seara tâmpla se umflă semnificativ, umflătura trece şi la celălalt ochi, aşa că timp de două zile Lidia e tot umflată, abia dacă mai vede cu ochiul stâng. Spune că s-a trezit peste noapte şi privindu-se în oglindă s-a speriat, ochiul stâng fiind complet închis. Apoi partea înveninată a început să se răcească, să se retragă; aşa că la plecarea noastră abia dacă se mai cunoştea, pentru cel prevenit, iar pentru străini nu mai era nimic de bănuit. Asta pentru că fiecare bucurie trebuie plătită în vreun fel? Partea duresoasă a bucuriei? În cazul Lidiei, bucuriile simple fiind atât de puternice, nu e de mirare că şi vama este pe măsură, iar ea s-a resemnat să plătească. Nu a cârtit, nu mi-a reproşat nimic…
Şi în sfârşit, dimineaţa excursiei pe valea Someşului Rece în sus, promisă de DV cu zile în urmă, ca pe un regal. Luăm cu noi pepenele cel minunat, să ne ţină de sete la drum. Mereu încântaţi, ajungem la un baraj în arc. Foarte înalt, pe partea dinspre aval plin de scări de intervenţie etc; în stânga oglinzii de apă, la oarecare înălţime, căci lacul e mai mult gol decât plin, se zăreşte gura cu gratii a tunelului de fugă, de unde apa acumulată porneşte spre turbina din subteran. Câte o maşină cu vizitatori, un motociclist, un biciclist perseverent, singuratic, iar dincolo paznicul care ne priveşte prin binoclu, în timp ce iau poze sau o filmez pe Lidia cu una dintre improvizaţiile sale. Apoi ajungem într-o zonă încă mai spectaculoasă, pe un pod înalt şi pieziş peste râu, care ne etalează valea înspumată, fremătând sub razele soarelui. Fotografii, filmări. Iar când ne inoportunează vreo maşină, strecor aparatul sub cămaşă, să-l protejez de praf.
Greşim traseul şi mergem în continuare pe firul apei câţiva km, apoi ne dăm seama că trebuia să abordăm varianta dinspre dreapta. Revenim, urcăm în plin, forţând la maxim maşină, pe acest traseu unde aflăm că se încumetă autobuzul venind de la Cluj. Şi când în fine suntem sus, la golul alpin, pe acel platou unde s-a plasat satul Măguri, la vreo zece km de centrul comunal, după ce ascultase comentariile lui DV despre decimarea pădurilor din zonă, lucru oricum vizibil aici, unde abia dacă au mai rămas câţiva brazi ca nişte dinţi ştirbi, Lidia se uită la satul de pe platou şi nu înţelege ce căutăm noi aici?, ce-am avea de văzut în acest dezastru?! Şi, ce-i drept, nu mai sunt căsuţele moţilor din veac, cu acoperişurile lor ţuguiate, de şindrilă, risipite ici-colo, la distanţe de ore cu pasul, aproape disparente în peisaj. Acum avem o grupare de case, poate câteva sute, pe acest platou – şi mai toate casele seamănă între ele: cenuşii, cu acoperişuri de azbociment, acest produs industrial periculos, cancerigen. Nici o culoare care să învioreze priveliştea. Fiecare casă în dreptunghiul ei, golaşă, parcă nelocuită, fără măcar un copac, necum să fie înconjurată de livezi şi de flori. Degeaba îi explic Lidiei că aici nu cresc pomii fructiferi, ar fi la cheremul brumelor, nu au cum să rodească. Dar altfel de pomi n-ar putea să pună, ca să nu fie priveliştea asta dezolantă? se irită Lidia.
