Cioburciu
Aţi schiţat un portret, nu neapărat al persoanei mele fizice şi “de album”, cît mai curînd al prezenţei mele în viaţa literară, pe care aţi perceput-o ca o participare discretă, neostentativă; ca apoi să sugeraţi că totuşi sunt un monden cu anumită nobleţe de sorginte basarabeană. Un gest de sinceritate, acest portret, pe care îl primesc cu surprindere şi cu explicabilă emoţie. Se întîmplă acest lucru, poate doar în aparenţă paradoxal: despre cunoscuţii şi colegii noştri de fiecare zi, dar şi despre prietenii noştri de-o viaţă, uneori şi despre rude foarte apropiate cu care avem trainice legături sentimentale, ştim nenumărate lucruri (un întreg roman, nu-i aşa?), iar lucru pe care nu-l aflăm mai niciodată, dar pe care am dori neapărat să-l ştim - şi s-ar putea bănui că în unele cazuri continuăm o relaţie numai şi numai pentru a smulge celuilalt acest secret: ce părere are despre noi ca persoană? – vrem să ne lămurim în acest fel asupra motivului pentru care ne-a asimilat ca prieten, iar mai precis vrem să aflăm calităţile pentru care ne preţuieşte… Sunt într-aceasta multe bănuieli, speranţe şi nelinişti, însă nici o certitudine, căci lipseşte tocmai acea mărturisire simplă, cu spontaneitatea ei netrucată; poate că ea lipseşte pentru că a părut subînţeleasă, deductibilă nemijlocit din atitudinea celuilalt. În fapt e ca într-o relaţie de iubire, în care nimic (dar absolut nimic!) din tot ce spune şi face pentru noi partenerul/partenera nu poate suplini rostirea cuvîntului cu ardoare aşteptat. Or, îndeobşte acesta este genul de aşteptare sortit să nu primească nici pînă la urmă o dezlegare. Motivul, intuiesc eu, e simplu: a trecut de mult timpul acelei mărturisiri-declaraţii-valorizări, ea ar fi trebuit să se producă încă din primele momente, cînd totul este nou, genuin şi cu deosebire pregnant. Am constatat eu însumi că dacă nu schiţez în primele ore portretul unei noi cunoştinţe, îmi este apoi mult mai greu să-i surprind trăsăturile definitorii. (Înţelegeţi: în tinereţe, la serviciu, îmi încercam mîna pe chipurile noilor veniţi…) Or, şi pictorii cu vechi ştate de plată încep prin a schiţa trăsăturile principale ale modelului şi numai apoi trec la executarea portretului ca atare. Să vedem acum ce spune schiţa de portret pe care mi-aţi creionat-o:
Trebuie să recunosc, cea pe care tocmai mi-aţi făcut-o „la prima vedere”, (nepierzînd ocazia!), conţine nişte sugestii care mă lasă visător. Pare să se potrivească mai degrabă omului ce aş fi vrut să fiu, spre care am aspirat încă din prima tinereţe. Nu sunt acel om, din păcate, încă nu sunt pe de-a-ntregul acel om sigur de sine şi mişcîndu-se cu detaşare printre semenii săi, - dar, optimist din fire, păstrez bune speranţe că voi ajunge să-l întrupez. Simt chiar o uşoară invidie faţă de acest om-virtual, cu viaţa lui fantomatică… La drept vorbind am făcut mari eforturi ca să devin, după vreo patru decenii, un om care păşeşte cu un pic de curaj printre semeni, pînă la urmă şi printre colegii de suferinţă literară. Iar ca să spun tot adevărul, măcar în prima mea tinereţe am putut părea celor din jur un sălbatic. Însă a trebuit, vrînd-nevrînd, să mă dau după împrejurari, să-mi înving timidităţile, inhibiţiile, perplexitatea, iar pe de altă parte să-mi strunesc exaltările ideatice şi puseele sentimentale, de ataşament spontan faţă de persoanele ce-mi trezeau încrederea sau simpatia, manifestări ce puteau părea penibile - aceste două laturi disarmonice ale firii mele primare: timiditatea şi exaltarea, - ca să devin cu timpul o persoană măcar sociabilă, civilizată. A fi civilizat, am ajuns la aceasta încheiere, înseamnă a nu fi / a nu deveni o problemă pentru ceilalţi. E nevoie de decenţă, de discreţie, atît timp cît nimeni nu e obligat să ne suporte prezenţa, necum excesele. Numiţi asta neapărat nobleţe?
La început căşunam pe primul venit, (identificîndu-l cu Lumea, căreia voiam să-i transmit mesajul meu nou-nouţ şi extrem de important - în fapt uimirea mea în faţa miracolului existenţei, dar şi a ideilor care mă năpădeau…, şi totodată doream să smulg o confirmare de la interlocutorul meu, îl copleşam cu mărturisiri, cu proiecte, cu… A trebuit să-mi surdinizez stridenţele de comportament. Am locuit la internatul liceului Radu Greceanu din Slatina, apoi cinci ani la căminul studenţesc, am fost în excursii, am activat la o echipă de dansuri, tot din nevoia acută de apropiere umană. Am lucrat în echipe geologice, a trebuit să mă acomodez vieţii de grup, eu, un sălbatic exuberanto-retractil.
Nu-i vorbă, de cîte ori a fost posibil, am plecat singur pe traseele mele prin munţi, păduri şi viroage, lipsindu-mă cu dragă inimă şi fără pic de teamă de regulamentarul om însoţitor, anume pentru că aşa mă regăseam mai lesne pe mine. „Gîndirea vine de la sine”, spune maestrul nostru comun. Cu timpul am ajuns să preţuiesc tocmai acest gen de idei care vin ca de la sine, parcă fără o determinare anume, impunîndu-se în modul cel mai firesc, pe neobservate – aşa încît există şi primejdia de a le ignora-scăpa… Aici e nevoie de oarece abilitate, tînărul debutant intră lesne în panică, i se pare că pierde ocazii unice. Nu e cazul. Dacă e o idee importantă, ea revine, oricît de tîrziu şi de pe neaşteptate. Şi de cîte intuiţii/idei ai nevoie pentru a te aşeza la masa de scris?! Abia aceste două-trei idei ale zilei sunt cîştigurile adevărate. Revelaţiile, intuiţiile, legăturile ne-la-vedere dintre lucruri şi întîmplări, care dintr-o dată îşi dezvăluie noi faţete, oglindindu-se una în alta şi devenind, abia acum, ceea ce doar bănuiai că sunt… Scrisul propriu-zis nu este decît migala de a trece pe curat o problemă deja rezolvată, pe maculator sau mental. Cîndva am notat: ”Toate versurile le-am scris pe deal / Nici unul nu va trece de mine.”
Sunt, apoi, un om modest din fire, adică nu mi se pare că mi s-ar cuveni cine ştie ce condiţii speciale, ca să nu vorbim de favorurile şi hatîrurile vînate cu obstinaţie de alţii, şi care mie îmi par din start suspecte, neavenite, de evitat, pentru că îndeamnă la tranzacţie. Pînă astăzi sunt foarte intrigat cînd mi se sugerează că modestia mea n-ar fi la căutare; ba încă mai mult, că ea ar exclude orgoliul, demnitatea. Cred, dimpotrivă, că abia modestia este semnul unei demnităţi adevărate, nejucate.
Cît priveşte aristocratismul, nobleţea mea de stirpe, aici sunt multe pedale de pus. Deocamdată o constatare cu care m-am ales din lungile mele peregrinări prin toate cotloanele acestei ţări şi naţii. Fiecare familie, fiecare neam, cum se zice la sat, are o nobleţe a sa, chiar dacă ea nu este în fapt decît o sumeţire în faţa vremurilor şi a contrarietăţilor vieţii; există o mistică privind trecutul familiei respective, amintirea unui moment, a unei persoane, a unei împrejurări cînd cineva din clan s-a ridicat deasupra obştei, a ieşit în faţă, s-a făcut remarcat. Probabil un reflex nostalgic de pe vremea şamanilor, poate un surogat al dorinţei de putere şi de notorietate, dacă nu cumva doar un protest împotriva anonimatului care înghite nemăsurat şi şterge totul în istorie. O căutare identitară, printre altele. Poveşti despre străbuni, despre rămăşaguri, fapte de arme, de beţie, de joc, chiar fapte abominabile, dar care sunt invocate dintr-o nevoie i-aş zice generică. Nu este doar numele de familie în cauză, dar este subiacentă şi faima ei, renumele care o justifică în vîltoarea lumii. Porecla schimbată în renume, cum cu subtilitate sesizase veselul Alecsandri. Sunt întemeietorii de neam, de clan; sunt apoi în vecini familiile boiereşti, a căror autoritate trebuie cumva contrabalansată, concurată, altoită pe istoria obscură a familiei, ca o ambiţionare sau ca o încurajare: am fost şi noi cineva, nu numai ei! Aceste mobiluri nedeslusite, pe care pluteşte viaţa generaţiilor nu au fost îndeajuns analizate. Dar ele sunt o altă moştenire, importantă în sine, în afară de cea materială propriu-zisă.
