Ion Lazu

Bacoviană

Lasă-mă să zac pe manuscrisele mele

Pe care uneori ai părut geloasă.

Să zac dar, să visez şi să dorm şi să mor

Cu faţa pe ele mă lasă.

 

Le vei răsfoi altcândva, cu nedumerire şi ciudă:

Uite cu ce şi-a trecut cei mai buni ani,

Când erau atâtea alei şi crengi şi valuri de privit

Şi flori şi stele şi înalţi hultani!

 

Ca până la urmă, de pe-o fiţuică scăpată pe jos

Să silabiseşti singurul gând ce va rămâne-ntr-o zi

Din tot fărâmişul şi colbul prezentului trecut,

Repetat de trei ori: te-am iubit, te iubesc, te voi iubi…

 

24 oct. 1998

Sursa de inspiraţie pentru romanul Rămăşagul, Cartea Românească,1981

În zapisul moşiei obenilor scrie:

„Iar le-au dat lor Valea cu Apă, precum sunt aceste vetre de sat zise sălişte şi moşii bătrâne şi drepte, vecine de moşii cu ale jupânului Vladu Comisu.

Act dat de Vlad Vodă al IX-lea, fiul lui Vlad Vodă, la 1532 iunie 23 în Bucureşti.

Scris de grămăticul Oprea şi tălmăcit din slavoneşte de Lavrentie dascălul la leat 7275=1767”

Povestea cu prinsoarea aceasta-i:

„Tudor Groza şi-a luat într-o dimineaţă securea şi a plecat pe moşie, să vadă de îl strică alţii cu vitele şi cu furtul. A mers el până la Lacul Dracului, unde era hotarul şi de acolo, trecând pe moşia obenilor, sub un mal la un izvor a dat de un cazan şi de nişte obeni împrejuru-i făcând rachiu. A dat bună ziua şi s-au apucat să se cinstească şi să vorbească.

Între altele păcăleli, moşu obenilor, conu Mihai or Ion Obeanu, un bătrân mic şi slab se lăuda că el trânteşte la luptă pe Groza. S-au mai păcălit ei în vorbe, care nu se cade a le scrie, ruşinându-se chiar condeiul şi Obeanu i-a cerut lui Tudor să le dea obenilor cu bani o bucată de moşie, că şi aşa tot are el prea multă şi stă pustie, iar că obenii sunt mulţi şi nu prea au pământ. Groza însă, cu alte păcăleli s-a învoit să ţină prinsoarea ce au făcut-o atunci ca să le dea atâta din moşie cât o putea merge obeanul cu un sac de pământ în spinare, greu cât cântărea moşul; el credea că moşul fiind slab şi bătrîn nu o putea să urce nici până în deal – da’ moşu era hoţ: Ştia el ce poate şi era om muncit, iar uncheşii sunt uşori, oasele ce mai e de ei, căci nici măduvă nu mai au în ele.

S-a chemat preotul, s-a adus un sac şi un cântar şi s-a pus în sac atâtea ocale de pământ cât cântărea moşul. Au plecat şi hai, hai, Tudor Groza a întrebat pe unchiaşi: - Mai poţi, moşule, mai poţi? (Făcuseră prinsoarea cu condiţia să ia obenii moşia Scundului până a cădea mort Obeanu şi acolo să îl îngroape, iar mormântul lui să fie piatră de hotar.) Moşul a răspuns: - Mai poci, nepoate, mai poci; cu vrerea lui Dumnezeu pusei ochii în dealul Guguiencii.

Nu s-a oprit de loc şi Tudor Groza credea că moşul coborând coasta o să cadă şi o să moară. Au coborât, au suit în dealul Guguiencei şi iar l-a întrebat:  - Mai poţi?! - Mai poci!, cu vrerea lui Dumnezeu pusei ochii în dealul Ciuleiului. A intrat puţină grijă în Tudor, dar el se mângâia cu gândul că moşul se laudă.

Au ajuns şi-n dealul Ciuleiului. Şi întrebând iar, moşul ostenit dar nelăsându-se, a răspuns: - Mai poci, mai poci, cu vrerea lui Dumnezeu. Pusei ochii în dealul Vetricii.

Au mers înainte, spre Valea cu Apă şi Tudor îşi făcea în gândul lui socoteala: „Hoţul ăsta de unchiaşi o să îmi ia toată moşia şi o să mă robească şi pe mine şi pe toţi ai mei. Ce e de făcut?”

Până să se gândească, până să se răzgândească, au ajuns şi în Valea cu Apă şi erau gata să o şi treacă şi să-şi urmeze drumul. Când să treacă - moşul înainte, Groza după el,- Groza îl călcă pe nojiţă, căci i se desfăcuse de la opincă; şi unchiaşul cade în brânci. Iute şi sprinten vrea el să se ridice cu sacul şi să plece înainte; dar Groza nu i-a dat pas, că l-a lovit cu securea dupe cap şi l-a omorât.

Acolo în matcă l-au şi îngropat, că aveau preotul cu ei şi acolo s-a şi pus hotarul între moşii. S-or fi mai judecat sau nu pentru moartea unchiaşului, povestea nu spune…”

 

Mihai Nenoiu: Călătorie în două mişcări

După câteva cărţi de poezie, cu noul său volum Călătorie în două mişcări, apărut de curând într-o editură bucureşteană, Mihai Nenoiu ni se înfăţişază în ipostază de prozator. O repede ochire asupra bio-bibliografiei de scriitor a lui MN, prea cunoscutul (pe plan naţional dar şi internaţional) Miltiade Nenoiu, fagotist şi muzicolog care de aceea nici nu mai are nevoie de vreo prezentare, ne pune în faţa unei situaţii de două ori atipice: un debut întârziat, în 1969 şi o revenire la uneltele scriitorului după trecerea a aproape trei decenii. Cu o astfel de prestaţie discontinuă, măcar aparent deconcertantă, schimbarea registrelor de la poezie la proză nu mai este de natură să ne surprindă în vreun fel.

Înţelegem că autorul, deşi a perseverat să scrie şi să frecventeze cu asiduitate sursele literaturii, a resimţit un fel de vinovăţie pentru a fi „trădat”, la vârsta primelor iubiri, muza poeziei în favoarea unei alte atracţii, aceea irezistibilă, pentru muza Euterpe. Or, se ştie, între muze, la nivelul cel mai subtil, există şi se manifestă, oricât de insidios, o gelozie în toată regula, care ar vrea să lichideze echivocul, iar cu o exprimare mai tranşantă: avem aface cu un spirit acaparator şi exclusivist. Iar din partea îndrăgostitului cu inimă prea largă, vom consemna aproape fără excepţie timiditatea şi culpa celui care suferă şi nu are curajul de a ieşi în întâmpinarea sentimentului. Vinovăţie şi iubire în taină, două tensiuni care nu vor să se stingă în timp.

Recenzentul Călătoriei…a simţit el însuşi din plin rigorile acestei „cumpene”, optând la prima tinereţe pentru geologie şi refăcând oricât de târziu, cu eforturi disproporţionate drumurile spre literatură. Are, de asemenea, recenzentul privilegiul de a fi citit materia acestei cărţi încă în faza pre-editorială, deci cu creionul în mână, la literă şi la virgulă, cum s-ar spune. Ocazie cum nu se poate mai propice unei aprecieri avant-la lettre - dacă asta vrea să însemne sintagma – lipsite de prejudecata textului tipărit, a valenţelor sale literare.

La observaţia mai veche: că poeţii scriu o proză de cel mai înalt nivel, atunci când se încumetă să se exerseze în proză, şi avem la noi exemplele unui Emil Botta cu Trântorul, a lui Ben Corlaciu cu Moartea lângă cer, a Anei Blandiana cu Cele patru anotimpuri, şi cu Proiecte de trecut - ca să nu ne mai referim la prestaţia unui Mateiu Caragiale, a lui Bacovia, etc, - nu ar mai fi de adăugat decât faptul că de fiecare dată poeţii deveniţi prozatori sunt la fel de surprinzători în noua lor ipostază precum fuseseră de diferiţi/originali şi în poezia lor.

Ce ar uni aceste proze din Călătoria…, scrise unele la tinereţe iar altele la distanţă de ani şi decenii? Care ar fi trăsăturile caracteristice ale autorului în discuţie? Un acut spirit de observaţie, mai întâi şi imediat după aceea acurateţea notării impresiilor, „la cald”. Apoi harul povestirii, calitate nu prea des întâlnită la prozatorii noştri, oricât ar părea de paradoxală această afirmaţie. Şi nu în ultimul rând, adecvarea la obiect, acel instinct de a găsi fără greş calea de acces către materia narativă precum şi de a opri povestirea înainte ca misterul să se disipeze. Ironia subţire, dar şi autoironia (Autobiografie), umorul benefic, dacă nu cu adevărat fabulos, ca rezultantă a unui mod de abordare dataşat, dezinhibat; dar şi sarcasmul, atunci când contrarietăţile vieţii nu pot fi escamotate. Confesiuni, portrete, parabole, pastişe, poeme în proză, treceri subtile din real în fantastic, autorul găseşte modalităţi foarte diferite de a pune în scenă ideea, mesajul. Nu se dezminte poetul lucid din Preludiu la unison (1979), nici cel elegiac din  (2000). Seară cu şoferi, text de numai trei pagini, poate fi citit ca un poem în proză, scris în manieră postmodernistă. În final, „o plină de farmec complicitate” cu obiectul interesului său, ca să-l cităm pe Mihai Nenoiu însuşi. Ar fi să ne întrebăm ce simte autorul la sfârşitul demersului său. Probabil el simte că toată taina a rămas acolo, în trecutul migălit pe coala de scris albă şi mută. Pe când viitorul textului său, o simte la fel de bine, ar fi de definit în nedefinitul chip al celui ce se va apleca asupra acestor pagini, cândva sau deloc.

Mărturie în plus a iubirii netrădate în timp pentru literatură şi pentru actanţii ei cu acte în regulă, autorul aduce pe coperta cărţii sale de proză un desen al poetului Marin Sorescu, iar după pagina de gardă, încă un desen, cel al scriitorului prieten Mircea Ciobanu. Aici sunt probele indubitabile şi sensibile ale unei iubiri de durată, cultivată în mare taină – acum adunate şi etalate, ca o dovadă a nestinsei sale dovoţiuni şi apartenenţe la literatură.

ION LAZU

ION LAZU: raspunsuri la Ancheta revistei Origini, din NY.