Pare să o exaspereze ideea că oamenii de-aici nu sunt la nivelul mediului natural, nu-l ocrotesc, nu fac decât să-l urgisească. Dar se gândeşte ea că aceşti oameni locuiesc aici din vremuri imemoriale, retraşi aici de vitregiile istoriei, nu fac decât să supravieţuiască şi nimic mai mult? Până să sfinţească aceste locuri care Lidiei îi plac nespus, bieţii moţi, răzleţiţi aici, nu fac decât să-şi ducă zilele, asta e drept; ei nu înfrumuseţează cu dinadins peisajul, poate chiar ignoră valenţele lui turistice, dar este şi acesta un mod de a exista, în subsolul istoriei. Şi, cine ştie când, cineva cu har va coborî dintre aceşti oameni cu viaţă rudimentară – va fi un alt Horia, un alt Avram Iancu şi va ”plăti” în acest fel viaţa larvară a consângenilor din Apuseni. Mulţimea se supune altor legi decât individul ca atare…
Pe clina izlazului, nenumărate petece gălbui, sunt grămezile de rumeguş. Fiecare sătean are un gater şi ocupaţia de bază este tăierea scândurii de brad, pe care o comercializează. De aici prăpădul din marginea pădurii. Or, bine intenţionat, DV ne adusese aici ca să ne bucurăm de larga perspectivă spre inima muntoasă a Apusenilor – şi sunt de văzut culmile munţilor din depărtare; iar partea cea mai curioasă, asupra căreia vrea să ne atragă atenţia prietenul nostru, ardelean sensibil şi ataşat locurilor, este că nu prea departe, la nici 2 km distanţă de aici, se află platoul de dincolo de valea noastră, deci cătunul Mărişelu, cel de deasupra căruia se revarsă soarele asupra Răcătăului. Iar peste îngusta şi foate adânca vale a râului se pare că de aici poţi să sari fără mare efort dincolo, desigur doar o impresie, însă insolită… Acesta e contextul, demn de atenţia turistului curios, însă Lidia îşi clamează nemulţumirea în legătură cu aceşti moţi care distrug pădurea română. Şi pe de altă parte, argumentează ea, rezultatele marilor pagube produse de săteni nu se prea văd, casele sunt cenuşii, par părăsite, neospitaliere; şi cum se poate fără o singură floare?! Trăiesc ca în era primitivă! Fapt este că ei au trăit aici dintotdeauna, din creşterea vitelor şi păsărilor, obţinând lapte, carne, ouă, lână pentru îmbrăcăminte şi învelitoare, din puţinii cartofi cultivaţi pe costişe; au vieţuit la opaiţ, într-un timp neumblător, dar au avut un Dumnezeu al lor – şi au coborât în sat doar de nevoie. Desigur, au tăiat brazi, au făcut ciubare şi doniţi pe care le-au vândut la câmpie. „A plecat moţul în ţară/ Cu doniţi şi cu ciubară./ Dar l-a-ntors dorul acasă/ La pruncuţi şi la nevastă”. Aşa glăsuieşte folclorul – e o întreagă poveste aici, emblematică, un destin aspru – şi sunt versurile pe care aseară încercam să mi le aduc aminte, cu emoţia binecunoscută în astfel de împrejurări… Pe-atunci tăiau puţini copaci, cu securea, cu fierăstrăul. Acum se năpustesc cu drujbele, taie la nimereală, nu doar copacii marcaţi de pădurar, ca pe vremuri. Fiecare are un gater, taie scândură, fac bârne şi le livrează mahărilor care îşi trag vile pe văile dintre munţi. E un jaf, asta e clar, însă tot nu are proporţiile unor munţi întregi defrişaţi, cum am văzut în alte părţi, în Moldova sau în zona Sebeş-Cibin, munţi întregi dezgoliţi cu sălbăticie. De cine? De nişte gangsteri alogeni, puşi pe căpătuială. Aş pune deci surdină în cazul moţilor, care trebuie să trăiască şi ei cumva, paguba în cazul lor nu este scandaloasă, iar unele efecte pozitive se văd – aceste vilişoare, care probează o ridicare a nivelului de trai. La drept vorbind, îi va convinge cineva, vreo persoană sau vreo instanţă internaţională, pe laponi să-şi abandoneze iglu-urile, pe berberi să iasă dintre dune, pe cei din Amazonia să se ferească de inundaţii şi boli, pe tibetani să coboare în văile roditoare, pe cei din orice alt loc inospitalier, considerat ostil vieţii omeneşti, să plece din acele locuri şi să vină în lumea civilizată? Nu, desigur!