Să o iau de foarte departe, de la dacii liberi? Să vin mai încoace, la răzeşii din Moldova voevodală? Ceva veţi fi adulmecat Dvs. în legătură cu nobleţea stirpei mele. (Însă nu e mai puţin adevărat că, pînă una alta şi pînă la dovada contrarie, un om de la marginea cunoştinţei noastre poate reprezenta cu succes ceea ce ne imaginăm noi despre el, fie din nevoia de a simplifica lucrurile, fie, alteori, din dorinţa de a le da o turnură încărcată de semnificaţii.). În sine, tragedia unei familii refugiate, durerile, nedreptatea, frustrările dacă nu sfîrşesc prin a o ticăloşi, cum se mai întîmplă, atunci îi dau un fel de nobleţe, de sumeţire în faţa vicisitudinilor şi a oamenilor mărginiţi, neînţelegători, intoleranţi. Tata, om comunicativ, ataşant, cu o multitudine de debuşee umorale, simţea în mod acut frustrarea refugiului, acest paradoxal exil între conaţionali, iar firea lui de artist îl făcea să dramatizeze faţă de localnici, să pună mereu în scenă obidele noastre; căuta să le dea peste nas, adică, acestor oameni ingraţi, dar căuta în acelaşi timp o cale de apropiare de ei. Comuniunea cu semenii prin mărturisirea zbuciumului propriu. Pe cînd la mama “culmile disperării” însemnau totodată culmile mîndriei, sfidarea soartei maştere din spatele zidului domestic.
Răsăritean, aţi zis, poate era bine să continuaţi: „şi moale”, ca în versul barbian. Şi puţin mai jos adăugaţi: coloritul nostru balcanic. Cu o vorbă mare, ne aflăm la porţile Orientului. Avem aface cu alt eşafodaj fastidios, chiar mai complicat ca în cazul unui clan, miza fiind de data asta naţională şi… istorică! Între Est şi Vest, suntem, de vrem sau nu: balcanici! Asta însemnînd un aport etnic şi cultural din est, prin locuitorii din Basarabia, un altul din nord şi vest transmis prin Ardealul şi Bucovina habsburgice, şi nu vom eluda cel de al treilea aport, e vorba de Slavii de la sudul Dunării, dar şi de greci, albanezi, turci (substanţial şi acesta, mai ales în limbaj, în muzică, însă despre care se vorbeşte cu jumătate de gură). Pestriţăria de care aminteaţi. Cu sublinierea că aşa se întîmplă cu fiecare naţiune în parte, nu avem a ne îngrijora sau culpabiliza. La noi ideea naţională este aşa de sensibilă încît orice observaţie cu privire la subiect, orice detaliu cu care vii inflamează spiritele; din prima clipă, chiar înainte de a fi percepută nuanţa adusă în discuţie, preopinentul sare în sus, i se pare că vrei să minimalizezi, să terfeleşti, să răstorni chiar argumentaţia clădită cu evlavie de Iorga, Pîrvan, Gh. Brătianu… Predispoziţia mea răsăriteană nu este doar dedusă geografic şi bănuită din prestaţia mea socială lipsită de nerv şi aplomb, ci este conţinută şi specifică. Sunt un contemplativ, prin fire; iar dacă ar fi să-l citez pe maestrul meu Anton Pavlovici Cehov, despre care sper să mai vină vorba, aş spune la rîndu-mi: „Cel mai mult în viaţa mea mi-ar plăcea să nu fac nimic!” Între noi fie vorba, era doar un foarte simpatic răsfăţ, căci omul acesta a făcut într-o viaţă prea scurtă, de doar 44 de ani, cît n-ar putea face alţii ce se consideră foarte dotaţi nici în zece vieţi matusalemice! Înţelesul integral al frazei citate fiind de fapt altul: mi-ar plăcea să nu fac nimic… altceva decît să contemplu lumea. Fără să mai trebuiască să şi scriu despre ce văd şi gîndesc… De unde se vede că la oameni de acest soi, totul se învîrte în jurul scrisului, toate se raportează la scris.
Oricum, răsăritean sută la sută sau în procente descrescătoare, am bănuiala că firea mea nu este numai de un fel, îngăduind în sine aspecte contradictorii, unele încuviinţîndu-mă, altele vrăjmaşe mie, dar toate ale mele pînă la sfîrşit.
Dar să revin. Alţii, privindu-mă în decursul unei zile obişnuite ar zice că sunt un om care îşi vede de treaba lui, oricare va fi fiind aceea, un ins chiar harnic, nesustrăgîndu-mă de la efortul fizic; cîteva precizări: sunt / am fost foarte conştiincios în meseria mea, în primul rînd din respect faţă de mine şi din convingerea că e nedemn să faci lucruri de mîntuială, precum e necinstit să pretinzi mai mult decît dai tu însuţi; şi pentru că îmi preţuiesc timpul, neadmiţînd să-l dau risipei de-a surda; dar şi pentru că nu aş suporta în ruptul capului ca altcineva în urma mea să-mi facă observaţii; una peste alta, pun umărul, mă implic, cu un fel de lipsă de fantezie, ar zice unii. Iar în treburile de acasă sunt de asemenea activ, pentru că buna cuviinţă îmi spune să nu stau cu mîinile încrucişate cînd cel de alături dă în brînci; însă, ce-i drept, în secret mă grăbesc să termin mai repede ce am de făcut – dau zor să mă eliberez de îndatoriri, ca să mă pot gîndi, în fine, la ale mele. Ce sunt aceste „ale mele”, nu e greu de ghicit, ca idee generală, dar pe de altă parte aş prefera să nu mă ia cineva din scurt, cerînd precizări. Detalii. Poate că nu e decît dorinţa abstractă de a mă şti liber, debarasat de obligaţii, dar şi de grija lor: singur cu gîndurile mele, cu cărţile mele sau la masa de scris. Să spun că masa mea de scris e o altă ficţiune? În fapt iau note în cele mai neaşteptate locuri. Meseria de geolog ar fi explicaţia la îndemînă a acestei situaţii, dar nu şi singura. Să mai spun că progresele cele mai mari în munca scriitoricească le fac nu la masa de scris, nu în timpul liber cu atîta efort cîştigat, uneori cu o îndîrjire penibilă, ci tocmai în perioadele cînd „mă sacrific” făcînd lucruri care nu au nici o legătură cu activitatea creativă? Spusa maestrului: „Gîndirea vine de la sine…”
Aţi vorbit în cazul Dvs de o tinereţe vagantă – şi mă aştept să veniţi cu amănunte – apoi despre faptul că la un moment dat v-aţi decis să rămîneţi locului, intuind că abia în acest fel vi se va întîmpla ce trebuie să se întîmple, în bine sau în rău. Despre un fel de schimnicie laică. În ce mă priveşte, prin meserie am fost nevoit să schimb mereu locul, ca simplu geolog terenist de-a lungul a 39 de campanii. Sunt, cum spuneam, un om nepretenţios, lipsit de pofte şi răsfăţuri, care se mulţumeşte cu puţin, uneori cu mai puţin decît strictul necesar. Nu pun mare preţ pe confort, pe înlesnirile materiale – nu am scos niciodată în faţă astfel de pretenţii – altfel ce m-aş fi făcut, nevoit să locuiesc în cătunele cele mai îndepărtate, dincolo de care începeau realmente munţii ca atare - obiectul activităţii mele zilnice?! Am practicat o schimnicie laică, precum spuneaţi, marcată nu numai de privaţiuni, dar şi de desfătări în mijlocul naturii. Căci sunt, printre altele, un om care se iluzionează uşor. O privire, un zîmbet de la acei oameni umili, o scurtă însemnare la sfîrşitul carnetului m-au ajutat să cred că ziua de azi nu a fost zadarnică, iar cea de mîine se va însufleţi poate de noi speranţe. Mi-am considerat meseria ca potrivindu-se firii mele retractile, altfel o meserie aspră şi de neevitat pentru cel ce vrea să trăiască din munca proprie, însă niciodată privită ca o năpastă. Frustrarea ca sentiment m-a ocolit, acest nor de smoală, ucigaş al bucuriei. În contrapartidă, a trebuit să devin solidar cu mine însumi, să-mi spun că omul este mai important decît împrejurările şi că oriunde m-aş afla destinul mă va însoţi, sau cum spunea mama, cu fatalismul ei răsăritean: “Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Dar nu e aceasta una dintre primele poezii pe care le-am auzit? Căci proverbele noastre sunt în versuri. Şi sunt parte din geniul limbii române, care ne iese în întîmpinare încă din pruncie.