1. Din păcate – şi sunt prea slabe indicii că această prea tristă situaţie va fi în viitor temeinic remediată – literatura scrisă în exil nu a contribuit în măsura în care ar fi putut-o face la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc; este în afară de orice îndoială că de n-ar fi existat comunismul la noi, cu teribila-i presiune ideologico-propagandistică, iar spre vest funesta Cortină de fier inpenetrabilă, altfel ar fi decurs lucrurile, schimbul de mesaje, de valori ar fi fost cel firesc în cuprinsul unei culturi şi al unei limbi; este drept că nici după Decembrie ’89, din cauza binecunoscutelor disfuncţii ale tranziţiei osmoza nu s-a produs în modul dorit. (Jubilaţia lui Carandino, la o masă alăturată de la restaurantul scriitorilor, într-o seară dinspre sfârşitul anilor ceauşişti: că dincolo sunt mai mulţi scriitori decât au rămas în ţară! – o afirmaţie efectiv riscantă, vezi bine, dar care părea să se bazeze pe nişte liste - eu am judecat-o cu precauţie… Dar adevărul este că mulţi scriitori reuşiseră să scape, totuşi, adăugându-se celor de dinainte. Aş enumera câţiva dintre colegii de generaţie: Ilie Constantin, George Astaloş, Dumitru Ţepeneag, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu, Sebastian Raichman, Petru Popescu, Gabriela Melinescu, Valeriu Oişteanu, Paul Goma, Damian Necula, Mircea Iorgulescu, toţi plecaţi în anii ’70. Or, este ştiut: imediat ce plecau, cărţile lor erau retrase de pe piaţă, din biblioteci, eu ca geolog peregrin le mai găseam prin magazinele săteşti, unde listele nu fuseseră aduse la zi; aceste nomina odiosa dispăreau şi din manualele şcolare, din referinţele critice, din retrospectivele anuale şi cincinale, din istoriile litarare - le înghiţea neantul dizgraţiei comuniste. Da, erau mulţi cei plecaţi, fiecare cu motivaţia sa, fiecare cu talentul de la Dumnezeu, cu proiectele şi visurile sale disproporţionate, însă, cu o vorbă de mai târziu a unuia dintre exilaţi, literatura română se scria totuşi în ţară, „fie pâinea cât de rea…”. Şi de ce oare? Deja exilul înseamnă o ruptură; or, un exil dincolo de Cortină a însemnat o agravare la maximum a sfâşierii culturale, practic o desfăşurare în lumi paralele, etanş separate… Nişte duşmani ai poporului, nişte trădători, nu? Plecaţi să îngroaşe rândurile mai vechilor exilaţi, acei reprezentanţi ai burghezo-moşierimii care se strecuraseră la inamic, în împrejurările războiului…, în vreme ce colegii lor de generaţie, mai lipsiţi de noroc, rămaşi în ţară, au înfundat puşcăriile, unii până prin 1964; mulţi nu au mai văzut lumina nezăbrelită de gratii, au murit în închisori… Din cei vreo 300 scriitori încarceraţi sub regimul comunist, au murit în detenţie un număr de 52; 25 dintre scriitorii încarceraţi au suferit două sau mai multe condamnări; după ce au ieşit din temniţele regimului comunisto-ceauşist, un număr de 50 scriitori supravieţuitori ai sistemului carceral au reuşit să-şi vadă visul cu ochii: s-au putut refugia în Vest. Acestea sunt cifrele, numai ele sunt în stare să dea seamă despre urgia roşie, mai grăitoare decît toate vituperările noastre. Dacă citim Arhipelagul Gulag în paralel cu literatura carcerală românească, constatăm în ce măsură torţionarii carpatini au preluat cu sârguinţă metodele asiatice ale bolşevicilor şi în ce măsură au reuşit chiar să-i depăşască uneori… Să ne gândim numai la „generaţia tânără”, poate cea mai strălucită grupare intelectuală pe care a dat-o cândva România. Unii morţi (sau încarceraţi sau reduşi la tăcere, încât nici nu se mai ştia dacă mai sunt în ţară…), alţii… exilaţi: Cioran, Eliade, Ionescu, dar şi Al. Busuioceanu, Ştefan Baciu, fraţii Ciorănescu, Nicu Caranica, iar mai la urmă Goma, Caraion, Corlaciu etc. Nu s-a ştiut cu precizie nimic din activitatea exilaţilor, doar slabe ecouri, revistele culturale din străinătate erau prohibite, emisiunile posturilor de radio le asculta cine putea. Bruiajul radio ca atare, la maximum de performanţă, dar încă mai furibund bruiajul presei aservite comunismului naţional. Şi malefica instituţie „ochiul şi timpanul”. Poate ar fi deajuns să amintim cazul Aurel Martin, închis pentru a fi citit o carte adusă din Apus de preşedintele de atunci al Uniunii scriitorilor şi transmisă spre a i se face un referat. Erau zvonuri (să ne amintim de această adevărată instituţie naţională!) despre unele cărţi apărute acolo, despre unele luări de poziţie, despre succese punctuale; bănuieli, speranţe, dar şi cârteli, cum se întâmplă. Ne nutream din traducerile unor scriitori de stânga din Apus, atent selectaţi, iar nicidecum din cărţile scriitorilor români exilaţi/ autoexilaţi. Avem acum la îndemână aproape toată creaţia celor din exil şi asta asigură normalitatea schimbului de valori. Dar trebuie să constat că nu au existat mari revelaţii, exilul literar românesc nu pare să fi dat neapărat capodopere.

2. Scrierile exilului au fost aşteptate, pândite, iar imediat după Decembrie ’89 citite cu nesaţ de români, căci trebuie spus acest lucru: toţi scriitorii români din exil tânjeau după marea masă a cititorilor care şi-i disputa înainte de plecarea din ţară. Toţi, fără excepţie, s-au grăbit să reia contactul cu editurile, cu cititorii, chiar reuşind să fie publiaţi înaintea literaturii de sertar a celor din ţară. Nu vom uita niciodată momentele când am putut avea în faţa ochilor un text de Eliade, de Cioran, de Ionescu, ele au reprezentat evenimente eclatante în viaţa fiecăruia dintre noi. (E de crezut astăzi că operele celor plecaţi în exil nu mai erau de găsit pe standurile librăriilor, dar că nu le puteai obţine nici de la bibliotecă? Pe timpul celor trei ani ai mei de liceu, biblioteca de la Radu Greceanu din Slatina a fost tot timpul sigilată…Pentru o carte puteai fi închis, pentru un manuscris, pentru o însemnare neconformă cu directivele CCES… Nu se mai mira nimeni, ştiai ce te aşteaptă, de ce ai riscat?! Cândva urmaşii noştri se vor cruci de străşnicia acelor prea triste vremuri…)

Dacă lectorul român a reluat cu fervoare contactul cu autorii atâta vreme prohibiţi, e prudent să nu ne punem cine ştie ce nădejdi în capacitatea criticii şi istoriei literare de după ’90 de a recupera literatura exilului românesc şi pe autorii ei. Nu o vor face decât ocazional, incomplet, conjunctural şi amatoristic în fapt. Căci ne lipsesc în aceste domenii… nemţii, cum s-ar fi exprimat Arghezi. Uitaţi-vă numai la dicţionarele de scriitori români, uitaţi-vă inclusiv la dicţionarele onor Academiei, lucrări de interes naţional, păstorite vreun deceniu de Eugen Simion. Câte omisiuni, câte inexactităţi, câte nume pierdute pe parcurs. Nu-mi va putea explica nimeni de ce X sau Y erau scriitori în dicţionarele lui Iorgulescu şi Marian Popa, prin anii ’70 şi cu toate astea, continuând să existe şi să scrie până în actualitate, au dispărut de pe liste. Alt aspect: nu este de admis ca la 20 de ani după Decembrie ’89 să lipsească din notele biografice menţionarea perioadelor când unii scriitori au suferit detenţii. Este mai relevant unde a făcut cineva liceul, sau faptul că timp de 10-20 de ani respectivul a fost privat de putinţa de a se exprima specific? Ca să nu spun că unii scriitori atestaţi ca atare încă în Istoria lui Călinescu, dar nimeriţi în concasoarele represiunii comuniste, şi-au dat viaţa, sau poate la fel de grav: au renunţat să mai scrie un rând după aceea…

3. Avantajele de a continua să scrii în limba maternă sunt esenţiale, la nivelul autorului, care şi aşa are de suportat şocul unei limbi străine; teribilă frustrare: el a pierdut contactul cu mediul în care s-a dezvoltat, inplicit cu masa de cititori căreia să se adreseze. A scrie în continuare în limba maternă este la rigoare o hotărâre disperată. Nu poţi merge la nesfârşit într-un cenaclu literar unde nu participă decât veleitari, asta te descurajează, te trage în jos, te face să abandonezi. La fel, în cazul când, printre străini, înfruntând dezinteresul general, te trezeşti în faţa unui grupuscul de conaţionali obtuzi, inaderenţi. Cioran a înţeles să coboare în subterana limbii franceze aproape un deceniu, până să-şi forjeze noile unelte de expresie – şi a reuşit la modul inbatabil. Dar adevărul este că el nu a scris decât eseu, iar nicidecum literatură de ficţiune, care reprezintă o altfel de probă. Lui Ionescu i-a fost uşor, căci el nu făcea decât să revină la limba maternă; Eliade nu s-a încumetat niciodată să-şi scrie bucăţile literare altfel decât în româneşte. Şi oricum el nu a fost nici înainte de exil un mare stilist. Exemplele sunt edificatoare. Hugo, Joyce, Bunin, Soljeniţân, atâţia alţi mari exilaţi nu şi-au abandonat limba nativă. Dintre exilaţii noştri unii au făcut-o, ştim cazul lui George Astaloş, Ilie Constantin, Petru Popescu (ne amintim inclusiv modul jenant/inelegant în care s-a dezis de limba natală, considerând-o tribală, lipsită de expresivitate şi nuanţe etc); dar oricum a fost purtată de către scriitorii din exil o nobilă luptă pentru limba română, au existat reviste, s-au editat antologii. Enciclopedia exilului literar românesc, remarcabila lucrare a dlui Florin Manolescu dă seamă despre aceste onorante strădanii, ca şi despre dureroasele avatarii. Trebuie să înţelegem că exilul, această emblemă a secolului abia încheiat, reprezintă în sine o mutilare spirituală şi o povară prea greu de purtat, adeseori strivitoare, oricât s-ar strădui s-o ascundă actanţii. Personal nu i-am invidiat nici pe-atunci. Le-am înţeles sfâşierea, nu numai dorinţa de a respira în libertate, eventual de a se adresa unei mase de cititori mult mai numeroase, poate mai elevată, în aşteptarea lor.