Orice loc de pe pământul acesta, arid, inundabil, îngheţat etc, reprezintă o provocare, iar prezenţa colectivităţilor în astfel de zone este o dovadă că provocarea a fost tranşată în favoarea omului, iar învingerea condiţiilor extreme reprezintă pentru insul ca atare o satisfacţie vitală atât de mare, compensatoare, încât ei vor locuia colo în continuare, vor înfrunta intemperii, ostilităţi, îşi vor găsi mulţumirea în chiar această luptă la limită. Aici nu este vorba doar de rezistenţa fizică, este în chestiune mobilizarea resurselor umane pentru supravieţuire, care furnizează toate satisfacţiile izbânzii individuale şi colective. Vor dispărea urşii polari, alte specii ameninţate de bruştele schimbări climatice, însă ultimii care vor părăsi acele locuri ostile vor fi chiar oamenii locurilor respective. Mâine-poimâine aici au să vină turişti străini, se crează cât de cât condiţii la nivelul exigenţelor actuale: apă curentă, canalizare etc.
Oricum, nu stau să-i explic toate astea Lidiei, căci nu pentru dezbateri economice sau de psihologie socială am chinuit noi maşina până în creierul Apusenilor.
30 iulie 09. vineri, Azi n-am prea înaintat cu relatarea Răcătău, luat cu alte treburi. Spre seară, completez relatarea cu amănunte care îmi vin în minte – dar ce poate să iasă dintr-o relatare reportericească? Mă uit prin Jurnal 3 de Zaciu, câte sublinieri şi însemnări! Să le trec în jurnalul meu din 97, când am citit cartea? Se spune că o carte se face din cărţi, deci un jurnal se poate face din alte jurnale, măcar pe porţiuni. Totuşi, impresionant, 600 pagini în doar 3 ani, 200 de pagini bătutcite într-un an. Asta da muncă! Aş zice că a meritat cu prisosinţă.
1 august 09, sâmbătă. Încurcasem zilele, datele, aseară Lidia a trebuit să mă aducă cu picioarele pe pământ: mâine e sâmbătă! Dar de ce? Vremea toridă, faptul că s-a pierdut plicul din Spania… incapacitatea de a mă concentra pe relatarea din Apuseni. Am tot adăugat, dar n-am ajuns să duc lucrurile spre final. Poate mâine? Una peste alta, o săptămână pentru a relata o altă săptămână, de emoţii în Apuseni. Sinusoida vieţii de scriitor: te ridici la trăirea directă, simţi, vezi, gândeşti, apoi trebuie să cobori în subteranele firii tale, să cauţi, să te întrebi, să cumpăneşti şi să alegi ce-ar fi de reţinut din tot ce-ai trăit…
Însă nu degeaba căutasem eu Jurnalul lui Zaciu. Vorbind despre I şi despre tatăl ei ID, prietenul DV îmi spune că în jurnalul său, ID dă dovadă de o fantezie benefică, peste ce dovedise în componistică. Şi de ce oare nu publică I acest teribil jurnal?, întreb eu. Pentru că nu au trecut cei 20 de ani prevăzuţi etc. Că DV o cunoaşte bine pe dna Eminescu, descendenta fratelui Gheorghe, şi că aceea, mare juristă şi specialistă în drepturi de autor etc, a confirmat că nu pot fi făcute publice jurnale, corespondenţă etc.decât după trecerea a 20 de ani. Atunci îi spun că probabil această lege este depăşită, se va fi renunţat la ea, din moment ce eu îi pot da numai din Cluj cazul a trei marti scriitori ale căror jurnale s-au publicat încă din timpul vieţii acestora sau imediat după moarte. Cazul lui Victor Felea, cu care şi DV a colaborat ani mulţi cu articole la Tribuna, la Steaua, şi căruia soţia i-a publicat Jurnalul unui poet leneş, la numai 2-3 ani de la dispariţia diaristului, altfel o carte masivă, f. importantă, impresionantă, care debutează în anii 50 şi vine până în stricta actualitate. Carte citită cu încântare de mine. Apoi cazul lui Mircea Zaciu, alt notoriu clujean, care din timpul vieţii şi-a publicat Jurnalul în 3 volume (iar volumul 4 după moartea sa), altă carte de referinţă – şi în care fiecare actant figurează cu numele propriu, sau oricum uşor detectabil: Gusti, Dere, Gogu etc. Acest jurnal a făcut mare impact la momentul respectiv şi nu-mi aduc aminte să fi fost întâmpinări în presă, cu atât mai puţin în justiţie. Şi în fine, dar mai sunt atâtea cazuri cu scriitori din Cluj, oameni pe care DV îi ştie măcar din auzite, dar poate a şi colaborat cu ei, e vorba despre jurnalul lui Nicolae Balotă, care a publicat şi a revenit cu noi ediţii din Caietul Albastru, în două volume, vreo mie de pagini, eu însumi fiind lector la ediţia de la Ideea europeană. Acolo NB vine cu jurnalul de prin 1949-50 şi inserează fragmente retrospective cu comentarii din stricta actualitate. Dar sunt atâtea alte cazuri, e vorba şi de jurnalele celebre ale lui Eliade, ale lui Cioran, ale lui Ionesco, dar câţi alţii. Eu însumi am publicat acele Scene din viaţa literară şi nu am ezitat să dau nume, nu doar ipocritele iniţiale, care nu te pot salva decât în instanţă. Am publicat inclusiv fragmentul de jurnal cu ID, pe care apoi I l-a reprodus în monografia despre ilustrul ei tată. Şi aici discuţia se opreşte, probabil DV s-a lămurit cum stau mai nou lucrurile cu jurnalele.