Tot din dorinţa de a rămîne cu gîndurile mele, numai eu şi ele, faţă către faţă, m-am ferit cu tot dinadinsul de ceea ce îndeobşte se subînţelege în activitatea creativă, de accesorii, în speţă de tutun, de cafea, de alcool. M-am temut să nu perturb în vreun fel relaţia cu idea, am dorit să o menţin musai în cadrul ei natural. Nu mi-a plăcut să creez stări artificiale, nici să provoc dependenţe, tocmai din teama că la urmă n-aş mai putea decela ce anume îmi aparţine mie cu adevărat şi ce este tribut plătit adjuvantelor. Mi s-a părut fascinantă ”săgetarea de idei” a minţii omeneşti aşa cum mi s-a dat de la naştre. Am avut această religie a purităţii izvoarelor. (Şi oroarea de a-normalitate.) Izvorul este un dat, el nu apare oriunde, se supune unei determinări riguroase, spun asta ca hidrogeolog ce-am fost. Miracolul este plasat la limita cu supranaturalul, însă de aceeaşi sorginte cu naturalul. Artificialul nu poate avea nimic miraculos şi nu-mi stîrneşte decît o curiozitate „ştiinţifică”. Nu spun că e bine sau e rău, spun doar că aşa stau lucrurile în cazul meu.
Ca geolog, pierdut în cele mai insignifiante cătune montane, mă întăream cu ideea că omul e mai important decît împrejurările; că eu sunt acelaşi, indiferent de locul la centru sau la margine. Şi, mai departe, că n-aş fi fost diferit de ceea ce sunt nici dacă n-aş fi urmat o facultate. Nu mă interesează nici acum şi nu mă impresionează înaltele studii, nici patalamalele cuiva, ci modul cum el gîndeşte, deschiderea, receptivitatea, atitudinea faţă de viaţă, pînă la urmă – abia aici survin marile deosebiri între oameni.
Dacă în ce vă priveşte, semnul afinităţii noastre spirituale a venit dinspre Baconsky, eu pot spune că o primă legatură se stabilise în sufletul meu dinspre alt mucenic al poeziei - George Bacovia. Întîmplarea ne-a reunit la Casa memorială, eu am mărturisit cu acea ocazie auditoriului că sînt structural un bacovian şi mi-am înşirat argumentele: una dintre primele poezii am scris-o pe Dealul lui Andone, (care a fost şi unul dintre pseudonimele lui Bacovia), debutul meu poetic s-a produs în oraşul de la care Bacovia şi-a tras numele, în chiar revista pe care cîndva o înfiinţase Poetul, într-un decembrie bacovian şi el („Te uită cum ninge decembrie..”.); că de cînd mă ştiu n-am scris decît poezii în ton bacovian; că am avut prieteni precum Mircea Ciobanu, care-l iubeau pe Bacovia şi cu care recitam din poezia lui; că unul dintre bunii mei prieteni este sculptorul Constantin Popovici, creatorul uneia dintre statuile cele mai frumoase din România: Bacovia de la Bacău etc. Iar Dvs. aţi spus cu aceeaşi ocazie despre poetul comemorat: „Bacovia este genial, el scrie o poezie teribilă, de un dramatism atroce…” şi alte cîteva remarci de mare subtilitate şi precizie. Ca apoi, să facem în grup un pelerinaj la mormîntul prietenului comun Mircea Ciobanu. În ce mă priveşte, deci, legătura noastră se făcuse deja prin Bacovia şi Mircea Ciobanu. Clasicii ne apropie, şi prietenii comuni. Iar articolul despre Baconsky a fost bobul mitic de grîu care a căzut în brazda primitoare.
Peste impresiile mai vechi, totuşi nedefinite în decursul deceniilor, ale unui Ion Murgeanu care apărea mereu cu grupaje de poeme în toate revistele literare pe care le deschideam, însă pe care nu-l identificasem ca persoană fizică, s-a impus de data asta prezenţa Dvs dezinhibată, siguranţa de sine a omului cu adevărat urban, respectînd protocolul însă neclintit în opinii, deloc conciliant sau conjunctural, dovedind o forţă spirituală ieşită din rînd, chiar impetuoasă, fără vîrstă biologică. Cu aceste date noi, păreaţi ilustrarea de efect a unei atitudini pe care nu m-am încumetat niciodată să o adopt. Senzaţia că “sunteţi de acolo”, din lumea literaturii, adăugată celeilalte impresii: că umpleţi la refuz un spaţiu rămas gol în imaginarul meu, dar şi în serialul meu cu prieteni. Şi lectura ardentului eseu Iisus, pe care mi-l dăduseţi cu autograf. Şi apoi contactul nemijlocit cu materia poetică eruptivă din Turnul Onoarei, cartea Dvs de versuri în ediţie de autor, al cărei redactor am fost la editura Vinea. Toate acestea, care au început să însemne ceva pentru mine. Şi v-am dat telefon spre a vă felicita pentru articolul despre Baconsky…
Poate că surpriza unor astfel de rememorări în dialog, ale unor persoane atît de diferite ca fire precum intuiţia îmi spune că suntem noi (parcă plasaţi pe malurile opuse ale aceluiaşi fluviu, lucru ce nu trebuie repetat cu dinadins dar nici eludat pe de-a-ntregul), ar fi de găsit în luminoasele puncte de coincidenţă, sau măcar în simetria ca într-o oglindă a unor situaţii. Iată:
Oricît ar părea de ciudat şi pînă la un punct chiar un efect căutat cu tot dinadinsul, ceea ce nu e totuşi cazul, am să vă spun la rîndu-mi cît de consternat am fost, ba chiar de-a dreptul ofensat cînd am luat cunoştinţă de faptul că alt detractor al lui Eminescu a fost un Nicolae Lazu, de pe la Piatra Neamţ, îmi pare, traducător şi poet pe ici pe colo. Cu mare greutate mi-am reprimat ciuda: De ce trebuia să-şi aleagă acest pseudonim?! Nu puteam nicicum înţelege invidia acelui nemţean obscur, iar pe de altă parte mă consideram urmărit de un ghinion cu acest poetastru care ar fi trebuit să-şi vadă de traducerile şi adaptările lui, fără să mîrîie de după gard. Această potriveală de nume! O rea-vestire? În Arhondologia lui Constantin Sion sunt descrise două ramuri de familie Lazu, una în vest de Prut iar cealaltă chiar în Basarabia. Sigur, cînd citeşti o asemenea fişă nu poţi evita un anume fior iraţional, e într-un fel cum ţi-ai citi soarta, sau cum ai trage o planetă de-a lui Coco. În fapt însă, la mine nu e vorba de familia Lazu, ci de Lazo, aşa cum o dovedesc înscrisurile de la bunicul patern şi din familia tatei. Şi totuşi!
Trăim în mit, aţi spus asta atît de frumos şi propriu! Un mit la care înşine trudim, vîslind pe dedesubt. Aţi adus printre icoanele casei părinteşti tabloul lui Eminescu, care s-a integrat firesc ambianţei, perceput ca atare de mama Dvs. Tot “aşa şi mama”! Prin clasa a cincea, dar mai sigur într-a şasea, cînd deja devenisem un cititor înrăit, de fapt un biet copil care îşi pierduse de tot cumpătul, prins în mirajul lecturilor de zi şi noapte, în orice moment şi în orice loc, mă aflam pe prispa casei, cufundat în lectură, cînd am auzit-o pe mama spunîndu-mi: “Nu mai citi aşa mult, băiatule, că ai să înnebuneşti ca Eminescu!” Era prima dată cînd auzeam numele Poetului. În juxtapunere halucinantă cu destinul său sfîşietor. Am rămas siderat. Nu auzisem de el la şcoală, vezi bine, proletcultiştii nu-l reciclaseră. Pe puţin jumătate din scriitorii antebelici-interbelici erau blocaţi în cabinetele culturnicilor. De Rebreanu, de Bacovia, de Barbu, de Voiculescu, de Goga, nici vorbă. Prin fiecare operă literară trebuia să treacă precum un fir roşu lupta clasei muncitoare în frunte cu…. Azi aceste lucruri nu se mai ştiu, au fost uitate, dacă nu ocultate cu rea credinţă, anume ca vina scriitorilor din perioada comunistă să pară mai mare decît a fost; însă vremurile erau atît de anormale la începutul regimului stalinist încît asemenea epurări scandaloase, ruşinoase, absurde, au putut părea în firea lucrurilor! Îmi pot închipui că intelectualii din generaţiile anterioare nouă, cîţi nu se aflau prin închisori, au încremenit de teamă şi de oroare: să-l scoţi pe Eminescu din manualele şcolare! La ce te puteai aştepta după asta? Poate amintindu-şi că şi Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski fuseseră interzişi în URSS, puşi la index de chiar soţia marelui Lenin, inteligenţa supremă a omenirii…
Aşa am auzit prima oară rostit din gura mamei numele lui Eminescu, şi fără să-mi spună propriu-zis ce este un poet, ce înseamnă un geniu şi ce legătură au toate astea cu nebunia, am înţeles instantaneu cele două noţiuni în egală măsură străine mie pînă atunci, inclusiv drama care le leagă ca un blestem. Totuşi, cum aveam să mă descurc în continuare? mă întrebam - căci nu voiam în ruptul capului să înnebunesc, cît timp mai erau atîtea cărţi grozave de citit!