Să nu uităm dorinţa arzătoare a lui Eliade de a fi difuzat în România, chiar comunistă fiind ea – şi că era cel mai vulnerabil punct al lui, mereu în atenţia agenţilor care voiau să-i schimbe atitudinea faţă de regim. Mai neclară este situaţia lui Cioran, cel care dintr-un motiv nu uşor de explicat şi-a dispreţuit din răsputeri poporul, dar despre care se ştie că primea cu mare plăcere orice vizitator din ţară; despre Ionescu, care părăsise ţara legionară într-o stare de teroare psihică, se ştie că el şi-a augmentat sentimentele şi avea mereu atenţia îndreptată asupra evoluţiilor din ţară; trebuie să fi râs copios atunci când i s-a jucat Rinocerii şi presa strict dirijată de aici se străduia să ne convingă că rinocerita era o boală exclusiv legionară, iar nicidecum şi a comunismului totalitar…

4. Nu am să dau o listă de titluri din literatura exilului, cum cereţi, ci o listă de autori bine cotaţi, unii celebri: Ionescu (Rinocerii, Scaunele, Cântăreaţa cheală, Engleza fără profesor etc), Cioran (eseurile), Eliade (Istoria ideilor şi credinţelor religioase, eseurile), poeţii Tristan Tzara, Gherasim Luca, Horia Stamatu, Ştefan Baciu, Ilarie Voronca, Aron Cotruş, prozatorii C. V. Gheorghiu (Ora douăzecişicinci), Pavel Chihaia (Blocada), Alexandru Vona (Ferestrele zidite), Vintilă Horia (Dumnezeu s-a născut în exil), Petru Dumitriu (Incognito, Ne întâlnim la judecata de apoi), Basarab Nicolescu, Paul Goma (Ostinato, Gherla, Garda inversa, Arta refugii, Din calidor), Matei Vişniec, George Astaloş (poezie: La lingua del canario, Aqua mater, eseuri şi teatru), Bujor Nedelcovici (romanele: Al doilea mesager, Dimineaţa unui miracol, Îmblânzitorul de lupi, Jurnal infidel), Nicolae Balotă, Basil Munteanu, Ion Negoiţescu (Istoria literaturii române), Sami Damian, Sanda Golopenţia (proza), Ţepeneag (romanele), Ilie Constantin (Căderea spre zenit), Gabriela Melinescu (poezie, romane, jurnale), Matei Călinescu - Ion Vianu, D.R.Popa, Gelu Ionescu, Virgil Duda, Norman Manea, Ioana Crăciunescu, Petru Popescu, scriitorii de limbă română din Israel - şi desigur că lista rămâne deschisă, căci intenţionez să recuperez lacunele prin lecturi intensive. (Memorabile momentele de la Europa liberă cu Gherla, de Paul Goma şi cu Biserica neagră, de A.E.Baconski, formidabilă prestaţia celor doi critici de direcţie: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în strădania lor de a contracara propaganda comunistă.) E drept că unii dintre aceştia şi-au scris opera de exil în limba ţării de adopţiune. Până vor fi omologaţi de literaturile respective, se cuvine ca şi acestora să li se dea o nouă şansă în ţara de origine, acţiune aflată în plină desfăşurare. Cititorul român se dovedeşte în continuare comprehensiv în ce-i priveşte. Însă e cazul să fim foarte precauţi când aducem vorba despre recuperarea din mers a scriitorilor de valoare din exil şi a operelor acestora, pentru motivul deja invocat: ne lipsesc profesioniştii din domeniu, acei oameni devotaţi cauzei culturii naţionale, iar nu heirupişti şi lefegii. Dicţionarele lacunare, cu flagrante inexactităţi, antologiile anapoda, mai dureros: istoriile literare, care nu doar că nu vor mai reuşi să facă dreptate tuturor celor ce s-au dedicat scrisului, fiecare în mod specific, dar nici măcar nu catadicsesc să-i menţionaze, în felul cum o făcuse Călinescu la momentul 1941.

 

Argument: Albumul îşi propune să adune fotografiile făcute unor oameni întîlniţi în perioada 1970-1985 în timpul unor campanii geologice în cele mai obscure colţuri ale ţării, surprinzînd scene arhetipale, secvenţe din viaţa de zi cu zi a unor oameni umiliţi de vremuri, menţinuţi cu cinism în antecamera Istoriei, ţărani care nu au avut niciodată posibilitatea unei opţiuni libere. Autobiografie, Viaţa cu numărul 13, Au adus pâine, Autobuzul de Colibaşi, Moş Toader, Cuscrele, Pe deal, La capătul drumului… sunt numai câteva dintre titlurile acestor fotografii, grăitoare în sine, mărturisind, oricât de târziu, despre înapoierea atroce în care a fost menţinută populaţia acestei ţări în timpul dictaturii comuniste, care în vorbe clama fericirea generală.  Pentru că numai cine nu uită poate ridica pretenţii la un viitor mai bun, măcar în limitele decenţei.

 

Text coperta IV:

 

…de atâta amar de vreme

în calea ta, viaţă,

printre necunoscuţi umili,

printre cocioabe şi drame

prin cleiul adânc din cătune,

printre uri, împunsături, sudalme şi palme –

de la mamă la fată, de la fiu la tată

de la păgân la bătrân –

şi eu cu nici o armă de aprare,

cu nici un creion la îndemână,

cu nici un cuvânt pregătit.

Decât cu biata-mi inimă abia pâlpâind de milă

Şi cu cele două artere deschise

Ale privirilor.

                            (Şi eu…)

Ion Lazu

Poeme

 

Dintre toate iluziile ce se spulberă-n pripă

Numai iubirea e o iluzie ce se întemeiază

Ea ne e sprijin în viaţă  ne dă măcar o aripă

dar în faţa sfîrşitului oare nu încetează?

Noi credem că nu  noi susţinem că nu

Şi ne mistuim toţi trei laolaltă

Într-o flacără împletită  înaltă

Noi credem că nu  noi spunem clipei să mai aştepte

Şi ne direcţionăm spre zenit

Ca o triplă rachetă în trepte…

 

 

Nici nu apucă aerul să-mi ajungă în nări

Şi îmi furi trei sferturi din el, cu respiraţia

Lumina mi-o stăvileşti cu umbra-ţi ovală

Privirile mi le smulgi dintre stele

Şi mi le cufunzi ireversibil în irişii tăi

Mă desparţi de miresmele primăverii

De aromele toamnei

Pentru mirosul tău de pămînt de flori

Îmi furi ziua, timpul, viaţa

Îmi abaţi gîndul din drum ca un magnet

Şi nu-mi dai nimic   decît leac contra morţii

Şi nu-mi ceri decît

Să te iubesc  iubito.

 

 

Aseară, gîndul dureros şi plin de milă la Mama.

Acel oftat-scîncet-muget abia auzit, singur, pe

întuneric. Deodată îmi sună în scoica sufletului

glasul ei nealterat, o propoziţie spusă cîndva –

sau o văd făcînd vreunul dintre gesturile ei.

Şi neştiut de nimeni, scap un lung mîrîit, ca o

fisură în întunericul durerii…

 

 

O modalitate de a nu îmbătrîni e să nu te gîndeşti

la oboseală  să o negi din principiu şi

pentru totdeauna.

Şi mai ales, să nu o laşi să ţi se instaleze pe chip.

Oboseala care ţi-a ajuns în  minte, acolo rămîne

oboseala care ţi-a ajuns pe faţă, acolo rămîne –

şi te trezeşti bătrîn.

 

 

Dărîmătorul de brînduşe. Nu l-am văzut în treizeci de ani

prin păduri dar am văzut brînduşele strivite una după alta

m-a îngrozit prăpădul pe care îl lasă în urmă.

Sunt ani de cînd i-am intuit prezenţa, însă abia azi

pe un ogaş abrupt, ca un jghiab coborînd în infern,

imaginea lui m-a ţintuit pe loc şi acum pot să jur că ştiu

cum arată. De treizeci de ani spun şi repet că nu există –

există spărgătorul de gheaţă: face pîrtii în calota polară

există buldozerul, împinge valul de pămînt

există draglina, smulge mîlul de pe fundul canalului Sulina

există coasa, rade fînul din poiană, există joagărul şi

există securea cît încă mai există pădurea… Dar spuneţi-mi

cine sparge smalţul petalelor de brînduşă, cine îi smulge bulbul,

cine îi rupe tulpina, cine o toacă fragmente?

ce coasă insidioasă prelinsă printre copaci nu atinge trunchiurile,

nu dislocă frunza sonoră, nu dă cep laptelui de ciupercă, nu striveşte limaxul, nu retează pentru totdeauna lujerul luminii –,

ci doar în lumea brînduşelor preacurate face prăpăd supra-bestial, aproape omenesc? Cum stăteam înţepenit într-un picior, pe

jgheabul coborîtor din cer, electrocutat de viziunea terifiantă a

dărîmătorului de brînduşe, am simţit că pune ochii pe mine…

 

 

Trezia m-a depus la mal ca pe-un balot

În genunchi cum se şi cuvine, trag la şaitroc

Zaţul nopţii în care-mi înfig privirea.

Fiecare val linge şi-mpinge sterilul

Fiecare smucitură îl pierde peste buză

Inutil, de nerostit. Se subţiază limba

tremură săracă fără firul de aur dorit

Fără magneticul cristal de gînd -

Rămîne doar zgura coşmarului

Că de vină sînt…

 

 

În noaptea asta privighetorile cîntă în grădini –

 triluri foarte diferite, neaşteptate, chiar ciudate

de parcă n-ar fi fost doar privighetori ci o multitudine

de specii diferite – dar minunea e că nu sunt

decît privighetori (a priveghea!) care se “trudesc” (Blaga)

să nu cînte la fel,  ci să se deosebească una de alta –

într-o întrecere plină de surprize pentru cel ce le ascultă,

la miezul nopţii…

 

 

 

Pentru copil doar tinereţea e tînără, iar maturitatea

e tot ce mai urmează

Pentru adolescent, maturitatea e chiar bătrînă.

Pentru tînăr, copilăria nu există, nici bătrîneţea.

Pentru matur, copilăria e misterioasă iar bătrîneţea neînţeleasă

Pentru bătrîn, copilăria e miraculoasă, tinereţea buimacă

iar maturitatea nostalgică.

 

 

 

Nu se văd oglinzi de lacuri

Îngeri spre a-i oglindi

În ţara ce lîngă mare-nflori…

În ţara unde vin minerii…

 

 

Pe sub poarta închisă, zăreşti zbătîndu-se umbrele celor ce trec

încolo şi încoace pe trotuarul însorit. O enigmatică lume

pulsatilă, peste care abia ai închis poarta. Ai ieşit din scenă, ai rămas

în fundul gangului întunecat.

 

 

 

Eu tot mai sper dumineca

Eu tot mai las deschisă poarta

Ca tu să vii la mine, ca

Astfel să-mi înflorească soarta…

 

 

 

Lăsaţi-ne!

Cînd a fost să răbdăm, ne-aţi lăsat să răbdăm singuri,

Cînd n-am mai putut răbda şi ne-am revotat, am făcut-o singuri

Dar pentru că ne-aţi dat pe listă

Cînd am îngenunchiat la icoane

Pentru că aţi închis uşile catedralei

Cînd am vrut să ne-adăpostim de gloanţe

Şi pentru că n-am văzut nici o sutană

În camioanele revoluţiei

Şi pentru că n-aţi adus cuvîntul împăcării

Între cei veniţi cu bîte în Piaţă -

Atunci cînd vom vrea să ne rugăm

Pentru odihna sufletelor celor duşi

Şi pentru liniştirea sufletelor noastre

Cînd vom vrea să ne rugăm,

lăsaţi-ne singuri.

 

 

 

Ai să fii un moşulică frumos, m-am pomenit spunîndu-i

băiatului meu; rîdea mititelul cu lacrimi ghiduşe,

rîdeam  eu însumi în hohote, plîngînd.

 

 

 

Şi în vis te-am întrebat: E atunci, sau acum?

(Acel sărut cu care m-ai aprins)

 

Ţara zvonurilor adevărate.