Într-una dintre dimineţi plecăm spre Gilău, numai noi doi bărbaţii, căci Lidia se declară prinsă de îndatoriri bucătăriceşti, iar în sinea ei poate aşteaptă să se sature de fascinaţia acestor locuri, netulburată de prezenţa noastră, de pălăvrăgeală etc., dornică să absoarbă în toată fiinţa ei semnul acestei singurătăţi în miezul naturii, între brazi şi cascade şi ciripituri şi fluturi în zigzag peste pajiştea însorită… sau aşteaptă inspiraţia pentru o nouă poezea? Oricum, mesajul ei e fără echivoc: mergeţi voi unde vreţi şi lăsaţi-mă într-ale mele! Mergem la Gilău, pe traseu DV caută să prindă nişte puncte favorabile, să răspundă mesajelor primite pe mobil – şi chiar reuşeşte, cu perseverenţă. Facem plinul la benzină, căutăm un magazin cu materiale de construcţii, DV achiziţionează un sac de ciment, un tub de vreo 4 m lungime şi nişte racorduri, căci plănuieşte să facă instalaţia unui WC în baie. Nu e lucru uşor, trebuie perforat zidul, trebuie practicat un şanţ pe lângă temelia cabanei, din ce în ce mai adânc, până la colţul din stânga, unde va trebui practicat un puţ septic, o groapă deversoare de cca 2 m adâncime. Începuse una, chiar în spatele cabanei, omul tocmit a lăsat lucrarea neterminată, acum se pune problema astupării ei, căci vecinul din spate i-a transmis să mute gardul cu un metru spre aval. Dar cine să se lupte cu pietroaiele de sute de kg sau şi mai mari? Sacul de cimet ni-l duce în portbagaj omul de la magazin, iar tubul trebuie să-l ancoram prin ferestrele din dreapta ale maşinii, eu ţinându-l dinăuntru, pentru mai multă siguranţă. Şi cu grijă revenim acasă.
După refacere şi masă, DV pleacă să trateze cu un sătean care are un buldozer. Revine spunând că respectivul nu i-a dat un răspuns clar, are alte aranjamente. Şi chiar vedem trecând pe drum în sus un ditamai utilajul, culoare galbenă, cu imensă cupă în faţă şi cu imensă lamă de buldozer în spate. Utilajul este urmat de un camion supradimensionat. După aşteptare de vreo oră, auzim şi vedem camionul trecând înapoi, înţelegem că cel cu blodozerul i-a umplut camionul cu blocuri de piatră, căci sunt câteva fronturi de lucru spre cabana-refugiu. Dar imediat după camion coboară şi utilajul râvnit de DV, strigăm, dar nu ne aude sau nu vrea să oprească. DV se duce din nou să trateze şi vine cu promisiunea că mâine dimineaţă… Mâine dimineaţă mergem amândoi, traversăm o punte spre o casă de dincolo de râu, la poalele unei prea-frumoase poieni-fâneaţă, se duce DV să trateze, omul promite să vină şi să vadă despre ce e vorba. Vine chiar cu noi, sunt de fapt doi tineri, un localnic şi cumnatul acestuia, omul căsătorit cu sora localnicului, au şi un copilaş de un an, care gângureşte în braţele tatălui său, numitul Feri, deci un ungur, – ceea ce explică cumva faptul că nu se prea înţelege cu noi. Se uită la stâlpii printre care va trece marele