Oricum, şocul a fost aşa de mare încît, deşi am continuat să citesc furibund tot ce-mi cădea în mînă şi sub priviri, mulţi ani de-atunci înainte m-am ferit şi cu gîndul de a scrie poezii.
O altă coincidenţă, (şi vin cu acest amănunt numai din dorinţa de a sugera că există şi puncte comune în destinele noastre care lasă impresia că s-au desfăşurat, cum sugeram, pe ţărmurile opuse ale literaturii): cînd eram deja licean, în casă la noi a apărut printre fotografiile de familie înrămate (o fotografie a mamei cu Ana Melentievna, o alta a bunicului Timofei Spiridoncic, o alta a unchiului Mihail, căpitan de artilerie şi în fine, clasica fotografie cu părinţii mei ca miri), a apărut zic, tabloul lui Eminescu, cadorisit de o mătuşă din Craiova, tanti Dona, sora mai mare a tatei, tablou provenind de la dna Despina Teodorescu, vecina dînsei, directoare de liceu - un portret în cărbune, făcut de un elev mai sîrguincios. L-am adoptat ca membru al familiei, integrindu-l în modul cel mai firesc.
Niciodată lucrurile învăţate din cărţi, fie şi din tratatele cele mai pretenţioase, academice, nu pot fi în fapt decît o pre-învăţare în cel mai bun caz a ceea ce trebuie să ştim, iar în rest, un teritoriu arid, artificial, înţesat cu abstracţiuni şi generalităţi. Pe de altă parte, este de mirare cît de frustraţi am fost noi, românii închişi ca într-un lagăr, la propriu, între graniţele păzite ca în vreme de război (“războiul rece”, nu-i aşa, dar tot razboi!?). Încercai să treci graniţă, pentru că nu-ţi dăduseră voie să pleci cu forme legale, şi soldatul te împuşca pe loc, precum pe oricare inamic primejdios al patriei, al „orînduirii”. Mă gîndesc încă şi astăzi, crucit, la efectele colaterale ale sfintei iubiri: grănicerul frate român te împuşca din prima pe fîşie, jubilînd la ideea că va obţine o permisie de trei zile, ca să dea o fugă în sat, la mîndruţa lui…Ajunsesem astfel să ne facem cele mai bizare reprezentări despre lumea de dincolo de “cortină”, inclusiv despre elementul natural de acolo, lucru frizînd paranoia, dacă n-ar fi adevărul gol-goluţ. Abia călătorind în ţările din vestul Europei am avut reconfortanta ocazie de a constata că dealurile şi rîurile şi pădurile şi cîmpiile lor, chiar examinate cu ochiul expertului ce eram, dar şi tufele de mărăcini de pe lîngă terasamentele căilor ferate, dar pînă la urmă şi buruienile, mult mai rare ca prezenţă, sunt aidoma ca la noi, nedeosebindu-se în nici un fel, dacă reuşeam să fac abstracţie de mizerie, de neoşele gunoaie, de dezordinea congeneră lumii de la Curbura Carpaţilor. În unele momente de însingurare, mă trezeam în Luxemburg ca la noi pe Vălcea… Cu atît mai explicabil devine în acest fel dorul de România, de plaiurile natale, al celor din emigraţie. El capătă acolo o concreteţe imperativă, cerîndu-şi scadenţa grabnică: să ajungi mai repede pe “natala vălcioară”! Impresia vizuală de moment este că te afli cumva acasă, dar imediat te frige durerea că, totuşi, nu e vorba decît de o amăgire, de un substitut.
Dumneavoastră, ca moldovean căruia maica i-a cîntat despre „Transilvania iubită / Basarabia răpită” mărturisiţi un ghimpe în suflet – e vorba poate de ghimpele în carne din parabola biblică: o durere care în scurgerea timpului nu se stinge, ci se potenţează, se esenţializează, încorporîndu-se în noţiunea însăşi de durere. Aşa ar trebui să fie în general, însă la destui concetăţeni am observat, nu numai înainte de „evenimentele din decembrie”, dar poate încă mai accentuată după aceea, cînd în locul unei tăceri impuse, laşe, exprimarea liberă a devenit posibilă, o anume iritare: Ce mai vor şi ăştia?! (ăştia de dincolo de Prut, dar şi noi ăştia de aici, care sgîndărîm lucrurile…) Să trecem.
Din Basarabia au venit destule lucruri bune, spuneţi şi consimt, inclusiv în istorie cîţiva domnitori destoinici ori de-a dreptul luminaţi, deasupra vrăjmăşiei timpurilor. Îl numiţi în filiaţie pe însuşi Eminescu, prin mama sa, îl invocaţi pe tutelarul A.E.Baconsky, a cărui prietenoasă atenţie v-a marcat începuturile. E nevoie de o înălţare sufletească, de modele care să-ţi dea îndrăzneala şi pierderea de sine a celui care se aruncă între suliţi. Este unul dintre regretele mele sincere că nu l-am cunoscut personal pe Baconsky, o natură şi o prezenţă de ales între aleşi. O singură dată, destul de tîrziu dacă ne gîndim că sfîrşitul lui teribil s-a produs la cutremurul din ‘77, pentru că îmi luasem curajul să prezint un manuscris de poezie la editura Eminescu, intrînd pe poarta acelui imobil boieresc din strada pe atunci Ana Ipătescu, colţ cu Orlando, pe trepte au apărut, ieşind din semiîntuneric holului şi păşind în lumina amiezii, cu o tresărire pe chipuri, două sau trei persoane, bărbaţi, dintre care privirile mele l-au ales fără greş pe AEB, care mi s-a recomandat fără prezentarea propriu-zisă, ca personalitate pe care de mulţi ani o purtam în minte. În fapt, un domn înalt şi mai ales suplu, de alura cuiva care nu îngăduie servituţile trupului sau ale vîrstei, de aceea cumva abstract, mai exact spus tînăr pentru totdeauna, prin spirit şi de o nobleţe care m-a săgetat, deşi îi cunoşteam chipul din fotografii, poate şi din portretul emblematic făcut de Mihail Sînzianu, dacă nu cumva de Eugen Mihăescu. În fapt, un omagiu, un imn închinat Poetului. Vă amintiţi acei ochi împrăştiind raze generoase, suprafireşti?
Oricum, n-aveam de gînd să-i inoportunez pe acei domni scriitori, iar AEB, de-o eleganţă aproape ostentativă, orgolioasă, mi-a apărut ca o confirmare binevoitoare a imaginii ce mi-o creasem în timp; oprit o clipă pe platforma scărilor, înainte de a coborî propriu-zis cele trei trepte: părea / era de parcă l-aş fi văzut pe stăpînul acelui imobil, nu mai trebuia să mă gîndesc cum va fi arătat deţinătorul dintre războaie al nobilei vile. Un prinţ. Aţi spus-o deja. Iar ceea ce pot adăuga acum este că îl cunoşteam în schimb foarte bine pe autor, pe poet în speţă, dar şi pe eseist, pe traducător, nu în ultimul rînd.
Nu m-aş hazarda în a minimaliza importanţa vecinătăţii cu stepa slavă, mai ales că originile mele se plasează chiar la marginea colosalei Cîmpii. Cînd consideri harta Europei, Cîmpia Rusă reprezintă exact jumătate din continent, iar ca poziţie, pare să ţină în cumpănă cealaltă parte, vestică, mai accidentată orografic. Dacă includem şi Uralii la Europa, lucrurile se echilibrează de-a binelea. Nu am încetat să mă minunez de faptul că această stepă imensă, atît de desmărginită încît cuvîntul stepă a devenit sinonim cu imensitatea, nu a reuşit niciodată să îndestuleze cu cereale populaţia din zona respectivă, nici ea foarte numeroasă, raportată la suprafaţă. M-a intrigat să citesc uriaşele cifre reprezentînd importurile sovietice de grîu din Canada, de exemplu. Care nu se află în condiţii climatice mai bune. Abia în acest fel am putut evalua măsura eşecului agriculturii socialiste, sau comuniste în cazul lor. Copil fiind, pe cînd se dezbăteau marile probleme ale politicii la masă cu rudele noastre din Craiova, sosite în vizită, trăgeam cu urechea şi mi se părea rezonabilă aserţiunea unchiului meu Gică, altfel om citit şi participant la războiul din Est. Spunea: “O fi potrivit colectivismul la ruşi, cu stepele lor nesfîrşite şi cu mujicii lor abia ieşiţi din iobăgie; dar ce sorţi să aibă colectivizarea aici, la noi?” N-a avut nici la noi, după cum nu avusese nici la ei, a fost doar o nebunie, însă ideologizată şi impusă de statul-partid.