De dimineaţă m-am trezit în zbîrnîitul ceasului

Apoi m-am trezit spălîndu-mă pe dinţi

Apoi m-am trezit punînd apa la fiert pentru ceai

Apoi m-am trezit răzîndu-l pe cel din oglindă - şi abia

Apoi m-am trezit că insul din oglindă, ras şi frezat,

Nu avea deloc de gînd să se trezească

În ţara zvonurilor mai adevărate decît adevărul.

Îmi dau seama că nu pot să-l urăsc.

A nu putea să urăşti este tot o infirmitate, ca oricare alta.

Pe vremuri, în metrou, vedeam în locul feţei oamenilor

numai cărţi, acum văd numai ziare…

 

 

Din pîinea furată unchiului meu ,

Ofiţer închis pentru înaltă trădare

Au crescut copiii gardianului

Colegi de şcoală cu mine şi cu fraţii mei,

Posibila mea iubită, flirtul fratelui mai mic.

Gardianul a murit demult

Unchiul la 82 de ani, amnezic

Posibila mea iubită s-a sinucis

Flirtul fratelui meu a fugit peste graniţă

Am rămas eu, trecut de cincizeci

Să scriu despre toate astea.

 

Nichita 58. L-au hăituit, l-au adulat, l-au îmbătat,

l-au înfometat, l-au umilit cu neînţelegerea lor, l-au derutat

cu falsul lor interes, au rîs în pumni de nebunia lui.

Dar el a fost un erou. El şi-a pus viaţa la bătaie pentru

poezie. Nimic altceva nu a contat de fapt. Şi-a construit

gloria cu o voinţă şi o răbdare şi o putere de muncă pe care

nu le-ai fi bănuit la un boem. Aş accentua pe cuvîntul muncă,

pentru că el pare rău ales în cazul unor poeţi precum Nichita

sau Hagiu sau… Dar uitaţi-vă cît au scris aceşti poeţi morţi

de tineri! Cît au scris şi cît s-au consumat.

Acum: marele poet, genialul poet, cuvinte pe buzele tuturor,

spuse cu convingere, lansat. E drept, i s-a spus mare poet şi

pe cînd trăia; prietenii, veleitarii, ciracii. Acum toţi

luptă pentru Nichita. Dar cîţi îl iubesc?

 

 

Toate sunt importante, în afară de omul ca atare

Banii sunt importanţi

Timpul e important

Lucrurile sunt importante, nu lăsa o agrafă să zacă pe jos,

sau un ac, apleacă-te,

Ridică-l şi du-l celui care coase

La capătul zării

Acul e mai important decât tine

Cusutul e mai important decât cel care coase

Haina e mai importantă decât cel ce o îmbracă

şi asta nu dintr-un capriciu, ci pentru că

în toate se află înglobată munca umană -

omul ar trebui să fie cel mai important

dar fapt e că numai el nu are nici o importanţă

 

să se aplece deci, să ridice de pe jos lucrurile căzute

să-şi piardă ziua adunând şi cărând

lucruri oricât de insignifiante

a căror unică importanţă este

că au fost create de om – ele sunt

rodul trudei umane, a celei mai dispreţuite

dintre vieţuitoarele pământului.

 

 

 

De zile şi zile nu mai văd conturul Apusenilor,

La sosire mi se păruseră atât de apropiaţi

Că aş fi identificat şi siluetele copacilor, pe creste.

În schimb văd dreptunghiul de apă

pe care-l face Târnava Mare după ultimul cot,

la Câmpia Libertăţii, când o ia direct pe sub podul de la Veza;

la dreapta catedrala, apoi trupul masiv al vechului liceu

unde şi Eminescu s-a chinuit la examene -

Mica Romă, ascunsă sub coroanele copacilor

Ascunsă parcă irevocabil

Şi dincolo, spre nord, un deal golaş, în trepte.

 

 

 

Pe malul Târnavei Mari,

De unde cel mai bine se văd

Cele două turle ale catedralei,

în sus de podul Vezei, la nici o sută de paşi

de monumentul din Câmpia Libertăţii,

unde în noaptea de 28 octombrie 1948

şi în nopţile următoare au fost arse

cărţile bibliotecii metropolitane: manuscrise,

incunabule, papirusuri, adunate de Timotei Cipariu,

- Sfântul Timotei al nostru –

documentele permanenţei noastre -

un dezastru mai mare decât războiul mondial,

 

te întorci acasă, adică la căminul de nefamilişti,

eşti nevoit să străbaţi un loc plin de bălării şi deşeuri

Pe lângă care râul se strecoară cu capul în pământ

Ruşinat, astupându-şi ochii şi nasul

şi gura şi sufletul – ca să nu mai ştie de nimic.

Îl înţelegi foarte bine.

 

 

Eu nu sunt bătrân, eu sunt

de mai multă vreme om,

ceea ce este un mare avantaj,

tinere domn!

 

 

 

Via moşului.

Toată vara l-am văzut

În ţarcul de gard viu

Moşul lucrînd ca o albină

Cele şapte rînduri de vie, lungi

De nici o sută de metri.

Acum mă abat din drum

via pare culeasă, părăsită.

O coţofană pe un stîlp putrezit.

Trec gardul dintr-un pas.

Nu, nu e culeasă. Struguri mici

Boabe chircite, uscate, mănate, acre…

Ar fi de cules, dacă ar fi

abia peste o săptămînă două

Moşul e hoţ, mai aşteaptă, mai pîndeşte.

Însă ceva îmi spune,

Că moşul nici nu pîndeşte

Nici nu aşteaptă răbdător -

Moşul nu mai este şi basta!

Rămîne via moşului neculeasă

Cele şapte rînduri de sub coastă,

Nu mai lungi de o sută de metri.

Sculaţi, sculaţi boieri mari

Să culegem via, să stoarcem strugurii

Să-i ducem găleata cu must

Acru la mormînt.

 

 

 

Cu patria la tîmplă

Pot să nici nu ascult şoapta rîului

Cîntecul luncii

pot să ignor mireasma sălcioarei

Risipită pe coastă

Pot să nici nu mă uit pe geamul compartimentului

Cu tîmpla sprijinită de canat.

Cu patria la tîmplă pot să uit că e zi sau

s-a făcut deja seară

cu patia la tîmplă pot citi mai departe

pot visa, pot amîna oricît -

cu patria la tîmplă

poate sunt mort demult.

 

 

 

Sârmele se adună de pe jos

de ani şi ani nu se găseşte sârmă de vânzare

dar o zăreşti din mers, te apleci şi tragi de un capăt

scoţi sârma din gunoi, din sol

din adâncul pământului

ca de pe-un mosor deşiri cât îţi trebuie

vine altul, trage de capătul sârmei rămase

deşiră cât îi trebuie. Pământul pare un mosor

de pe care vom deşira la nesfârşit

sârmă şi sârmă şi sârmă.

 

 

 

dacă nu te vezi tu cum arăţi

astăzi pornit la drum pentru o mie de nimicuri

dacă nu te vezi tu cum arăţi privit din cer ca o gînganie prezumţioasă

agresivă şi îmbîcsită la minte, perseverentă sîcîitoare

dacă nu te vezi tu privit din subsol, unde izbucnesc

protestele celor striviţi sub tălpi

dacă nu te vezi tu cum arăţi privit din faţă

şi din spate

un os de peşte divagînd prin carnea zilei

bulă tulbure şi hoit viermuind

dacă tu însuţi nu te vezi cu ochiul minţii

cine o să stea să te privească o cîtime de secundă

şi să catadicsească a-ţi spune ce-a văzut?

 

 

 

Sunt gînduri, sentimente, impulsiuni care izbucnesc

deodată, cînd nu te aştepţi şi atunci te miri:

cum de n-am bănuit nimic? cum de n-am presimţit?

Dar e ca şi cu florile de cîmp: pînă ce nu dau în floare

nici nu le deosebeşti printre alte buruieni din fîneaţă,

nu le bănui măcar existenţa.  Abia floarea, odată etalată,

îţi indică prin culoare şi formă planta respectivă, care preexistase,

însă nu reuşeai să o identifici, chiar să fi vrut. Şi într-adevăr:

unde au fost margaretele, oglicele, sunătoarea şi orice altă

floare de cîmp? Abia înflorirea lor îţi aduce aminte, cu

surprindere, că ele au existat şi mai nainte. Aşa şi cu ideile noi,

care s-ar zice că ne iau prin surprindere, dar probabil că

într-o formă greu de presupus preexistă în noi.

 

 

Vorbească-se  despre pădurea română

 şi am să lăcrimez

Vorbească-se despre vechii daci

 şi am să lăcrimez

Vorbească-se despre ţăran, despre sat

Despre iarbă şi flori, despre ciute şi gîze

Despre grîu şi porumb, despre sapă şi coasă

 Şi am să lăcrimez

Vorbească-se despre cei mulţi şi sărmani

Despre văduve şi bătrîni şi copii

Şi am să lăcrimez

La fiecare cuvînt o lacrimă la fiecare

Obidă un hohot şi un nod în gît, amar

Aşa-mi duc viaţa la finele

Acestui mileniu cumplit, la sfîrşitul acestei

Lumi haine, atît de prinsă-cetluită în ticăloşia ei

În zădărnicii şi deşertăciuni

Că moartea o va surprinde cu gura plină

De vorbe calpe

fără un hohot, fără o lacrimă…

 

 

: Dacă mi s-ar anunţa că nu mai am decît o zi de trăit

Aş considera că mi-e de ajuns un pahar cu apă şi gîndul la tine

Dacă mi s-ar spune că mai am de trăit o săptămînă

mi-ar fi de ajuns o pîine, o carte şi gîndul la tine

dacă mi s-ar spune că mai am de trăit doar o lună

mi-ar fi deajuns un sac de mere, un caiet dictando şi gîndul la tine

dacă mi s-ar spune că mai am de trăit un an întreg

nu mi-ar ajunge să dau ocol lumii şi să mă întorc la tine

dacă mi s-ar spune că mai am de trăit o singură oră

mi-ar fi de ajuns privirea ta –

singura veşnicie în care aş avea curaj

să dispar sau poate să dăinui.

 

 

 

Îmi închipui pe pămînt locuri

Unde nu ajunge raza de soare

Locuri unde nu adie vîntul

Locuri fără sunet, fără căldură

Dar nu am destulă putere să-mi închipui

Locuri unde să nu ajungă şi să nu te ajungă

Durerea.