utilaj, la locul unde îl vor plasa, Dv le explică unde să sape fosa, unde să împrăştie pământul scos. Între timp a venit şi femeia ungurului, preia copilul şi rămâne cu el în josul curţii, privind. Apoi Lidia îmi spune că nu înţelege de ce-a venit acea femeie. A venit din plictiseală, să se afle în treabă. De fapt Lidiei îi e ciudă că n-a putut să coboare şi să se joace cu copilaşul, dar s-a temut să nu-l sperie, atât de umflată este de la înţepătura albinei. Vizitatorii pleacă, promit să vină cu utilajul, dar timpul trece, probabil s-au aşezat la masa de prânz, spun eu, ca să nu-l descurajez pe proprietar. Şi într-adevăr îi vedem/auzim venind, ieşim să-i dirijăm, sunt mari probleme, se fac multe manevre ca să poată trece printre rădăcina bradului şi stâlpii vecinului cu vagonul, apoi să manevreze prin curtea cu mari denivelări, în timp ce eu şi Lidia ţinem cât putem de sus firele electrice, tot nu poate trece, atunci cumnatul îi spune lui Fery să lase jos braţul cupei; se strecoară la limită, în fine spre frontul de lucru, eu bătusem nişte ţăruşi, să nu fie vreo confuzie; se fixează pe poziţie, dând drumul la doi piloni de susţinere a utilajului, excavarea durează destul de mult, cupa fiind imensă, iar mânuitorul nu prea priceput, cum ni s-a părut. Mereu îi spunem românului ce trebuie făcut, el îi transmite celui din cabină şi tot aşa. În fine, se retrag, tot pe sub firele electrice, printre stâlpii prea apropiaţi, coboară în drum. DV le-a mulţumit, i-a plătit, treaba e făcută, peste toate aşteptările. Dar cu groapa săpată, ne îngrozim cât mai este încă de lucru, trebuie consolidaţi pereţii cu mari lespezi, trebuie astupat cu pământ în spatele zidurilor, de pus deasupra un pod-capac trainic. De făcut spargerea, racordul, de tras conducta în fosa septică. Cine să facă toate astea, unde e omul pe care să te bizueşti? Este o flagrantă şi dureroasă discrepanţă între ce-şi doreşte prietenul nostru – să îmbunătăţească radical condiţiile de civilizaţie ale cabanei, pe de o parte – între posibilităţile reale de a efectua aceste lucrări, cât timp ele depăşesc în mod periculos posibilităţile sale fizice şi pe ale mele de asemenea - şi în fine, celălalt aspect: faptul că DV intenţionează să vândă totul, căci îi este peste mână să vină până aici, măcar 2-3 săptămâni pe vară. Zadarnic îi spunem noi: nu e musai să faci WC-ul în cabană, cât timp nu vii aici decât pentru scrut timp şi numai pe timp de vară…
În fine, un alt episod semnificativ. Când ne întoarcem din excursia noastră pe valea Someşul Rece şi în cătunul Măguri, încă înainte să intrăm pe poatră, îl auzim pe prieten: Vai nouă!exclamă DV. Au venit cei cu cabana cea nouă, în construcţie! Să vezi gălăgie, să auzi manele, să te ţii răcnete la miezul nopţii… Şi într-adevăr, la vecini e mare mişcare, se agită oameni, se vede fumul grătarului, se aude muzica dată tare.