Nevestele rusoaice… Cine ştie ce i s-ar fi năzărit lui Grigore Lazu, dacă ar fi fost numai după imboldurile lui de fruntaş-artelnic la regimentul 29 Artilerie Bolgrad! Mai ales dacă mă gîndesc că tatăl lui, numitul kiru Vanea, fusese el însuşi mai întîi căsătorit cu o prea-frumoasă fiică de cazac, Dunia, care însă a murit la a doua naştere, lăsîndu-l văduv cu doi copii, dintre care primul născut, progenitură eminentă, cum se mai întîmplă la încrucuşările de neamuri, îndemnîndu-se la carte, iar tatăl lui fiind mîndru nevoie mare şi nici chiar legat de mîini prin miile de fire umilitoare ale sărăciei, l-a ţinut prin şcoli la Odessa astfel că a devenit ofiţer de marină în armata ţaristă – reapărut meteoric în timpul Ocupaţiei ca să-şi caute fraţii şi pierzîndu-se apoi în împeriu, pentru totdeauna… Însă cu tatăl meu Destinul avea alte planuri. Fiind vorba de data asta despre un destin care scrie, vezi-bine. Holtei înrăit, răsfăţatul văduvelor din tîrgul Ripicenilor, (deci deja dincoace de Prut), primeşte o scrisoare de la verişoara lui Zina, aflătoare cu serviciul la Ocolul Silvic din Talmaz, pe malul Nistrului. Invitaţie de Anul Nou. Se execută, dimpreună cu sora mai mare Dona, îngerul lui păzitor, căci rămăseseră orfani încă din adolescenţă. A doua zi după Revelion, la sugestia aceleiaşi Zina (o zînă bună, nu?), care trimisese un bileţel prin factorul poştal – altă scriere făcînd parte din destinul meu!, - Grigore merge în peţit în comuna vecină, Cioburciu, la prietena Zinei, pre numele ei Vera Ciobanu. Cei doi tineri simt că soarta însăşi i-a adus unul în faţa celuilalt: singuri la marginea lumii, pe malul Nistrului… La două săptîmăni după asta, căci Vera avea să ceară consimţămîntul fratelui ofiţer, aflat la Timişoara - suntem în 1937, România era ditamai ţara…, o a treia scrisoare, către Grigore, de la Vera: acceptarea cererii în căsătorie. Aceste mici răvaşe, cu scrisul lor neexersat, cinstit, spunînd exact ce trebuie spus - la care mă gîndesc uneori cu o duioşie indicibilă, mi-au decis apariţia în lume.
Acum: de ce Grişa, de ce Saşa, de ce Fanea şi nu Fane?, de ce Dona? Dona de la Domnichia, o sfîntă din calendarul ortodox; Milea de la Emilia, Lida de la Palaghia, altă sfîntă din calendar, însă adevăratul nume, cel cu care eşti îndeobşte apelat o viaţă întreagă, ţi-l hotărăşte geniul limbii române, pronunţia mai de-a dreptul şi mai lesnicioasă a copiilor cu care te joci pe prag şi în faţa porţii. Vera? E, cu toate acestea numele unei românce, deşi pare şi chiar este rusesc, (după cum numele mamei dumneavoastră este de româncă, iar nu israelian) născută din doi români: tatăl Timotei Ciobanu, deci din neam de ciobani migraţi transhumanţial dinspre Carpaţi, din satul Hangu, de lîngă Piatra Neamţ, iar mama dintr-o familie ce purta alt nume neaoş: Bordeianu. Mai mult nu se poate, s-ar zice, de către românii verzi. Însă cu numele de familie al tatei e altceva, totuşi, poate că e bine s-o lămurim chiar aici. Lazu al tatălui meu a fost de fapt Lazo, pe vremea bunicului kiru Vanea, o atestă numeroase însemnări, în special pe spatele fotografiilor de familie şi în corespondenţă, idem semnăturile olografe ale celor trei surori ale tatei. Şi atunci: Lazo, prin imitaţia numelui boierului Russo, vecinul cu 4o hectare de nuci? Nu-mi pare plauzibil. În schimb există Lazo, numele unor boiernaşi din Bălţi, printre care unul ce avea trei fii, cel mai mic, Serghei Lazo, trimis la facultate împreună cu „fraţii lui mai mari, unii morţi alţii plugari”, prinde morbul ideilor bolşevice, fiind şi mai neatent la carte, aşa că devine în vîltoarea revoluţiei ruse unul dintre căpeteniile oştilor roşii, practic echivalentul din Siberia al lui Lenin de la Moscova. În final îl prind japonezii, îl ard în cuptorul unei locomotive. Căci ajunsese transsiberianul pînă la Vladivostok! Erou naţional al Uniunii Sovietice, cu întregul cult aferent. Murise, nu mai deranja pe fruntaşii bolşevici. Un raion din judeţul Bălţi s-a numit pînă de curînd Lazovsk. Dar eroul naţional n-a ajuns doar combustibil pentru locomotiva Istoriei, ci şi personaj detonant în Condiţia umană a lui Malraux, după identificările pe care le-au făcut cei în cunoştinţă de cauză.
Pe de altă parte, Lazu ar trebui să fie un nume destul de răspîndit în România: un toponimic, însemnînd loc despădurit, redat agriculturii. De unde familia de cuvinte: izlaz, prilaz. Nu este, spre mirarea mea. Ici şi colo cîte un Lazu, iar alde Lazăr, destui, Lăzăreşti cu duiumul. Profesorul meu de istorie de la liceul slătinean, faimosul Nicolae Popescu-Optaşi, auzind în clasă numele meu, a tresărit; iniţiat în Cursul scurt de Istorie a PC(b)US; a ţinut să-l viziteze pe tata, în satul vecin. Ce-or fi vorbit, tata nu mi-a spus. Profesorul, nici atît, altfel cetăţean de onoare al urbei. La Academie, fişe ale unor Lazo, atît la Moscova cît şi la Leningrad (pe atunci), dar şi peste tot în lume, în Spania, în Statele Unite, chiar în Mexic; oameni de diferite specialităţi, medici, jurişti, ingineri, ajunşi graţie lui Gutemberg şi la Bibliotecă. Iar pe tarabele economiei noastre de… tarabe, se etalează de la o vreme eticheta Lazo pe nişte cămăşi provenind ca atîtea alte lucruri de mîna a treia din… Turcia. Lazo, un turc răzleţit în centrul Basarabiei, rămas din pleava şi măcinişul istoriei? Nu e exclus. Bunicul avea mare îndemînare la negoţ, o meserie …asiatică, aş zice. Şi felul cum s-a peregrinat din sat în sat, fără rude apropiate, pînă s-a stabilit la Oneşti-Ţigăneşti, sat de olari şi podgoreni, unde şi-a înjghebat afacerea, pledează în acelaşi sens. Tăinuind familiei de unde ar veni, cine îi sunt antecesorii. Cam în felul în care căminarul Eminovici se ferea să vorbească despre obîrşiile sale. Un răzleţit. Cum şi tata, încă de la vîrsta de 14 ani. În fapt, nişte liber întreprinzători care şi-au luat soarta în propriile mîini. Nu e puţin. Îndeobşte tinerii intră într-o horă cunoscută, începută de alţii, nu au opţiuni. Constrîngeri, da: ai intrat în horă, trebuie să joci! Kiru Vanea Lazo prosperă bine pînă la un moment dat. Mare angrosist de vinuri, printre altele. Pînă cînd obiectul muncii sale l-a răpus, eufemistic vorbind. S-au împrăştiat cele cinci progenituri precum puii de potîrniche din zicala care le ştie pe toate.