 

 

 

          Micul roman Ruptura,  Editura Albatros 2004, al Dlui Ion Lazu, este  titlul 14, dintr-un catalog în care sunt înscrise alte 8 lucrări de proză, 4  de poezie, şi un album de artă fotografică: Natura sculptează, Editura Sport-Turism, 1984. Această “contabilizare” a operei ar fi necesară într-o fişă de istorie literară /  I.L.  s-a născut în 1940 la Cioburciu din judeţul Tighina, azi în Republica Moldova / , dar foloseşte şi unei priviri critice, oricât de subiective, asupra unui scriitor cu un destin special, şi chiar de aceea şi foarte original. Basarabeanul translat de istorie din judeţul Tighina în judeţul Olt, după ce graniţa de la Prut s-a închis, iar cea de pe Nistru era bătută de toate vânturile stepei, devenit peste ani geolog, dar esenţialmente scriitor, s-a menţinut cu discreţie în umbra vocaţiei sale, pasionat să trăiască şi să observe, pentru ca în momente de graţie să transcrie … transfigurându-şi într-un mod aparte materia scripturistică. Scriitorii de peste Prut, de la C. Stere până la Ion Druţă, şi la cei de azi, clasicizează pe un fond liric, originar; Ion Lazu, format totuşi în ţară, în România, nu-şi eludează fondul liric orginar de care vorbim, dar se raliază un pas mai departe, într-un gen de sincronism europenist, filtrat din lecturi majore, aduse până la zi. Regăsim în Ruptura acelaşi stil al repovestirii jurnaliere a unui trecut mai apropiat încă, decât prima parte a Veneticilor, şi totodată cheia acestui demers, într-un  plan intelectual bine constituit. Fiind un estet de fibră intimă (şi alţi basarabeni au probat stilul personalist “în oglindă”: A. E. Basconsky e un reper în acest sens), Dl. Ion Lazu filtrează totul într-o observaţie senină şi într-o rememorare fluidă a unor clipe de viaţă, ce merită nu doar a fi reluate, cât mai ales re-date; repuse în funcţiunile artei. Ce ar  mai fi fost de spus dintr-un love-story din epoca studenţiei, şi dintr-o Românie în care chiar atunci viaţa era pe puncte iar tinereţea încolonată? Scriitorul face abstracţie de lucrul acesta, regăsind trama iubirii eterne în drama unei rupturi petrecute la nivelul primei experienţe a omului îndrăgostit.

Vocaţia modernă a marilor scriitori, de la Dante la Thomas Mann, s-a definit mai ales prin urmarea modelului aşa după cum creştinii devin  creştini practicanţi prin urmarea lui Hristos.  Dante îi urma lui Vergiliu, Thomas Mann lui Goethe, Ion Lazu după o bine exprimată simpatie de Sadoveanu şi de alţi chtonici români (organică i-am zice), îşi găseşte maestrul în Thomas Mann. Prima iubire povestită în Ruptura nu mai duce cu gândul la scriitorii răsăriteni , Turgheniev şi Tolstoi / sec. XIX, eternii clasici ai temei, ci mai ales la Suferinţele tânărului Werther al lui Goethe, şi-n linie dreaptă, la Tonio Kroger al lui Thomas Mann / cel mai mare scriitor poate al sec. XX, din care scriitorul român îşi extrage, în cunoştinţă de cauză, acest epigraf: “…Înconjură deci cu grijă jertfelnicul pe care ardea flacăra pură şi neprihănită a dragostei sale, îngenunche dinaintea acesteia, o aţâţă şi o hrăni în toate felurile, fiindcă voia să fie devotat. Iar după un răstimp, pe neobservate, fără vâlvă şi zgomot, flacăra se stinse totuşi. Dar Tonio Korger mai rămase o vreme dinaintea altarului răcit, plin de uimire şi dezamăgire că devotamentul este imposibil pe pământ.”

Simplificând am putea spune că povestea de iubire din Ruptura se regăseşte punctual în acest epigraf din Tonio Kroger, dar paragraful din povestirea lui Thomas Mann mai conţine o propoziţie, pe care autorul român o eludează cu bună ştiinţă: “Apoi ridică din umeri şi îşi văzu de drum.” Ion Lazu nici nu ridică din umeri în faţa rupturii eroului său autobiografic, dacă putem zice aşa, nici nu-şi vede de drum. Ba dimpotrivă. El aşteaptă momentul, găsind şi cadrul repovestirii acestui devotament înşelat al eroului său. Momentul este o altă vârstă a eroilor mannieni (Aschenbach din Moarte la Veneţia), dar cadrul nu este, cum s-ar putea crede, şi aici, unul crepuscular, dimpotrivă, unul mirific, vital, încărcat mai ales de energii pozitive. Întreaga poveste este scrisă într-un septembrie 1992 (aceasta este datarea autorului), într-o mică localitate din  Ţara Moţilor, Bulzeştii de Sus, terenul prospecţiunilor  de acum, ale tânărului de altădată, devenit geolog, şi-a observaţiilor pe viu ale scriitorului. Chiar dacă viaţa încercatului biograf al primei sale iubiri i-ar fi oferit cauza să exclame, cu modelul său literar, Th. Mann: “Comedie şi mizerie, comedie şi mizerie!”, autorul nostru se menţine în sublimul primelor declaraţii: “Credinţă! cugeta Tonio Kroger. Vreau să-ţi fiu credincios şi să te iubesc cât voi trăi, Ingeborg!”

Să ne oprim însă aici cu modelul; sau până aici. Ion Lazu se va fi simţit atras, după atâţia ani /încovoiaţi în destin, de limpezimea sentimentului, de fluiditatea lui, chiar şi în zilele rememorării. De acordul lui, putem zice, cu peisajul din Apuseni, un peisaj mistic prin austeritatea lui / peren prin consistenţa meta-fizică. Autorul sondează în plan psihologic “spaţiul dintre da şi nu, care este un teritoriu al tristeţii”: aici nu mai răspunde trăitorul de altcândva, ci noua menire a personajului narator, investit de misiunea  scriitorului: “Asta m-a buimăcit atunci: disproporţia durerii, ca dimensiune neaşteptată a lumii…” Dacă nu întocmai tema cărţii, aceste cuvinte conţin una din premizele ei esenţiale, teza ei. Ciudat este că repovestind, omul matur se abstrage comediei erorilor, care macină dinspre absolut orice viaţă (“comedia şi mizeria” ei), găsind dimpotrivă, chiar în durere, resursele “bucuriei şi frumuseţii”, ba chiar şi motivaţia imnului ce-l înalţă iubirii sale adolescentine.  “Îmi place să stărui în preajma acestor amintiri (scrie naratorul), cu ochii închişi, ca într-o rugăciune, să respir tainic în lumina palidă pe care o emană; să rămân în atingerea cu ele şi, cu pulsul inimii mele să le ajut să trăiască în continuare. A le ispiti la viaţa cuvântului nu a fost o hotărâre uşoară, nici după trecerea anilor.” În acest pariu al vieţii repovestite stă tâlcul mai adânc, şi mai amănunţit încă, al unei interesante arte poetice a scriitorului. Dăinuirea sentimentului în cuvânt. “A memora i se pare o modalitate de a iubi şi a evoca i se pare un mijloc de a-şi manifesta gratitudinea faţă de locurile unde s-a simţit bine…”

Subtila observaţie morală, fulguranta “epopeie” a clipei trăite, în speranţa dăinuirii, refuzul ironiei degeaba…“să reiei zilnic lupta cu deşertul uitării, aflat mereu în expansiune…”  …această autopsie pe nervul iubirii, propunându-şi  să motiveze cazul şi necazul ei, dând la iveală una din cele mai limpezi (căci adevărate) simfonii ale inimii…pe un verset absolut banal al iubitei:  “…un om de care să mă pot sprijini”…, dar pe care-l abandonează la prima cotitură a unui destin ce ar fi putut fi unul comun…

“Viul se va risipi, tot-tot. Va supravieţui scrisoarea, scriitura – acel “suflet de hârtii” . În Ruptura, Ion Lazu rescriind prima iubire îşi desăvârşeşte  arta scriiturii şi originalitatea ei.  E bine că textul acesta este anterior consistentei sale cărţi Veneticii…dar şi mai bine dă, că a fost tipărit ulterior…Astfel, ordinea artei e pusă în pagină de cronologii secrete, care chiar autorului îi scapă cel mai adesea…Coriger la fortune / A corecta norocul / nu-i acesta scopul final al Artei? Ruptura e o dovadă; încă una!

 

___________________________________

 

·        Ruptura , roman, Editura Albatros 2004

 

 

Lansarea romanului Ruptura, la Tîrgul de carte Gadeamus, 19 noiembie, ora 13:00

 

Ion Murgeanu: Suntem aici ca să salutăm apariţia unei cărţi excepţionale, micul roman ca dimensiuni de Ion Lazu, cunoscut iniţial ca poet pe cînd eram mai tineri, dar lansat foarte viguros după 1990, ca prozator. Ion Lazu se află, dacă am numărat bine, la al 14-lea titlu, Ruptura fiind o carte scrisă înainte de Veneticii, pe care eu o consider pînă acum capodopera autorului şi totodată capodopera tematicii basarabene în proză - Ion Lazu fiind, dacă îl punem în relaţie cu scriitorii basarabeni, el nefiind basarabean decît prin origine, căci s-a format aici în ţară, - de data asta un scriitor modern, un scriitor perfect acordat la mişcarea prozei româneşti şi chiar universale. Noi suntem o generaţie care cînd eram tineri, deşi poeţi, am scris şi proză, cu gîndul de a ne salva cumva, atacînd o temă pe care pe atunci Marin Preda a numit-o cu o sintagmă ilustră: “obsedantul deceniu”. M-am uitat alături, la standul editurii Polirom şi am văzut cărţile ultimei generaţii de prozatori, le-am răsfoit, de fapt nu eram străin de fenomenul în chestiune. Un critic a spus că ei critică dezabuzarea, panspermia, drogurile şi toate acestea, şi mi-am spus că dacă noi ne-am ocupat de obsedantul deceniu, noua generaţie se va ocupa de noul mileniu. Există deja această obsesie, pentru că dacă noi am stat sub teroarea comunistă, sub teroarea cenzurii, există de această dată o teroare a libertăţii, care nu este mai puţin de neglijat.

Acum, revenind la romanul dlui Lazu, Ruptura, un roman de dragoste, excepţional prin faptul că dl Ion Lazu, deşi face parte din generaţia obsdantului deceniu, atunci cînd scrie devine nu neapăat atemporal, ci general-omenesc. Bunăoară, Ruptra este pus sub semnul unui epigraf din Thomas Mann, anume din Tonio Kroger, unde este vorba tot despe o despărţire, despe o ruptură. Numai că Th. Mann spune adio acelei iubiri care i-a paralizat tinereţea, pe cînd dl Lazu porneşte tocmai de aici: el nu vrea să uite acea ruptură, acea despăţie nu este doar o obsesie, este o temă de reevaluare, de meditaţie. Ruptura este o carte scrisă la maturitate – şi vreau să spun că marile, bunele romane de dragoste se scriu la această vîrstă, cînd experienţa se clarifică, se limpezeşte, cînd nu mai eşti sub opresinea sentimentalităţii. Să ne amintim că şi Vasile Voiculescu a scris acele minunate Sonete închipuite… tot la această vîrstă. De asta şi este excepţional romanul lui Ion Lazu pentru că este caartea unui om clarificat, cu filozofia lui de viaţă şi în acelaşi timp cu o scriitură, cu un stil foarte bine pus la punct. I-am spus dlui Lazu într-o convorbire particulară că Dumnezeul literaturii potriveşte el însuşi lucurile cronologic de aşa natură, încît acest roman care a fost scris îainte de acel masiv volum de peste 500 de pagini, Veneticii, despre care am scris că este o “saga basarabeană”să apară abia acum; este mai bine că Ruptura a apărut acuum, pentru că ea vine complementar şi lămueşte stilistic evoluţia unui scriitor. Poate că dacă apărea atunci n-ar fi însemnat cît veţi vedea că poate însemna acum. A povesti cartea e lipsit de sens – sigur, e vorba despre o ruptură în dragoste, dar Ruptura e importantă pentru faptul că deşi e o poveste de la sfîrşitul anilor cincizeci,  eludează mizeriile acelor ani, şi totodată se fereşte de poncifele acestui început de mileniu, agresat de aşa-zisa revoluţie sexuală, de toate noxele libertăţii noastre. Eu vreau să-l felicit pe dl Lazu pentru excepţionala lui carte; este o carte curată, minunată, care ne îndreptăţeşte să spunem că avem între noi un prozator foarte puternic, care trebuie luat în serios.