Dar numai ce intrăm în curte, scoatem ce-am adus, târguieli etc, ne grupăm pe terasă şi îndată îşi face intrarea în scenă vecinul. E vorba de fiul cel mai mic al bătrânei care i-a vândut lui DV, numitul Octavian. Izbucneşte în exclamaţii de încântare, se strecoară printre scândurile rebătute de mine, printre lăstarii de răchită, vine în mare vervă la DV, cei doi vecini se îmbrăţişază cu euforie, tot în efuziuni ajung pe terasă, se fac prezentările, DV îl îmbie cu o palincă; stăm la masă şi ducem o conversaţie plină de bun simţ şi de frumoase promisiuni. Octavian e un om solid, ca la 40 de ani, tipul de zdrahon, acum impresia e amplificată de burta-i umflată, căci s-a prea îngrăşat în ultima vreme. Cu ce se ocupă? E antrenorul unei echipe de tineri boxeri, probabil asta a făcut la tinereţe, oricum asta e pasiunea lui, le şi spune celor care se miră: Tu de ce te duci la pescuit? De ce te duci la vânătoare? Eu mă ocup de box. Deocamdată e antrenor doar voluntar – şi în ultimul timp a avut mari realizări, la confruntarea cu o echipă din Ungaria i-a spulberat, nu alta… Se interesează cum ar fi să se înscrie la facultatea din Bucureşti, cea de la Cluj nu are secţie de box, el vrea ca în 3-4 ani să se titularizeze ca antrenor la echipa respectivă. El nu mai boxează, dar le ţine contra la antrenamente, asta e pasiunea lui. Mai întâi că Octavian îşi cere scuze că i-a dărâmat colţul planşeului de beton, este vina lui, va remedia îndată ceea ce a distrus. Apoi reiese că vecinul dinspre vale, cel cu vagonul, nu are niciun drept să mute gardul mai sus, stâlpii vor fi scoşi şi traşi la vale, pe limita cuvenită. Mai ales că respectivul nu a plătit nimic, nu are deci niciun act de proprietate, pur şi simplu acel om i-a fost maistru, cândva şi din prietenie i-a cedat acel loc, să-şi pună vagonul unde vine uneori cu ai lui, cu colegi etc. Dar îl va pune Octavian la punct, să se retragă cu stâlpii lui cu tot. Nici în privinţa vecinului din spate să nu aibă nicio teamă, nu e cazul să coboare gardul cu un metru, aici el are terenul, el îi poate da lui DV cât vrea el şi cât vrea DV să se extindă. Acum a venit cu nişte prieteni, să toarne plinta la bucătărie, ne invită să vedem la faţa locului stadiul lucrărilor, ceea ce şi facem, de îndată. Are de gând să aducă aici echipa de boxeuri, într-un gen de cantonament, să-i antreneze în natură etc. Şi în perspectivă vrea să termine cabana şi să o închirieze grupurilor de turişti, vede totul în desfăşurare, o să dea anunţuri pe internet. Din discuţie reiese că s-a despărţit de soţie, acum trăieşte cu una din Măguri, ea e bucătăreasă, dar tot el găteşte mai bine. De ce? pentru că mâncarea trebuie să o găteşti cu drag! Când face el o ciorbă de burtă… Dar os de vită îi pui? Păi, cum altfel! Întâi fierbe osul, îl aruncă şi în acea zeamă etc… Şi-a trecut examenele de bac din prima, fără păs, fiul lui nu le-a trecut nici din prima nici din a doua…
Ca să înţeleagă că nici noi nu stam degeaba, îi spunem de apa trasă la chiuvetă, de WC-ul pe care plănuieşte să-l facă în baie etc. Nu era la curant cu aceste lucrări, îl îndemn pe DV să i le arate, inclusiv fosa pentru apă, al cărui capac l-am meşterit recent. Atunci intervin eu, dar şi Lidia: Musai să bage apă curentă la cabana lui, altfel nimeni nu-ţi vine. El: Să se spele la râu! Domnule, ascultă aici, nu le poţi pretinde turiştilor străini, mai cu seamă când e vorba despre nişte femei, să se spele la râu! Unde s-a pomenit aşa ceva? Turistul îţi vine de la drum, a parcurs sute de km, pe vreme caniculară, primul lucru pe care vrea să-l vadă este dacă are la dispoziţie un duş. Aha!, face omul nostru, care se dovedeşte a nu fi încuiat la minte. Şi să puneţi un mare butoi la nivelul mansardei, să stea apa la soare. Să se încălzească. De unde Octavian fusese foarte amabil, culant etc., acum se pliază cu grăbire pe noile perspective, se arată interesat să se racordeze la conducta lui DV, să aibă apă curentă la robinet, la WC, la duş. Declară sus şi tare că se va gândi în modul cel mai serios la varianta propusă de mine. Astfel, printr-o manevră abilă, prietenul DV capătă nişte atuuri, se transformă dintr-un solicitant, persoană vulnerabilă, dornică să fie protejată, în persoană forte pe poziţie, de la care Octavian are de gând să se racordeze etc. Iar pentru curent, va face el racordul şi îi va da şi lui DV. Iată cum se aranjază toate! Trecem printre scânduri şi răchite, urcăm la Octavian, mai sunt 2-3 ortaci, unul ne întâmpină, alţi doi tocmai s-au lungit la