Dar să revin la generaţia următoare. La Vera. La Grişa. Grişa e Gore din Muntenia. Saşa e Sanda din Oltenia. Vera e Veronica – Veronica Micle! Iar pe doamna G. Călinescu o chema Alice Vera. Vă amintiţi dedicaţia: „Inegalabilei Vera.” Cred că discuţia adevărată trebuie să pornească nu de la Fane-Fanea, ci de la patronimice. Fuseseră dintotdeauna şi dincoace de Prut. Nică al lui Ştefan a Petrei. Identificare prin antecesori, nimic mai îndreptăţit. Basarabia cade sub ruşi la 1812. Aceştia abia dacă ajunseseră, cu expediţiile lor armate, la 1711 pînă la Stănileşti. O spun hărţile mai bine. Dar pe noi ne doare că încă de pe vremea lui Petru cel Mare ruşii albi puseseră ochii pe Gurile Dunării şi pe Carpaţi. O politică de stat, dar în fondul ei adînc, nenumit, o aspiraţie spre înlesnirile civilizaţiei din vecinătate, spre îndestularea burţii dar şi a spiritului. Înlesnirile acestea, ce-i drept se plasau mai spre vest, şi nu întîmplător. Noi ne inflamăm, ricanăm, protestăm, blamăm, devenim revendicativi, dar Petru cel Mare care îşi băgase nasul şi prin Ţările de Jos, opulente la acel moment, n-a făcut decît să dea glas unei tendinţe dintotdeauna a populaţiilor. Nu veniseră înainte hoardele mongoloide-ugrofinice tocmai de la malul Pacificului?, nu au vînturat ele timp de un mileniu Nordul Eurasiei? Dar e să ne afundăm într-un trecut asupra căruia nu mai avem nici o putere. Nu migrează şi astăzi populaţiile spre zonele de înalt nivel al civilizaţiei? Ce-i drept, nu o fac cu arma în mînă şi încolonate, ci cu paşaportul la vedere: ştampilat, timbrat, achitat. Consfinţit. Sunt în Anglia aproape 3 milioane de oameni proveniţi din fostele colonii brotanice; sunt în Franţa…Sunt 3 milioane de turci în Germania, mai mulţi decît în Turcia europeană! Nu-i de colea! Unul dintre efectele paradoxale ale ideologiei naziste, care preconiza supremaţia rasei germane. La sfîrşitul războiului, Germania învinsă s-a trezit fără braţe de muncă, în primul rînd fără bărbaţi între 16 şi 5o de ani – parte reproducătoare… În două decenii s-a produs efectiv o migraţie mai substanţială numeric vorbind decît într-un mileniu! (Este în fapt un fenomen teribil, ale cărui consecinţe nu le putem măcar bănui.) Să nu înmulţim exemplele.
În mod compensatoriu, dar şi cu intenţii punitive, populaţiile din centrul Europei au avut, de-a lungul ultimelor secole, pusee de înaintare în scop de ocupaţie spre Orient, spre stepa rusă, sub diferite lozinci, precum “Drang nach Osten”; ca să nu vorbim de avansarea medievală a cavalerilor teutoni în estul Balticii. În zonele de înalt nivel de trai se crează un surplus demografic, se vor căuta debuşee: spre Est! Inclusiv planul Barbarosa (totuşi ţinut în mare secret, dar sub o denumire cît se poate de explicită, altfel.) Naziştii voiau să stîrpească „infecţia” bolşevică, dar totodată ţinteau să decimeze populaţia slavă, socotită o rasă inferioară, - dacă ar fi să-i ignori pe marii ruşi – şi îi ignorau, la rigoare, cum îi ignorau pe marii germani, cînd nu le conveneau, căci mare este puterea unei dictaturi, ea are ca suprem scop să instituie Istoria ei, scara ei de valori (?!) şi mai ales, înainte de orice: ierarhia ei!
Basarabia sub ruşi cu începere din 1812, pentru mai mult de un secol, exact în perioada înfloririi capitalismului, a alfabetizării, cînd influenţele se transmit mai repede şi mai profund. Sigur că păturile superpuse din Basarabia au trebuit să se dea după vremi, să se plieze după administraţia ţaristă. Ţarismul de şcoală nouă, imitase din răsputeri formele apusului, de aici ierarhie, birocraţie. Inclusiv numirea cu patronimic. Ivan Ilici. Moartea lui Ivan Ilici, deja o capodoperă! De Lev Nicolaevici, Liovuşca pentru cei din clan. Timotei Ciobanu a devenit Timifei Spiridonîci, în modul cel mai simplu. Dacă aş putea afla patronimicul lui Spiridon, arborele meu genealogic ar mai căpăta o treaptă, o rădăcină. Din păcate nu mi s-a transmis. (O constatare a Nadejdei Mandelştam, datînd încă din 1970: şi la ruşi patronimicele au căzut în desuetudine…). Micii boieri imitau pe marii boieri, slugile pe micii boieri şi astfel totul s-a propagat pînă la talpa ţării. Mujici cu caschete precum ofiţerii. Ciubote în picioare. În fapt, o civilizaţie încropită, de izmeneli (alt cuvînt de provenienţă slavă), care se edifica pe picioarele de lut ale ţarismului. Firea fatalistă a rusului. Contează şi asta. Reveria, contemplaţia. Se consideră de extracţie orientală. Altoită pe asceză, la indieni, altoită pe cruzime la japonezi, pe lene la ruşi. Tot e mai bine decît ce spuneam înainte. Noi n-am perceput decît venirea lor implacabilă şi devastatoare spre vest. Dar cugetătorii au făcut mereu drumul invers, spre izvoarele înţelepciunii asiatice. Scrisori persane. Secretul lui Marco Polo. Maitreyi, Shopenhauer, Nietzsche, Eminescu. (”L-am chemat în gînd pe Kama / Kamadeva, zeul indic…”). Atîţia alţii. Şi să nu uităm: acul magnetic, mătasea, hîrtia, porţelanul, praful de puşcă, dar şi roata - toate vin din Orient. Ale noastre sunt mai ales prelucrările, compilaţiile, în cel mai bun caz inovaţiile. Nu însă şi descoperirile. Nici creştinismul nu este o revelaţie occidentală, el a fost tras pe scheletul unei Europe care nici nu se numea aşa pe-atunci şi care se afla în cădere liberă, în aberaţie, murind de propriile boli congenitale. Şi apoi mai e şi presiunea teribilă a unei mari culturi, cum era cea rusă, împinsă din spate de puterea ţaristă.
E de mirare sau şi de condamnat că intelectualul din Basarabia a fost impresionat de literatura rusă, abia înfiripată cu două veacuri în urmă, cu contribuţia importantă a unor transfugi moldoveni - Movileştii, Cantemir, Milescu - dar care în a doua jumătate a secolului XIX îi dăduse deja pe Turgheniev, Griboedov, Goncearov, Tolstoi, Dostoievski, Cehov? Este de mirare că tîrgoveţul era impresionat de apariţia Circului Kluţki, unde evolua supermanul Zaikin, unde cîntau Vertinski şi Şaliapin? Nu erau şi intelectualii de dincoace de Prut, la sfîrşitul secolului trecut împătimiţi după literatura rusă? Sadoveanu, Ibrăileanu, atîţi alţii. Şi altă problemă, să nu ne ferim a o discuta. Am făcut-o la timpul cuvenit în articolul “Ilaşcu şi Garbuz, o tragedie şi o dramă.” Vorbeam despre conştiinţa identitară a românilor din Basarabia, dar şi despre efectele pe termen lung ale traiului sub presiunea politicii culturale de rusificare din URSS a tuturor celorlalte naţionalităţi, cărora nu li se dădea altă şansă. (Scrie Eminescu, la 1878: “măsurile silnice pentru stîrpirea românismului se iau fără curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvîrşire ruseşti, încît este oprit a se cînta în ziua de paşti ‘Cristos a înviat’ în limba română. Nimic în limba română nu poate să treacă graniţa…Pe lîngă toate acestea mai e şi sistemul de colonizare silnică… pentru ca încetul cu încetul să se piardă energia caracterului naţional…”. După cum vedem, totul era pus la punct încă de pe vremea ţarismului, bolşevicii nu şi-au mai pierdut timpul să născocească noi metode, doar le-au aplicat cu mult spor…) Garbuz făcuse stagiul militar în Armata roşie, fusese sportiv de performanţă, şi deşi nativ român, i se va fi părut ispititor să se erijeze în reprezentant al uneia dintre cele mai mari naţiuni ale lumii. Aceia dintre conaţionalii noştri care se simt complexaţi că aparţin unui popor mic, mai lesne îşi pot imagina ce îndreptăţire şi sumeţire îi înfioară pe cei ce au fost asimilaţi şi acum aparţin unei mari naţiuni. Întrebaţi-i pe chinezi, pe japonezi, pe americani. Evreii de pe vremea lui Hitler nu voiau în ruptul capului să renunţe la cetăţenia germană…(Au înfundat crematoriile…)
Am bătut multă monedă pe tema rezistenţei în faţa invaziilor, a puhoaielor, a hoardelor. Cu piepturile noastre i-am oprit, în timp ce Apusul huzurea…I-am apărat noi pe alţii, sau ne-am luptat pentru propria supravieţuire? Dînd mereu vina pe alţii, ne considerăm victimele unor urzeli pe deasupra capetelor noastre. Asta pentru că suntem striviţi de vecinătatea ameninţătoare a slavilor de la răsărit? Sau pentru că, dimpotrivă, n-am învăţat ca lumea raţionalismul occidental? Cioran, după părerea mea un slav sută la sută, care de altfel şi-a recunoscut puseele slave, ca şi structura dostoievskiană, poate tocmai de aceea s-a infiripat la Paris ca să-şi pritocească versetele lui de-un pesimism atroce, care pe occidentali îi lasă bouche-bee… Astfel cucerirăm Apusul, măcar prin cîteva redute, care de aceea au şi un nume: Brâncuşi, Cioran, Eliade, Coandă, Enescu, Palade, Titulescu şi altele nu prea mai sunt… Ce-i mîna pe ei în luptă? (Apusul Europei s-a edificat într-un mileniu şi jumătate de viaţă economică intensă, concurenţială, în burguri bine apărate, unde totul era: ordine, organizare, eficienţă, cultură – ce se întîmpla în acelaşi timp în Cîmpia Rusă ne-o spune desluşit Tarkovski în al său Andrei Rubliov. Amintiţi-vă numai scena turnării marelui clopot, la care se încumetă, la plesneală, un băietan de 15-16 ani…)
În ce mă priveşte, cred că fiecare dintre noi are un Orient al reveriei şi pe celălalt taler un Occident al pragmatismului. Păstrate în cumpănă cu mai mult sau mai puţin noroc, după cum ne este scris în zodii.