 

 

Radu Voinescu: S-a spus despre Veneticii că este o carte masivă şi este adevărat, dar mai presus de asta, Veneticii este o carte mare. Pentru mine Ion Lazu este, prin Veneticii, unul dintre maeştrii prozei româneşti actuale - şi spun aceasta chiar dacă s-ar putea să vexez unele orgolii. Este desigur de confruntat acest text uriaş – mă refer desigur la valoarea sa literară! – acest text care ar trebui să intre încă de anul viitor în manualele şcolare, pentru că este o probă extraordinaă a artei scriitoriceşti a unui poet foarte sensibil, a unui prozator extrem de rafinat, de stilat. Este aici momentul cînd lansăm de fapt o altă carte a autorului, scrisă înainte de Veneticii, este vorba de romanul Ruptura – o formulă literară cu care suntem destul de obişnuiţi – este o scrisoare mai lungă acest roman, această Ruptură a lui Ion Lazu. Despre ce este vorba în Ruptura? Este voba despre o banală poveste de dragoste, dar nu ştiu cum se face că toate poveştile banale de dragoste sunt profunde şi triste. Aşadar este vorba despre complicaţiile sufletului unui tînăr, care, întîmplător sau nu, este chiar autorul. Cu stilul acesta suntem oarecum obişuiţi, îl ştim din Fugara lui Proust, îl ştim din Anton Holban, îl ştim şi de la alţi pozatori, dar ceva-ceva se schimbă la Ion Lazu, pentru că desigur intevine execiţiul lui de stil, experienţa lui de viaţă şi cea artistică. Ion Lazu fiind, printre altele, autor de scanarii de film şi de albume de artă fotografică – de o atare originalitate încît la un moment dat cineva a simţit nevoia să-l plagieze. Or, dacă nici plagiatul nu vorbeşte prin sine despe valoarea operei plagiate, nimic nu mai vorbeşte! Am ascultat cu puţin timp în urmă o prezentare de carte a unui june critic, care termina prin a-i îndemna pe ascultători să citească acea carte. Eu vă rog să nu citiţi această carte. Dacă aţi iubit, dacă aţi fost trădat, dacă aţi fost dezamăgit, dacă înşivă aţi trădat, dacă n-aţi înţeles gestul celuilalt, dacă aţi simţit din plin tristeţea cea mai profundă a unei rupturi, această carte nu e de citit! Dacă l-aţi iubit pe Werther, această carte nu e de citit. Dacă iubiţi literatura adevărată, această carte e de citit!

Ion Lazu

 

*

 

Alege două trei cuvinte, punctele

incandescente ale paginii, sinapsele.

Taie tot restul cu un mare ics, în cruciş

şi-n curmeziş, adună foaia în cocoloş, aruncă

la gunoi cuvintele moarte. Dă ocol pe sus

şi prăbuşeşte-te în chiar focarul oglinzii -

Metoda şoimului, i s-a spus. Sau din adîncuri

să vii spre lumină, fără greş – metoda cîrtiţei.

Metoda bumegangului, - o perfectasem eu, demult:

Vrei să scapi de durere, o arunci

C]t mai departe - şi cîndva

După un ocol oricît de larg, durerea

te va izbi în piept, întreagă, neîncepută…

Metode sunt, ele proliferează. Rezultatele însă

se lasă aşteptate. Mototoleşti încă o pagină şi

o arunci la coş, cu năduf, ca în mutra unui duşman.

Ce simţi, după toate astea? O apăsare

pe suflet.

 

*

 

Învierea. Castani înfloriţi, delicatul parfum.

Singur pe drum, iau lumină. Revenind spre

casă, nimeni nu cere să-şi aprindă

de la mine, iar eu, prea emoţionat, nu reuşeam

să îngaim celor ce treceau

pe lîngă mine: Hristos a înviat! atît şi nimic

mai mult 

Zadarnic încercam, fălcile încleştate. Apoi

chiar se opreşte

cineva, cere lumină şi eu, cu voce puternică

de data asta:

Hristos a înviat! Abia acum fericit, părîndu-mi-se

că iau parte la

minunea învierii.

 

*

 

M-am trezit în zorii unei zile de duminecă

Tocmai cînd ar fi fost să dorm pe ruptele

Să mă satur de odihnă

Să mă lecuiesc de această oboseală care nu mai trece şi nu –

Însă eu m-am trezit de mult – şi nu de griji

Nici de sperietura unui vis urît –

m-am trezit cu mintea limpede şi cu inima încropită de iubire

şi ţie, care te-ai răsucit în somn spre mine

am prins să-ţi sărut încheieturile mîinii, podul palmei

şi falangele la rînd –

uşor, ca prin vis, să nu te trezesc

ţi le sărut ca pe cel mai temeinic lucru

din viaţa mea

le sărut cum n-am făcut-o nicicînd

în aceşti douăzeci şi doi de ani împreună

ţi le sărut de parcă ţi-aş săruta sufletul de-a dreptul şi

pentru prima oară în această duminecă de dimineaţă

ţi le sărut de parcă ar fi de-un veac

oale şi ulcele

iar eu încă nu am apucat să-ţi spun

deşi mîinile tale sunt oale şi ulcele

şi cred că voi continua să ţi le sărut astfel

cu aceste buze care nici nu mai sunt

cu buzele astea devenite de mult

ele însele oale şi ulcele.

 

*

 

Velur licărind, blană deasă

A muşchiului verde răsfrînt

Peste buza rîpei hidoasă -

Gîndul iubirii pe înălţimi

Sub semnul căderii

în gîtlejul clipei

Strîmt…

 

*

 

Întredeschizi geamul aburit

De afară vine fîşîit de automobile,

Larmă de copii, cîte-o petardă

În preajma Crăciunului ipotetic

 

Să aprinzi iar lampa de carte

Să notezi o dată în plus ce mai notaseşi

Sau mai bine să te aşezi la birou

Bîjbîind, pe întuneric

Să aştepţi, să asculţi…

 

*

 

Poezia nu constă din cuvinte

Poezia este ea însăşi un cuvînt inventat special

Larg-cuprinzător, al unei stări inedite

Ce se cerea exprimată cu noi mijloace -

Un cuvînt mai larg, imprevizibil

Pe care încerci să-l silabiseşti

Pînă la capăt.

 

*

 

Caut un copac multisecular

Pe cineva mai în vîrstă

Decît bătrînii satului, care m-au dezamăgit -

Cineva pe care să-l cred cînd va susţine

Că viaţa nu este doar această trecere grăbită,

acest lunecuş neatent

Această prăbuşire dinspre copil spre decrepit -

mi-aş dori un cedru din Liban sau şi mai bine

un măslin milenar

din grădina Ghetsimani

să mi-l fac confident.

 

*

 

Sunt oameni cu lopeţile, în calea viscolului

Sunt oameni cu pickamerele,

unii deschid pîrtii în zăpadă

alţii deschid galerii în trupul mut al muntelui –

dar pe pîrtiile tăiate în nămeţi înaintează alţii,

cărînd povara Timpului lor;

şi sunt alţii cei care vin să adune pepitele de aur

din oarbe galerii…

 

*

 

A început să mă doară iubirea de tine…

Azi-noapte, întinşi alături

Dintr-o dată mi-a devenit foarte clar acest lucru:

A început să mă doară iubirea de tine.

Mîna mea stîngă pe genunchiul tău

Mîna dreaptă pe braţul cu care mi-ai cuprins pieptul

Şi fruntea sub cealaltă mînă a ta – de parcă

aveam împreună  o mie de braţe, ca Şiva.

Astfel stăteam, ca-n atîtea dăţi

Cînd, cu un zvîcnet, mi-am dat seama

Că toate astea nu-mi mai sunt de ajuns –

Atunci am început să apăs podul palmei pe rotula ta

Frecînd uşor ca să înlătur orice moleculă de aer

Dintre palma mea absorbantă ca o ventuză

şi genunchiul tău –

Însă tot nu-mi era de-ajuns – şi atunci

am început să apăs

Şi să strîng degetele, simultan şi pe rînd –

De parcă aş fi vrut să-ţi smulg genunchiul,

să mi-l asum pe deplin -

Dar nu erau decît cinci degete şi mi-aş fi dorit o sută –

Cu mîna dreaptă îţi strîngeam braţul, apăsînd buricele degetelor

Ca pe găurile unui flaut – prindeai tu melodia

Pe care voiam să ţi-o transmit, iar şi iar,

direct prin carne?

Cu fruntea, cu creştetul mă îndesam în podul palmei tale

Cum se îndeasă mielul în ugerul oii-mamă

Zbătîndu-se să soarbă o picătură în plus de lapte –

Îmi era bine, îmi era mult prea bine aşa,

cum de ani încoace mi-e bine -

Dar dintr-o dată a devenit dureroasă iubirea de tine.

Şi după clipe de-nfrigurare, mi-am zis

că a dori mult mai mult

Se-nvecinează cu teama sfîrşitului…

 

*

 

Intri pe uşă zicîndu-ţi: să mă spăl, să mă schimb,

să mănînc, să repar priza, să lustruiesc samovarul,

să scot rufele din cadă, să potrivesc o cheie pentru

cutia de scrisori, să schimb şireturile

care s-au tocat, să-mi

tai unghiile, să… Şi abia după aceea să ajung

în faţa coalei de hîrtie – cînd eu aş vrea

să ajung acolo din prima clipă. Or, tocmai asta e,

că degeaba aş ajunge la masa de scris: m-aş dovedi gol

pe dinăuntru, limpede ca un ou fără bănuţ,

nefecundat. Ci trebuie mai întîi să răzbesc prin toate

ale vieţii, ca printr-o carne fadă în adîncul căreia

se ascunde sîmburele. Locul sîmburelui.

 

*

 

Absurd nu mi se pare să-mi închipui lumea pierind,

pe mine însumi pierind – ci să-mi închipui oprit brusc

şi pulverizat cîntecul păsărilor în luna mai, în pădurea dogneceană;

şi spulberîndu-se gîtul acestei formidabile ciocănitori-pickamer,

ce tocmai face să sară ţăndări din putregaiul plin de carii

al vechiului trunchi – şi pe care eu n-aş reuşi

s-o îndepărtez de la munca ei nici lovind-o cu

ciocanul geologic. Strig la ea, se dă după copac, iute reapare;

neagră, înşurubată în gheare, proptită în coadă, aruncîndu-şi capul

pe spate şi izbeşte, scuipă ţăndări albe în

semiobscuritatea dintre noi doi.

 

 

*

 

Îi zic surioară păsării care cîntă, dă-mi o pană de-a ta,

îi zic, pasăre de aur şi azur – ca s-o păstrez amintire

despre dulcea-ţi plutire. Zic: E ca mierea umbra crengilor tale,

frate copac, iar spre lujerul florii ca asupra  iubitei mă aplec.

De treizeci de ani, cu acte, umblu singur

prin lumea pădurii, cum aş trece

prin lumea gîndurilor mele –

prin visele şi amintirile mele –

or, nici pe-acestea nu le cunosc pe nume,

ci le gîndesc de la-nceput, le simt

din nou, de fiecare dată, le visez şi

mi le amintesc. Iar cu lăstarii cresc,

cu păsările cînt şi zbor, cu florile mă răsfăţ

în lumină, cu gîzele zumzăi

ca o poiană-ncropită.

 

 

 

Vara 1980, Alexeşti, Vîlcea - continuare

Viaţa din Bucureşti mă înhaţă în fiecare zi: familia, slujba (care începe la 6:30 dimineaţa, deci scularea la ora 5…), colegii, prietenii, în tot timpul ăsta parcă sunt legat la ochi şi la urechi – ei cum mă vor fi percepînd? Însă, de cum mă întorc pe teren, încep să observ, să reţin cîte ceva din ceea ce se petrece în jurul meu şi în mine. Şi uneori îmi vin idei. Ce-ar fi să-i urmăresc pe cei din spatele casei, printr-una din crăpăturile dintre scîndurile bătute de tîmplar, de jos pînă sus - să mă uit la ei cum i-aş studia la microscop? Şi să-mi notez totul despre aceşti oameni de mirare. Aud din casa lor un glas de bătrînă, curiozitatea mea se deşteaptă. Însă nu trec la fapte, poate din comoditate, dar mai curînd dintr-o reţinere de fond. Nu pot trece peste ideea-prejudecata că în casa şi în curtea lui omul are dreptul la intimitate. Cînd omul iese în stradă el oricum ştie că poate deveni obiect de interes pentru ceilalţi, cunoscuţi ori străini, atunci îşi ia măsurile pe care le crede de cuviinţă, are grijă să se prezinte într-un mod avantajos, convenabil, în conformitate cu ceea ce crede el însuşi despre sine. Or, privitul prin gaura cheii mi se pare în continuare odios şi nimic mai mult.

 

La ultima trecere prin Bucureşti mă întîlnesc cu Budin pe strada Sf. Apostoli şi din vorbă în vorbă aflu că a murit colegul nostru de la dansuri Pîrvan, de care fusese nedespărţit pe vremea studenţiei. I-au ieşit nişte erupţii pe piele şi după vreo doi ani cancerul s-a generalizat. Îl întîlnisem cîndva, din pură întîmplare şi aflasem că era directorul şcolii din Periş. Înseamnă că s-a prăpădit pe la 38 de ani, biet de el! Băiat de la ţară, cuminte, potolit, un şaten suplu, ceva mai înalt ca mine: ten palid, ochi căprui, profil curat; i-am spus odată lui Nelu Dumbrăveanu că l-aş vedea jucînd într-un film; acest Pîrvan nu era lipsit de fotogenie şi era o prezenţă agreabilă, deşi discretă, în vreme ce Budin mereu avea ceva de spus. Sufereau de foame, ei amîndoi, ori că nu aveau cartele, ori că le vindeau şi erau blatişti…

Budin îmi spune că ar trebui să ne întîlnim, noi cei de la dansuri, la propunerea lui Scripcaru; se pare că acesta se apropie de pensionare şi şi-a exprimat dorinţa de a lua legătura cu mine: ca să-mi povestească viaţa lui şi eu să scriu un roman! Ce idee, şi anume de la un om care a lucrat la cenzură… Pe vremuri, acest S. îmi povestea că a ajuns la Drept după multe altele, pentru că o rudă de-a lui suferise o condamnare nedreaptă; voise să înţeleagă cum a fost posibil… Apoi lucrurile au luat alt curs, l-au cooptat la cenzură… Sigur, ar fi un subiect mănos, dar eu nu am timp nici pentru subiectele mele…Şi apoi, simt că nu am vocaţie politică, să mă ţin de demascări etc.

Maica Ioana a tot umblat prin împrejurimi, apoi la Horezu şi la Vîlcea, după o pălărie pentru pomana de un an, dar nu a găsit culoarea neagră, potrivită în asemenea cazuri. Să caut eu, cînd merg la Bucureşti. Dar să fie neapărat numărul 48, pe care îl purta tîmplarul, nicidecum mai mare!

 

Este chiar ciudat, dacă nu cumva e vorba de o deficienţă mai gravă a mea: pentru a nu ştiu cîta oară mi se povesteşte un lucru şi eu uit unele detalii. Iată, nu-mi pot aminti cu precizie în ce condiţii a căzut prizonier la nemţi unchiul Mişu. Se pare că a fost o disfuncţie, nu a primit ordinul, nu a putut face joncţiunea, el fiind artilerist, în spatele primei linii. Iar ciudat e faptul că m-am interesat de curînd la sursă, mi s-a dat explicaţia şi am uitat din nou, chiar aşa!

Aseară tîrziu, fiind comemorarea lui Eminescu, la radio lecturi slabe: Irina Răchiţeanu (partea a doua din Luceafărul), Simona Bondoc (Lacul) şi tot slab Ion Marinescu (Scrisoarea a III-a). Ce se întîmplă, de ce apelează iar şi iar la aceşti actori uzaţi? Alţii noi, sau dacă nu, înregistrările grozaave pe care le au! Mă întreb dacă Lidia a reuşit să meargă la Rotonda 13, cu tema “Cincizeci de ani de la apariţia Vieţii lui Eminescu”. La despărţirea pe peron, părea foarte afectată că i s-a terminat concediul şi că eu însumi trebuie să mă întorc singur la Alexeşti; iar cînd să plece trenul, i s-au umplut ochii de lacrimi, fără un cuvînt. La ea iubirea este o formă paroxistică de ataşament şi dependenţă.

Sunt gata să recunosc că după ce i-am văzut cuiva bibliotaca, acest simplu fapt îl poate coborî sau înălţa pe respectivul în ochii mei. E un criteriu la fel de serios precum: aspectul fizic, caracterul, temperamentul, comportarea, conversaţia, prietenia, pasiunile. Există deci o grilă personală destul de complexă, pe care o ignorăm – şi o ignorăm pentru simplul motiv că nu criteriile contează, ci felul cum ele interacţionează şi scot la iveală verdictul: ăsta merită, pe celălalt dă-l de-o parte!

 

Popa Doru, 35 ani, a simţit pe propria piele duritatea perioadei cu chiaburii şi colectivizarea. Ai lui aveau 15o de pogoane. Slugi în curte, cărora le-a făcut case şi i-a însurat şi cununat. Tocmai ăia s-au înscris primii la colectiv şi au scos colţii la binefăcătorul lor: Chiaburule, nu-ţi mai merge! Nu mult după aceea, statul le-a luat tot: pămînt, unelte, vitele din ogradă, zeci de capete. L-au încolţit pe bătrîn, se ascundea pe unde putea. Familia făcea cereri după cereri de intrare în colectiv dar îi erau respinse, cu acest text: Nu putem munci alături de chiaburi, de duşmanii poporului! Şi totuşi, bătrînul Georgescu a reuşit să-i ţină la facutate pe cei trei fii, însă vara nu era pentru ei vacanţă, îi lua la coasă, în judeţul Gorj, trăgeau de la 4 dimineaţa pînă la 9 seara, “cînd nu se mai vedea coasa”; luau lot separat de al celorlalţi cosaşi, ca să nu se spună că lucrează alţii pentru studenţii nededaţi cu munca…

Şi acum încă, popa Doru se culcă la unu sau două după miezul nopţii şi se trezeşte la patru, muncind pe ruptele la cîmp. De o vitalitate şi o rezistenţă fantastice. La orice oră din zi sau din noapte este în stare să pornească maşina pentru un drum la Bucureşti, la Herculane, la… Un drum la Bucureşti şi înapoi îl face într-o noapte – un adevărat fenomen al naturii! Acest om care se zbate atîta pentru familia lui şi pentru alţii din sat, dacă se apelează la el, de felul lui franc şi chiar buruienos la gură, mai lăsîndu-se şi furat de cei pe care îi ajută, acest preot, chiar de nu va fi fiind religios în sensul mistic, are fără îndoială o religie a lui, care s-ar putea numi religia faptei. El poate spune oricînd: Eu am trăit această viaţă, nu am bălmăjit-o! Are trei copii sub zece ani, iar pe soţie o cheamă chiar aşa: Zîna şi este soră medicală. Ca orice mascul ce se respectă, o gelozeşte, deşi biata nu ar cuteza nimic, pe cît e Doru de crunt…

Venind vorba despre cealaltă cunoştinţă a noastră (popa Doru Mihăilescu din Rugetu-Slătioara, pe care îl numisem “un tip interesant”), popa Doru Georgescu, simţind încotro vreau să bat, spre preocupările cărturăreşti, a ţinut să tranşeze chestiunea în favoarea sa: nu le poţi împăca pe toate, dacă te laşi furat de porniri cărturăreşti, nu-ţi rămîne timp pentru familie, gospodărie şi obşte; diferenţa dintre starea materială a celor doi, ca să ne oprim doar la asta, este elocventă!

Mai aflu că popa Doru G. iubeşte grozav animalele, are pisici pe care le hrăneşte cu lapte îndulcit cu miere; are un cîine-monstru – pe ăsta l-a luat pentru că în lipsa lor de-acasă îl fură vecinii, ţiganii… oricît ar fi el de preot!

Un cîntec ce ajunge pînă aici, în a treia cameră de la drum, noaptea: “Băutura cui îi place / Ăla om nu se mai face / Ziua trage, noaptea trage…”  Cumplit adevăr!

 

17 iunie. Am să urmez cu creionările mele despre satul copilăriei, fără însă a-mi face iluzii monografiste sau creative. Observ că amintirile din copilărie se organizează subiectiv, însă cu mare coerenţă. Aş apela aici la imaginea sticlei de bere, din care se ridică spuma – iar peste buza sticlei se prelinge lichid, nu spumă; or, structura alveolară a spumei din gîtul sticlei asigură, într-un mod mai greu de descifrat, comunicarea dintre lichidul de jos şi cel care, liftat, se prelinge afară: în prezentul povestirii…

Uneori mă visez (doresc, aspir să fiu) izolat de context, de circumstanţe, eliberat de obligaţiile curente şi de tabieturi, de servituţile trupului: concentrat asupră-mi, gîndind intens, dezlănţuit, la subiectul care mă preocupă. Gîndind ideea, o carte.

Alteori, mult mai des, ca orice risipitor, mi se pare vulgară (şi nu numai atît, ci şi abuzivă etc.) ideea de a căşuna pe hîrtie, zi de zi, pînă la manie, pentru a da cît mai multe cărţi, ca scriitor prolific, inepuizabil, care mereu are ceva de spus lumii. Chiar aşa: ce te poate face să crezi că tot ce-ţi trece prin minte e aşteptat cu gura căscată de semenii tăi? Trufia, bat-o vina! Unul dintre cele mai groaznice păcate, zice Biblia.

 

Fac parte, bag-seamă, din acel soi de oameni din care, în alte vremuri, se recrutau călugării; îmi spun asta cînd mă gîndesc la marea mea “dexteritate” de a prelua suferinţele altora – şi asta nu neapărat datorită unor calităţi native precum bunătatea, mila, iertarea, spiritul tolerant, ci mai ales datorită ponoaselor pe care mi le căşună ele, la contactul spontan cu cei din jur, a urii, răutăţii şi otrăvirii pe care mi le aruncă aceştia în faţă. M-am resemnat cu ideea că totdeauna voi stîrni semenilor mei pornirea de a mă anula, batjocori, diminua, ridiculiza, macula – de a-mi schingiui sufletul – totul vine de la felul brutal în care se îndoiesc de mine, punîndu-mi bunătatea şi răbdarea la încercare – şi asta în mod spontan, fără premeditare, aşa cum se rup aripile la fluturi.

E poate aici un înţeles mai adînc: acela că reprezint cazul (desuet) al omului de bună credinţă, al modestului binevoitor, care le acordă celorlalţi prioritate. Şi totul s-ar putea generaliza: acest popor cu mari disponibilităţi de a răbda şi spera în mai bine, răbdare mult mai mare decît avem fiecare în parte. Norodul care rabdă atătea…

S-ar zice că toate ideile îmi vin de la plimbarea fără noimă a privirilor peste lucrurile din preajmă, pe pereţi… Priviri care bîntuie-cutreieră, precum vîntul prin fîneaţă, polenizînd receptacolele.

 

Uitasem o imagine poetică. Azi, trecînd pe drumul satului din deal, la o oră cînd toată lumea e plecată la cîmp, la lucru – eu însumi fiind pe traseul meu geologic – dintr-o casă veche, dărăpănată, aud un glas şi tresar, părîndu-mi-se că acel om m-a auzit trecînd şi vrea să-mi transmită ceva. El nu vorbeşte singur, ci mi se adresează. Poate vrea să-mi spună ceva ce deja bănuiesc, doar trăgînd cu coada ochiului la casa veche, răpănoasă, cu geamuri de cremene lividă. Dar, din păcate inerţia mersului e mai puternică, nu-mi vine să mă întorc din drum şi să mă edific asupra cazului în speţă. Ce-ar fi fost să mă întorc şi să ascult, cu urechea în apropierea ferestrei; cine ştie ce-aveam să aud, poate ceva important pentru mine, nu pentru el, căruia nu i se mai putea întîmpla nimic): ceva revelator, ca o vestire, ca un gînd pierdut, ca o imagine primită în vis şi pe care nu m-am îmvrednicit să o notez pe loc.

 

Ca să vezi! La mine nevoia de a fotografia s-ar putea să vină şi din dorinţa de a reţine datele unei scene care pe moment nu-mi este clară, în speranţa că altădată, cu un tonus spiritual mai ridicat ca acum, am să refac legăturile, reuşind să transcriu  tîlcul scenei…

 

Îmi iubesc eu părinţii, în acest moment al vieţii mele? Dar mai ales: i-am iubit în copilărie? Iată un lucru pe care doresc să-l stabilesc cu precizie. Ciudat, eu nu-mi aduc aminte de un sentiment copleşitor, ataşant. N-am umblat după ei, să le stau în poală, să mă culcuşesc în braţele lor, n-am fost lihnit după afecţiunea lor, cum observ la alţii. Este drept că fiind noi patru-cinci copii în jurul părinţilor şi înşiraţi la un an doi unul după altul, o izbucnire violentă şi exclusivistă a vreunuia dintre noi nu era în firea lucrurilor, nici nu ar fi avut sorţi de izbîndă. Mi-l amintesc bine pe tata, jucîndu-se seara cu fratele cel mai mic, pe care-l avea la îndemînă. Însă prezenţa continuă în prajma noastră şi grija lor permanentă ne-au echilibrat comportamentul emoţional, reglîndu-ne umorile, iar iubirea noastră pentru ei s-a consumat în ardoarea cu care ne aruncam asupra diferitelor provocări pe care viaţa ni le scotea în cale, în absenţa privaţiunilor materiale, în nepăsarea noastră de copii care au tot ce le trebuie: mîncare, căldură, haine, încălţăminte. Noi, nişte venetici, într-un sat de olteni săraci, flămînzi.

Vreau să spun că din partea mea / a noastră era vorba de o iubire neexprimată, indirectă, pasivă, însoţită de un dram de recunoştinţă pentru că aveau grijă de noi şi aureolată de o mistică elementară ce făcea din părinţii noştri, cu puterile lor disproporţionate şi discreţionare, un fel de semizei ocrotitori, omnipotenţi. Copilăria mea pare să fi durat pînă în momentul cînd s-a conturat un punct de vedere critic în ce-l priveşte pe Tata. Răutăciosul adolescent. Nu stărui. Apăruse un decalaj faţă de omul ideal, ca reprezentare dedusă din lecturi şi din aspiraţii findividuale.

Iar acum? Dacă mă gîndesc la tumultul presupus de iubire, aş ezita să răspund afirmativ. Însă ei sunt acum, fără nici o îndoială, fiinţele la care ţin cel mai mult – şi trebuie să adaug că pe parcurs acest “ţin” a devenit mai puternic decît însăşi iubirea. Un sentiment puternic, cuprinzător. Suntem, abia acum, pe deplin legaţi. Fuseseră pilonii de care mă ştiam ancorat, puiandru. Acum suntem înfipţi laolaltă, adînc în pămînt şi nu rezistăm decît prin minunea că am rămas legaţi unul de altul, în laguna vieţii.

 

În satul Delureni am văzut astăzi o biserică ridicată pe la 1868, cu hramul Sfinţii Vasile şi Nicolae. Am cules flori de sunătoare din chiar cimitirul bisericii. De ce n-ar fi tămăduitoare plantele medicinale dintr-un cimitir? Trandafiri albi, de dulceaţă, acum pe trecute. Cîteva picături de ploaie. M-a zărit o fată mare din ograda vecină şi nici că a mai intrat în casă, mereu cu ochii peste gard. Într-o altă curte, o femeie care se scălda, goală pînă la brîu, se mişca pe verandă, apoi a ieşit în bătătură să arunce apa din albie. Fotografiasem o bătrînică ducînd în spate o legătură de iarbă. În altă curte, o bătrînă bolind pe un ţol, la soare, cu poarta de la drum dată în lături. Iar în curtea următoare, aceeaşi scenă. Case vechi, sordide, de mult neîngrijite, date într-o rînă; şi o sărăcie lucie în aceste cătune rămase pe vîrful dealurilor. Cîndva, într-o perioadă de înflorire a vieţii de la ţară, probabil între cele două războaie, oamenii au venit încoace, să-şi ridice case mai aproape de locuri, de vii şi pentru că în vale plaţurile erau mai scumpe. Acum s-au ruinat şi casele dar şi oamenii de altădată.

Mari dureri inghinale - enterocolita? Pe nici 4 km sunt nevoit să mă aşez de vreo zece ori.

În acest jurnal fără îndoială că mă repet, pentru că mă ignor în mare măsură. Nu progresez în a mă cunoaşte, nu-mi prind clenciurile firii. Prea puţin din mine scot la iveală. Şi nu revăd nimic din ce-am notot, de ani de zile.

 

18 iunie, Alexeşti. În zori, prima rază de soare îmi aprinde camera ca pe un bec; astfel ajunge la mine, în mod minunat, prima rază de pe dealul Viei: peste grădini, printre copaci, pe lîngă destoinicul păr secular şi prin geamul de deasupra mesei. Ies deci afară, pe verandă, încîntat de o nouă zi senină, plin de bune prevestiri, privesc în toate părţile, nerăbdător să aflu ce va fi cu ziua mea de prospector: dimineaţă înrourată, de vară, scăpărînd. Dar nicăieri o asemenea lumină ca în camera mea, odaia meşterului tîmplar de mai an… Minunea acelei lumini durează preţ de-o oră-două, după care soarele se înalţă, se mută pe cer, îşi ia locul şi rolul în stăpînire; iar camera mea intră în conul de umbră pentru tot restul zilei. La fel ca şi nădejdile mele din zori.

O vacă întinsă în iarbă, cu gîtul pe pietrele curţii.

 

Poeziile: Să nu uit aceasta; Vorbiţi în şoaptă; La ora amurgului; Cum s-or numi; Ne-am întîlnit pe mirişte; A plouat cinci zile la rînd; N-am stat degeaba pe dealul Viei; Viaţa se trage în scocul văii; În noaptea asta, răstignit pe crucea durerii… vezi Poemul de dimineaţă)

Obsesiile mele nu le percep ca obsesii pur şi simplu – ele nu insistă, ele revin, atîta tot, însă fără “nervi”.

Ascultînd muzică simfonică, întins la mine în camera friguroasă chiar şi în mijlocul verii, constat că melodia nu mă fură, cum s-ar cuveni. Gîndul mă trage în altă parte şi cîndva, la o răscruce, reîntîlnesc melodia de care parcă şi uitasem. Încep să moţăi, cu caietul pe piept, cu pixul în mîna înţepenită. Le dau de-o parte, îmi strecor mîinile sub pătura aspră, de lînă, alunec ceva mai jos pe pernă şi, cînd ating cu bărbia marginea păturii, am şi ajuns în Ţara somnului de la amiază…

 

După ce le-a dat de mîncare în ogradă celor cinci femei tocmite la sapă şi ele au plecat cu copiii de-o mînă şi cu saricile de iarbă pe umăr, după ce-au plecat şi cele două rude (fata şi nepoata), maica Ioana şi-a întins pe iarbă o folie de nailon şi, tot vorbind singură, s-a lungit la soare, pe partea stîngă, frecîndu-se cu palma în zona ficatului. Dar în chiar clipa cînd s-a întins, s-a ascuns şi soarele după nor, de parcă oarecine, de sus, i-ar fi făcut bătrînei întradins. Iar găinile dau şi ele năvală asupră-i, bătrîna le goneşte cu biciul, ţinut din prevedere la îndemînă; biciul i se prinde în sîrma de rufe de deasupra. Şi după puţin timp, neprimind semne de ostoire a durerii de ficat, nici căldura cuvenită oricui pe lumea asta de la soare, maica Ioana se ridică, icnind, de pe folia de plastic. Exact în clipa cînd soarele îşi deşartă iar vipia asupra satului acest. Urmărită de ghinion, cum singură spunea…

Fata maicii Ioana, ca la 48 de ani: o femeie mare şi cam grasă, ce pare să fi fost frumoasă, după căutătura ochilor mari-albaştri; pe cînd fiica-sa, o scundacă grasă, aproape patrată, complet lipsită de talie, ceea ce dă o impresie falsă chiar despre înălţimea ei reală, cu faţa nu prea atent modelată, pare a avea ochii căprui şi zîmbetul asimetric al tatălui său. Se arată interesată de pozele pe care le-am făcut grupului, dar văzîndu-le nu face nici un comentariu. Pe ţăran să nu-l fotografiezi în haine de lucru, se supără grozav. Ţine să saboteze istoria pînă la capăt!