odihnă. Văd pe jos stivuite vreo 6-8 saltele relaxa, văd alte 2-3 canapele, văd o uşă capitonată, cum numai la cabinetele directorilor. Stăpânul mă întreabă dacă-l cunosc pe inginerul X din Cluj, care i-a cadorisit-o - acest om se descurcă, aduce de pe unde poate, vrea să facă nişte dormitoare pentru echipa de boxeri, pentru viitorii turişti, inclusiv la mansardă, cu separeu. Pe terasa lor, tronează o foarte mare combină muzicală, desigur cu boxe, în timp ce ne mişcam de colo-colo îi strecor unuia dintre ortaci: Nu cumva ai idee cum s-ar putea da mai încet radioul, ca să ne auzim între noi? Şi omul îl dă mai încet, apoi chiar îl închide. Şi nu i-au mai dat drumul cât au stat pe-aici. Mă retrag destul de repede, DV mai stă de discuţii cu vecinul, apoi revine, dar şi Octavian vine din nou, ne aduce nişte tocăniţă într-un bol şi caută să-l liniştească pe DV, căruia i se adresează cu tăticule, îl asigură că insul cu vagonul va fi pus cu botul pe labe etc. Pentru că actanţii evoluează în faţa mea, îmi spun că numai diferenţa de vârstă este cea dintre un tată şi un fiu, în rest, n-am văzut discrepanţă mai mare între doi oameni: ceva gen „Regele si bufonul…” - DV al nostru, un mare domn, o prezenţă de înaltă distincţie, pe care doar cu mare greutate ţi-l poţi imagina fără costum şi papion, pe scenă, la catedră, trăsături armonioase, ţinută demnă, calm suveran, deferenţă cât cuprinde, la tribuna unui conclav ştiinţific, om cu protocolul în sânge, de extracţie princiară; pe când numitul Octavian are alura unei slugi pline de râvnă la curtea unui aristocrat. În curând virtualul antrenor de box ne lasă în pace, ortacii îşi văd dincolo de treaba lor, eu mă gândesc să-i sugerez să împartă camera destinată bucătăriei, mai ales că este pe colţ şi are două ferestre – DV se uită şi-mi confirmă - ar putea deci să o împartă în două şi să aibă o baie separată, cu intrarea din bucătărie. Vorba lui DV însuşi: când te uiţi la altul îţi vin mai lesne idei, observi mai multe, eşti mai activ – observaţie psihologică justă, valabilă. Mă întind puţin, o aud pe Lidia discutând cu lucrătorii, au adus ce le-a mai rămas din ciment şi îl toarnă pe colţul zdrobit al platformei noastre. Probabil Lidia le spusese să termine acea treabă, dar ei nu mai au materiale şi nici timp, astea au fost nişte resturi, au să vină altădată pentru reparaţii complete. Iar în curând echipa de şoc pleacă, cu mult înainte de lăsarea serii. Deci o venire cu scop constructiv şi plecarea în mare grabă.
Iar peste vreo două zile, în dimineaţa de duminică, sculându-ne ceva mai devreme şi comprimând tabieturile cu ceaiul, cu cafelele, căci bagajele le-am cam făcut de aseară, ducem totul la maşină, ne urcăm, ieşim în stradă şi: la drum spre Gilău, spre Cluj, grăbindu-ne, căci nu ştim exact când pleacă trenul, am făcut un calcul şi ni se pare că e bine să fim acolo la 9.30. DV conduce eficient, în viteză, ca să câştigăm timp, pe la lacul Gilău îşi aminteşte că se plimbau pe fundul lacului şi se mirau că pe sus va trece noua şosea. Intrăm în Cluj, DV ar avea multe lucruri să ne spună, să ne arate, însă timpul e drămuit, o tăiem spre gară, am dovada nostalgiei pe care o încearcă pentru oraşul unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, unde a făcut carieră universitară. Ajungem, dăm fuga în sala ghişeelor, o îndemn pe Lidia să citească tabelul cu plecările, dar mă uit şi eu. Acceleratul soseşte la 10 şi pleacă peste încă 10 minute. Mai avem 45 de minute la dispoziţie. Iau biletele, DV are răgaz să-şi dea telefoanele sale, Lidia merge în spatele gării să cumpere de-ale gurii, pentru drum, eu patrulez prin clădirea gării, de la un capăt la altul, îi dau târcoale, impresionat, imobilul are 130 de ani de la darea în folosinţă, de curând s-au făcut renovări în stil mare, au placat cu marmoră pereţii, arată cam ca gara din Florenţa. Ne readunăm în marele hol, mergem la peronul 3 şi în curând garnitura intră în staţie, aceeaşi cu care am venit aici, iar biletele sunt la acelaşi vagon cu fotolii desfundate, fără aer condiţionat, o mare cacialma SNCFR-istă; dar poate că nu strică un duş rece după regalul săptămânii petrecută „la Măguri-Răcătău, lângă sonorul vad”. O vacanţă de vis, pentru noi neaşteptată şi poate chiar nemeritată, cum îi spun lui DV, de la fereastră, fluturând mâinile a despărţire. Şi închei relatarea, oricât ar părea un efect căutat, în prima duminică a lui august, la o săptămână de la lansarea în excursie. Plin pe plin, cum se spunea pe vremea copilăriei mele.