Simt însă nevoia să mă fac bine înţeles. La noi, mai ales după deşteptarea ideii naţionale, paşoptistă în esenţă, dar cu deosebire după constituirea statului naţional, pe măsură ce problema identitară a fost bifată, istoriceşte vorbind, am început să ne delimităm de vecinii noştri, din toate punctele de vedere: social, politic, ideologic. Iar pe cale de consecinţă, să dăm un nume inamicului. E clar că la 1920, deci după Marea Unire, nu aveam un vecin mai periculos decît statul bolşevic. Reprezenta nu doar o ameninţare militară, fizic primejdioasă, fiind în speţă vorba despre un stat înapoiat economiceşte, care nu putea miza decît pe rapturi, ci şi o ameninţare ideologică. Eram capitalişti în desfăşurare şi democraţi începători, nu doream nicicum o răsturnare a acelei orînduiri, iar prin consecinţă: o dictatură a proletariatului, comunismul aici la noi. Chestiunea primejdiei bolşevice a fost intens politizată în epocă. S-a văzut la urmă că nu pe nedrept. Însă demonizarea ruşilor ca rasă, ca populaţie mi se pare nedreaptă, excesivă, aberantă. Păgubitoare pe termen lung. Această atitudine resentimentară s-a insinuat în mentalul nostru colectiv, inclusiv, dacă nu cu accente în plus, în conştiinţa intelectualilor, a directorilor de opinie, cum li se spune acum. Să luăm numai cazul lui G. Călinescu. Mă rezum la Istoria literaturii… (care este şi corolarul unei epoci). Capitolul “Epoca veche”: Primul text în româneşte abia la 1521. Împrejurări vitrege. Dar şi „uzul limbii slave în biserică şi în cancelarii”. Cumva din vina slavilor?! Unde erau ruşii la 1521? Apoi: limba română „în structura şi lexicul ei fundamental este latină… tot ce priveşte situarea omului pe pămînt şi sub astre, ca fiinţă liberă, civilă, cu instituţii şi viaţă economică elementară, categoriile existenţei în sfîrşit intră în zona latină.” Just şi spus cu toată hotărîrea. Dar cum începe paragraful despre „înrîurirea slavă, cam masivă…”? (Ce este acest ”cam masivă” decît o idiosincrazie a autorului, care o ia înaintea argumentelor?): „Fondul slav izbeşte numaidecît prin sunetele gîngăvite, gîfîite, sumbre, de un grotesc trist adeseori, prin culoarea grea…” Deci o rea priză a fenomenului, o mefienţă. Ca să continuie: ”Fie că vin de la o clasă socială dominantă socotită mocnită şi închisă la suflet, fie că autohtonul a împrumutat acele cuvinte care notau o stare nouă de lucruri, vocabularul de origină slavă exprimă pierderea demnităţii umane, inegalitatea, raporturile aspre de atîrnare, umilinţa…” În continuare, rezum: De la turci, limba noastră a reţinut bazarul, de la greci efectele umoristice, fineţurile. De la unguri meşteşugurile – cum altfel, cînd dinspre Apus se transmiteau progresele tehnice?!
Ce vreau să spun?: se vede cu ochiul liber paraponul autorului, înverşunarea pamfletară parcă împotriva unor realităţi lingvistice evidente, însă părtinitor prezentate. Lexicul latin are „o demnitate abstractă”, influenţa slavă pare imundă. Este o tratare în două registre. Cînd în fapt, este vorba pur şi simplu de alt stadiu în evoluţia oricărei limbi. La început îţi fixezi noţiunile fundamentale, reperele spaţiale şi temporare: pămîntul, apa, cerul, stelele, soarele, etc. şi apoi ai nevoie de stările de spirit, de adjective, de descrierea realităţii în amănuntele ei chiar jenante. Spusese, cu jumătate de voce parcă: „cuvinte ce notau o stare nouă de lucruri”, de ce mai era nevoie de „clasa dominantă socotită mocnită şi închisă la suflet”? Erau realmente domnitorii şi marii noştri boieri de provenienţă slavă? S-a exercitat influenţa slavă concomitent unei dominaţii slave? Pare o manevră riscantă această afirmaţie care în schimb îşi atinge scopul: acela de a stîrni animozitate faţă de etnia dinspre răsărit. Dau acest exemplu ca să se vadă cît de nocive sunt ideile naţionaliste, şoviniste, rasiste. Nu-i fac un proces de intenţie lui Călinescu. Practic el a cîştigat procesul cu Istoria. E totuşi altceva decît ce făceau marii savanţi nazişti care căutau originea germanilor în Tibet! Mai pe scurt vreau să spun că este inoperant să incriminăm popoare, naţiuni. De ce spunem Ruşii şi vedem negru înaintea ochilor? Este a risca implicit ca vesticii să vadă negru înaintea ochilor cînd se fac referiri la noi. Trebuie departajat care este răul ce vine de la rus ca persoană şi ce ne-a căşunat în istorie politica de stat ţaristă şi sovietică. De ce nemţii şi nu naziştii cînd e vorba de Holocaust? De ce naţiunea şi nu ideologia de stat?
Am scris un roman de peste 500 pagini despre tragedia basarabenilor refugiaţi din faţa înaintării sovietice, şi totuşi, descriind fel de fel de ruşi, i-am prezentat ca oameni, nu i-am identificat cu Diavolul. Mai întîi este copacul, apoi pădurea.
Numele însuşi de Cioburciu nu are, cum aţi lăsat să se creadă, vreo înrîurire slavă-rusească, deşi la drept vorbind nu am argumente de neclintit că lucrurile ar sta altcum. Pe o hartă editată prin anii ‘38-‘40, practic nu alta decît Harta geologică a României Mari sub îngrijirea lui Ludovic Mrazek, am găsit transcrierea Ciubărciu, care ar sugera o derivare din cuvîntul ciubăr, poate şi într-o pereche cu celălalt toponimic din preajmă: Căuşani, provenind din acelaşi domeniu al obiectelor casnice din lemn, ilustrînd o anumită vechime a civilizaţiei. Ciubărul şi căuşul. Ce să spun? Ar putea fi just, dar tot aşa, în lipsa documentelor, ar putea fi o potriveală a cartografului patriot. Nu ştim. Oricum, nici căuş nici ciubăr nu vin direct din latina dorită de noi, poate nici din traco-geta invocată de unii visători sau oameni preocupaţi de abisal, ci mai drept din limbile turcomane, vezi DEX. Dacă aş avea şi diţionarul turcesc, mai cu încredere m-aş pronunţa. Mai e de adăugat că dincolo de Nistru este cartografiat pe harta în discuţie un Czobruczy – nici o noutate ca pe malurile opuse ale unui fluviu să fie localităţi perechi: Cladova Română- Cladova Sîrbească. La drept vorbind, cuvîntul îmi pare turcesc. În sus de Cioburciu, avem comuna Talmaz, avem Hagimuş; în aval avem Corcmaz, Seimeni, Carahasan etc, etc. Locuri unde s-au perindat tătarii, turcii.
Din cîte îmi amintesc de la mama, nu existau familii turcomane în sat, deşi nici ăsta n-ar fi pînă la urmă argumentul decisiv. Dă seamă despre trecerea lor pe-acolo o mică legendă, referitoare chiar la familia dinspre bunicul matern, a cărei poreclă/policră era Bîtcă. Pînă atunci porecliţi Hanganu, după numele satului de provenienţă. (Un loc în lunca Nistrului, în sus de sat se numea Cotul Hanganului; un anumit soi de porumb, socotit ca foarte productiv, se numea “hăngănesc” sau “românesc”.) Acel străbunic, fruntaş al satului, staroste sau ce va fi fost, i-a ademenit în gospodăria lui pe trimişii turci care adunau birurile, (povestea are iz medieval, aici o rezum la anecdotă) i-a îmbătat pe turcaleţi şi apoi i-a lichidat pe rînd, cu o bîtă-bîtcă, tîrîndu-i apoi în apele fluviului şi alungînd caii, ca să nu se ştie unde i-a prins năpasta. Bună şi o legendă, unde nu avem chiar istoria ca atare, scrisă…
Altceva mă deranjează. Privind noua hartă a Republicii Moldova, ediţie 1990, şi trecînd peste condiţiile grafice precare şi peste lipsa de profesionalism – “această hartă reprezintă, ca să-l citez pe colegul Gherasie, eroul meu din Sălbaticul, un serios pas înapoi” – mă descurajează inexpresivitatea ei, penuria de informaţii – de parcă e o hartă făcută să-i deruteze pe inamici, să-i pună pe-o cale greşită… mă mîhneşte şi mai avan să văd atîtea schimbări de nume, dar şi atîtea noi localităţi apărute, probabil e vorba despre rusofonii aduşi de sovietici ca să shimbe componenţa etnică a republicii. Pînă şi Ţigăneştii, satul natal al tatei a fost re-botezaz Codreanca. De unde pînă unde?
Manzur, alt toponimic turcoman, iar întraltfel, numele de familie al bunicii dinspre tată. Nu mai ştii ce sînge îţi curge în vine, în ce procente. Dar tot sînge românesc, sânge omenesc.
Mai puţine pot să spun eu de aici despre istoria satului natal nistrean. Pe cine să întrebi, unde să cercetezi? Ai mei au ars toate actele de proprietate din Basarabia. Prin ‘52-‘53 ni s-au întocmit acte noi de identitate. S-au cerut referinţe din RSSM, via Moscova, desigur. În loc de cuvenitele atestări, cei de la Starea civilă Slatina erau întrebaţi de ce nu sunt repatriaţi de urgenţă curtare şi cutare cu toţi copiii, cetăţeni sovietici, conform Decretului Prezidiului Sovietului Suprem din ianuarie ’42. Era vorba de o familie cu 5 copii, ceva i-a împiedicat pe mai marii slătineni să pună în practică ameninţarea, de data asta. Dar o făcuseră cu atîţia alţii, mai ales în primii ani de după refugiu. Fusese o hăituială, însă ca printr-un miracol ce i se putea întîmpla numai tatei, am scăpat de repatriere, în fapt am scăpat de Siberia – căci destinaţia era subînţeleasă. Am primit în final acte de naştere, eu personal figurez ca născut în URSS. În realitate mă născusem, în ianuarie ‘40, în Basarabia ca provincie istorică a României. Idem sora mea. Ca să ne aibă oricînd la mînă. Metode kaghebiste, viclenii puse la punct de însuşi diavolul, de data asta…
În tăcerea generalizată ce s-a aşternut asupra teritoriilor şi a oamenilor dintre Prut şi Nistru, trimiteam doar gîndul, să facă prospecţiuni în tărîmul pierdut pentru totdeauna al obîrşiilor. O jale nesfîrşită în suflet. Basarabean ars de dor, ca să-l parafrazez pe Saroyan. În practicile mele studenţeşti de la Mahmudia, de la Rădăuţi-Prut şi Darabani, (căci alegeam de cîte ori se putea astfel de zone dinspre graniţa estică), mă lăsam pradă unor lungi sfîşieri sufleteşti cu gîndul la fraţii de dincolo, încercam să deosebesc prin rumoarea rîului, prin freamătul copacilor, fîlfîirea unui glas, o strigare, trilul unui rîs - iar dacă nu, bocetul cel mare ce zăcea în sufletul părinţilor mei, care niciodată nu au revăzut plaiurile natale.
Era Cioburciul pe vremea de după Unire şi pînă la refugiul nostru precipitat din martie ‘44 un sat majoritar românesc (cum de altfel fusese şi pe vremea ruşilor, deci înainte de primul război), iar în rest existau cîteva familii de ruşi, aceştia îndeobşte săraci, probabil trecuţi dincoace de voie de nevoie, alte cîteva de lipoveni, aceştia pescari şi slujitori frenetici ai lui Bachus, precum şi o mică comunitate evreiască, toţi negustori modeşti, fără aplomb, urmînd îndeletnicirea tradiţională. (Dar ce este o tradiţie pînă la urmă? Rezultanta unei sume de condiţionări. În cazul evreilor, ignoranţa omului simplu sau reaua voinţă a intelectualului român le reproşează că n-au ostenit niciodată la coarnele plugului, ci au făcut negoţ, au fost paraziţi, adică. Se uită faptul că evreii n-au căpătat drepturi civile decît foarte tîrziu. Mereu în situaţia de a fi expulzaţi, cum să-şi fi luat cu ei terenurile agricole?). Deci în satul natal, o comunitate multi-etnică pînă la urmă, care îşi găsise un mod de a convieţui amiabil. Grigore Lazu, cu vocaţia prieteniei, era în bune relaţii cu toţi, fără discriminare, adunînd în juru-i prieteni numai prin afinităţi elective. Vunea, un lipovean provenit de la Chilia Veche, notifică memoria intactă a lui Grigore-Grişa, îi era devotat trup şi suflet, iar la necaz dădea buzna la noi, după ajutor. La un caz de inundaţii, căci blajinul Nistru avea furiile lui, altfel rodnice mai ales pentru tagma pescarilor, dar şi a localnicilor în general, căci la stăvilar se prindeau atîţia peşti mari, rămaşi după retragerea apelor, încît familiile aveau peşte sărat şi afumat anul împrejur. Şi mari borcane cu icre.
Treceai cu treburi pe Uliţa mare, te ademenea vreun cumătru la un pahar declinat la plural, iar nevasta se suia una două în pod, cobora cîţiva peşti şi-i dădea în undă, scovergile sau poalele-n brîu se rumeneau pe dată şi să te ţii petrecere! Tare mirat şi chiar adînc mîhnit a fost în special Grigore (iar Vera, retrasă ca totdeauna, nu s-a amestecat niciodată în vorba ţaţelor, care simţindu-i clasa i-au spus din prima clipă, fără echivoc „Cocoana” – şi acest apelativ a însoţit-o de-a lungul celor 45 de ani cît a supravieţuit la Cireaşov), venetic adus cu hîrzobul lîngă Slatina, trecînd pe uliţă, (tot uliţă şi de data asta, pentru că suntem în România, chiar după ce am pierdut Basarabia şi Bucovina şi…) nu auzea decît drăcuieli şi ceartă şi iar ceartă, de la un capăt la altul al satului. Nicicum să te îmbie vreun gospodar la un pahar, la nişte scovergi, la tăifăsuială. „Mă, voi vă certaţi şi vă drăcuiţi toată ziulica pentru că sunteţi prea mulţi olteni la un loc.” „ Păi cum vine asta, Grigore?” „ Vine aşa că în satul ăsta voi toţi sunteţi rude, deci nu aveţi posibilitatea să vă alegeţi prietenii după voia inimii, rudele ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi singur”. Rămînea pe gînduri („însă foarte puţin”, vorba poetului Doinaş) olteanul de la tejghea, tata bătînd darabana cu degetele lui mutilate de lucrul la maşina de tocat, în adolescenţa lui chişinăuană, pe ritmul marşului tunarilor: „Trist e timpul primăverii / Trist sunt şi eu / Că-n vara care-a trecut / Multe mîndre am avut / Dar acuma n-am!”) fiind acum acest Grigore nu patronul propriei prăvălii şi cîrciumi, ca la Cioburciu, ci gestionarul cooperativei săteşti. Vocaţia, inclusiv cea negustorească, trece din tată în fiu, chiar dacă nu şi averea cadastrală.
Cam pe-aci s-ar plasa diferenţa dintre spiritul răsăritean al celor de pe malul Nistrului şi aprigii oameni în mijlocul cărora am descins la 25 martie 1944. „De Bunavestire”, aşa cum îmi repeta uneori mama, marcînd în acest fel etapele vieţii lor rupte în două.