ion lazu, 7 august 2009
Raspunsul pe mail al lui Dan Voiculescu: dan.voiculescu , 8/19/09
Dragii mei, dragi racatauani de-o saptamana,
Abia acum am inceput sa parcurg cateva dintre cele 419 mesaje primite, bineinteles prin selectie, caci n-am inca timp pentru imagini “oarecare”… Am citit cu sufletul la gura paginile de jurnal, care au
mult farmec: se vede de la o posta condeiul exersat, imaginile au viata si sens, bogatie, verva! Impresionant! M-am simtit totodata si ca un soarece prins in pioneze, caci nu-mi imaginam ca trebuie sa fiu prudent in afirmatii, ca orice spun poate ajunge intr-un jurnal literar. Sinceritate totala, in vazul lumii! Numai in cateva cazuri am sesizat mici inadvertente, rezultate din scaparile memoriei. De pilda, Mihaela a trait inca sase luni si jumatate dupa descoperirea cumplitei boli. Bursa in Germania am avut in anii ‘70, iar in ‘98 am fost plecat in Germania cu 3 conferinte. Pe Dna Eminescu nu o cunosc personal, ci stiu ca e experta in probleme de drepturi de autor. Ilinca a publicat fregmente din jurnalul tatalui ei in rev. Muzica - si mi-a relatat ca nu poate fi editat intergral din motivele pe care le-am invocat. (Ceea
ce spui de jurnalele literare e real, stiu.) Etc., etc.
Dar aceste scapari le putem corecta impreuna, daca vreti, parcurgand in liniste tot textul.
Aflati ca dupa plecarea voastra am chemat un tanar din sat la munca si am montat WC-ul si am captusit fosa septica in interior cu pietre. In zilele ramase - pana la plecare, in 3 august - am muncit mult pentru a
dispersa din pamantul rezultat din escavatie acoperind conducta si umpland in mare parte vechea groapa. Mai am de lucru si la anul… Mergand la un vecin peste apa, mi-a aratat cum a acoperit groapa
septica cu un planseu de beton armat (!), asa ca ma mai asteapta o lucrare dificila.
Am lucrat destul de mult si la compozitie: au rezultat 4 lucrari, pe care ma straduiesc acum sa le finisez/verific si sa le copiez in curat, cu tus - treaba migaloasa. Sunt bucuros ca mi-am mai “intrat
in mana” cu aceste lucrari. In periplul ce a urmat, la Oradea-Arad (sora mea avea aniversarea in 4 august), a fost cu totul altfel - si regretam mult aerul, racoarea si linistea de la Racatau…
Dar iata ca m-am intins prea mult si am depasit ora 10, pana la care imi propusesem sa va si aud telefonic…
Va imbratisez si astept sa ne revedem cat mai curand.
Dan
P.S. Sunt foarte bucuros ca v-a placut acolo si ca n-ati regretat efortul facut cu drumul acesta obositor. O mica vacanta nu strica, ci poate avea efecte benefice. Privind retrospectiv, m-am gandit nu o data ce
n-am reusit sa fac pentru a va simti si mai bine, unde nu v-am dus s.a.m.d.
ION LAZU:
