Ion Lazu

24 02. marţi. Reiau cartea despre Anton Golopenţia, scoasă de Sanda G., naşa fiicei lui Dumitru Alexandru, cel mai bun prieten al meu, trecut de mult la cele vesnice…. Prezentă şi în Scene… Citisem cartea, cu sublinieri, dar din păcate a sublinia nu înseamnă a ţine minte, a păstra viu în memorie ceva ce-ţi păruse foarte important. Ci poate dimpotrivă, scapi din vedere faptul, tocmai fiindcă te bazezi că undeva ai notat, ai subliniat…Aşa încât abia acum conştientizez că strălucitul savant AG, cel mai destoinic urmaş al sociologului Dimitrie Gusti, s-a născut în Prigor, jud. Caraş-Severin, dar familia tatălui provenea explicit din Pecinişca, deci nu se poate să nu fie rudă cu colegul geolog din Pecinişca, unde am şi stat în gazdă prin 1993, cred.

Acest strălucit savant, năcut în 1909, tatăl funcţionar CFR, mama dintr-o familie de cehi germanizaţi, deci de limbă germană (Staschek), a trăit doar 42 de ani, ultimele 17 luni în închisoare, luat de pe stradă, nejudecat, necondamnat, adus la epuizare de tratamentul din puşcărie, mort probabil de tuberculoză galopantă. Într-o zi din sept 1951 a apărut un tânăr care a chemat-o jos pe dna Ştefania G. şi i-a spus: mergi la Morgă. S-a dus şi l-a găsit acolo, dar mergând să comande un cosciug, când a ajuns din nou la Morgă, cadavrul dispăruse. Nu l-au putut recupera nicicum, deşi l-au căutat la Crematoriu, la disecţie etc. De fapt, nu ştiau nici măcar în ce închisoare îl ţinuseră. Probabil Jilava şi Rahova, din ce i-a spus apoi un alt bărbat care nu şi-a declinat identitatea.

Şi acest savant martirizaz de călăii comunişti, la cei numai 42 de ani de viaţă, deci în nici 20 de ani de activitate ştiinţifică, a scris un număr de lucrări ale căror titluri încap pe 32 de pagini de carte. Nu 32 de lucrări, ceea ce nu e de colea, dacă ne gândim ce cuprind ele, ci un număr imens de titluri, care abia încap pe 32 de pagini. Ele sunt de altfel numerotate şi însumează 164 titluri publicate şi încă 6 inedite, deci 170 lucrări. Iar despre AG s-au publicat până în 1993 nu mai puţin de 63 scrieri. Era un savant, o autoritate ştiinţifică în domeniul sociologiei, deja un corifeu, la numai 40 de ani. L-au distrus fără măcar a clipi din ochi. Fiica sa, scriitoarea Sanda G. Este prof. Univ. la o univ. din Rode Island USA.

Intelectualii laşi.

Se cuvine ca în discuţia noastră despre intelectuali să-i considerăm „faţă cu naţiunea” din care s-au ridicat, cu alte cuvinte să poziţionăm corect atât boii cât şi carul din zicală, iar pe turc să-l dotăm cu pistolul corespunzător treptei sale ierarhice şi puterii sale economice. Altfel, unde ajungem? Înainte de a răspunde la întrebarea dureroasă pe care o lansează ancheta Dvs, trebuie convenit că intelectualii unei ţări nu pot fi (pe termen lung şi judecaţi global) prea diferiţi din punct de vedere moral de naţiunea din care provin. Mai de-a dreptul spus, intelectualii români sunt reprezantanţii naţiunii în domeniul respectiv şi prin consecinţă îi seamănă, atât ca potenţial creativ cât şi, vrem-nu vrem, ca moralitate, aşa precum aşchia nu sare departe de trunchi. Iar direct la întrebare: nu pot fi lei-paralei (sau martiri sau incoruptibili) intelectualii unui popor laş în faţa propriului destin istoric, precum s-a dovedit a fi al nostru, din păcate; tot astfel cum, din fericire, nici un popor dârz şi demn şi neînfricat nu va da naştere unei intelectualităţi cu atribute de cârpă. Asta ca observaţie de ordin general. Căci în particular, de la caz la caz, intelectualii sunt totuşi diferiţi între ei, după cum a fost înzestrat insul de la naştere, de parce, de  destin, de „părinţii din părinţi”. Şi aici trebuie făcută o primă departajare: în condiţii de viaţă normale, mă gândesc la o societate democratică, garantând libertatea de opţiune etc. – noţiuni care au suferit ele însele grave distorsiuni în ultimele decenii ale mileniului abia încheiat, - altfel spus, în condiţii lipsite de grave perturbări, diferenţa calitativă dintre un om demn şi unul laş poate trece neobservată, oricum ea nu sare în ochi. Pe când în situaţii dramatice, insul laş „de la natură” se lăţeşte şi „înfloreşte” în ticăloşia lui (a nu se pierde din vedere că etimologic om ticălos însemna la început om nevolnic, bicisnic, neputincios), iar omul demn îşi adună toate energiile întru salvgardarea demnităţii sale intrinseci; el va rezista ispitirilor, se va împotrivi oprimărilor, îşi va asuma până la  urmă soarta victimei strivită „fără păs” de sistem.

Mă gândesc imediat la intelectualitatea noastră strălucită din preajma ultimului război mondial, la faimoasa generaţie ’27. Au nimerit aproape fără excepţie sub tăvălugul roşu, pe care erau scrijelate cumplitele sloganuri: lupta de clasă, duşman al poporului şi al orânduirii…, lichidarea rămăşiţelor… Aproape toţi au înfundat închisorile comuniste, fie ei laşi sau demni în datele lor general-umane. Prea puţini s-au salvat cu fuga – şi numai în acest fel am dat culturii universale pe Eliade, Cioran, Ionesco. Însă, ce-i drept, pentru că şi viclenia este o latură (şi nu una chiar neglijabilă) a laşităţii umane, câţiva dintre cei rămaşi sub „secera şi ciocanul” au manevrat eficient ca să scape temutei represiuni. Este notoriu cazul lui Arghezi, care timp de două decenii combătuse cu străşnicie împotriva sovietelor, dar văzând că frontul s-a întors, s-a revizuit din temelii el însuşi, dându-se adversar al neamţului, de data asta, al Baronului, cu adresă, ceea ce l-a trimis în lagărul politic de la Tg. Jiu, lucru ce trebuia să devină, la sosirea ruşilor, asul din mânecă al scriitorului „de atitudine”. Fiind o manevră simplă, lesnicioasă, cum sunt în fond toate vicleniile, manipulatorului de stindarde de la Mărţişor i-a reuşit. Dar să trecem.

În condiţiile de exterminare programatică din închisorilor comuniste, câţiva străluciţi intelectuali (savanţi, scriitori, filosofi, prelaţi etc.) şi-au păstrat demnitatea până la capăt, plătind cu viaţa: Mircea Vulcănescu, făcând dovada unei rectitudini de-a dreptul sublime, pilduitoare în alte condiţii pentru întreaga naţiune. Gheorghe Brătianu. Sau Anton Golopenţia, alt intelectual de excepţie al acestor meleaguri. Sau monseniorul Ghika. Alţii însă, aparent de acelaşi calibru ca personalităţi de prim plan ale lumii interbelice, s-au prevalat de imperativul: „Mai întâi trebuie să supravieţuim!” Şi s-au târât la picioarele diabolicului anchetator, au lins cizmele brutei de gardian… Constat aceste prea triste dezerţiuni, însă nu ridic piatra, căci la multe se sumeţeşte omul înainte să fi ajuns cu degetele în uşă; sunt doar nespus de mâhnit, chiar revoltat înpotriva condiţiei umane ca atare, sub  regimul vulnerabilităţii fizice şi al fragilităţii spirituale. Căci se pare că nici principiile înalte, nici opţiunile ideologice, nici măcar credinţa nestrămutată în Dumnezeu nu-ţi pot asigura neîntinarea în înfruntarea cu Diavolul din „celălalt”, din omul care trebuie să trăiască din simbrie sau din omul care are mână liberă să facă răul. Te poate ţine deasupra, în demnitate, numai o anumită putere sufletească, indestructibilă, pe care o ai sau nu o ai. Citiţi sau recitiţi Arhipelagul Gulag, terifiantă monografie a unui sistem, dar şi a omului-brută.

Am vorbit până acum de calvartul intelectualilor români care au nimerit între fălcile balaurului roşu. Or, acest calvar nu este doar o figură de stil, ci se referă la suferinţe fizice şi spirituale inimaginabile, de sorginte diabolică, terifiantă. Ion Caraion nu a cedat în timpul primilor 7 ani de detenţie (constat că acest lucru nu este corect cuantificat când judecăm „cazul Artur”), ci a trădat abia la a doua condamnare, când şi-a dat seama că i-a mai rămas de jucat o singură carte, cea a supravieţuirii ca atare, indiferent de preţul plătit. Astfel declanşat, mecanismul delaţiunii a putut îmbrăca forme oribile, aberante…

Acum, venind la intelectualii noştri de astăzi. Cum ar putea ei să fie altfel decât naţia care i-a „secretat”?! Noi, românii, fie că o recunoaştem sau nu, suntem „toţi o apă şi-un pământ”, adică distruşi/destructuraţi psihologiceşte, prin efectul cumulat al atâtor urgii ale istoriei, toate altoite pe un lăstar („ramura obscură” a aceluiaşi Arghezi!) care poate ar fi evoluat benefic, în condiţii favorabile, dar a rezultat ceva mai mult decât îndoielnic. Şi, până la urmă, este relevant ce credem noi despre noi şi despre intelectualii noşti, sau trebuie să ne supunem verdictului pe care îl pronunţă ceilalţi actanţi ai istoriei, Istoria însăşi?! Mai există vreo îndoială că intelectualitatea română sub regimul roşu a atins cele mai jenante performanţe ale obedienţei? Despre intelectualii din exil am reuşit să-mi spun părerea în cartea mea de confesiuni în dialog Himera literaturii pe vremea terorii şi după aceea. Au plecat din ţară de teama/ de răul comuniştilor, dar noul context de democraţie şi pluralism nu i-a determinat nicum să-şi tempereze extremismele, nu i-a ajutat să se reconcilieze cu conaţionalii, ci le-a potenţat/înveninat conflictele, le-a exacerbat duşmănia şi invidia şi cârteala. Este un fapt notoriu că românii din străinătate sunt pe vecie învrăjbiţi şi dezbinaţi În USA ei nu sunt consideraţi o minoritate pentru bunul/răul motiv că niciodată nu s-au pus de acord când a fost să-şi pledeze cauza.. Caz unic în analele sociologice, şi în ziua de astăzi românii din străinătate se pârăsc între ei la Casele de asigurări, pentru încălcări fictive sau nu ale reglementărilor de asigurare…

S-a vorbit şi se va vorbi mereu despre trădarea intelectualilor.Nu numai la noi, precizăm. Ce-i drept, ei se află în atenţia generală, asta ar fi o primă explicaţie. Mai rar se va vorbi despre trădarea minerilor, a poliţiştilor, a apicultorilor… Pe bună dreptate, s-ar părea, căci dosarul intelectualilor români s-a umplut la refuz şi colcăie de nemernicii şi abjecţii. Părea chiar flagrantă laşitatea vreunui intelectual pe vremea lui Carol I, când aceştia erau număraţi pe degete, când ei reprezentau cu adevărat „spuma” ridicată prin merit deasupra massei populaţiei. Se puneau în ei, nominal, mari speranţe, în iniţiative la care stăteau cu ochii aţintiţi toţi conaţionalii cât de cât conştienţi de mersul lucrurilor. Răspunderea individuală era copleşitoare, cu un termen nu prea potrivit aici, fiind vorba despre o răspundere care prin ea însăşi nu te lăsa să dezertezi, să înşeli aşteptările. Trădarea cuiva era imediat semnalată, amendată, incriminată. În consternarea şi dezaprobarea generală.

Dar în vremurile noastre? Toţi suntem alfabetizaţi, avem acces nelimitat la informaţie, citim, vedem emisiuni cu ultimele descoperiri ştiinţifice, participăm la dezbateri pe cele mai arzătoare teme. E lesne să dăm vina numai pe intelectuali, să-i învinuim de laşitate pentru a nu fi luat atitudine împotriva tuturor mizeriilor în care trăim şi pe care le acceptăm, cârtind între noi, cel mult… Avem drepturi civice, avem mijloace de a îndrepta lucrurile pe făgaşul normalităţii. (Nu e de vină numai mas-media noastră că italienii ne discriminează. Că jurnaliştii elveţieni fac din ţânţar armăsar, manipulând opinia publică. Da, presa noatră tace mâlc, ne deturnează atenţia spre mici găinării; dar întrebarea este: bombardăm noi ziarele şi televiziunile şi pe politicieni cu proteste? Îi boicotăm? Ieşim în stradă să le pretindem reflectarea corectă a realităţilor, apărarea drepturilor naţionale (onoarea „reperată”)? Nici pomeneală. Punem capul în jos, boscorodim indescifrabil, am găsit, noi între noi, vinovaţii… Avem astfel presa pe care o merităm, avem politicienii pe care i-am ales; şi avem intelectualii pe care i-am ridicat dintre noi, şi care s-au format trăgând cu ochiul la reacţiile noastre. Măcar aceste câteva lucruri trebuie spuse răspicat, fără echivocuri.

Încă un aspect, ce nu trebuie escamotat: din păcate – şi se ştie asta!- niciodată cunoaşterea nu a mers mână în mână cu morala, cu conştiinţa, cu simţul datoriei, al demnităţii şi onoarei… Ba poate dimpotrivă. Vanitatea poate îmbrăca forme maladive. Cel cu înzestrări speciale sau măcar deasupra mediei, conştientizându-şi capacităţile, se simte dintr-odată un ales, un favorizat al proniei, i se pare de aceea nimerit să-şi taie o felie mai mare din tortul naţional. Nu întâmplător trufia a fost considerată păcatul cel mai grav de părinţii creştinismului. Or, acum, în confuzia generalizată a valorilor, când fiecare apucă ce poate, prin toate mijloacele, şi nu mai au importanţă decât aparenţele: de reuşită, de succes social, de triumf întru căpătuială etc., a te lăsa fără împotrivire împins la margine, în  dispreţul social, pare a fi o atitudine complet greşită, nepermisă unui ins competitiv. Eşti competitiv, atunci dovedeşte-ne-o prin ceea ce ai adunat sub nume propriu: averi, relaţii, succes, notorietate. Nu căuta să ne aiureşti cu precepte aşa-zis morale, cu calităţi alese, însă, vai, nelucrative! Eşti un învingător în această viaţă sau eşti o virtualitate nesemnificativă, neglijabilă, penibilă în ultimă instanţă? Aşa pare să se pună problema, nu numai între oamenii de rând, dar încă mai acerb în cazul intelectualilor. La cârtelile mele cu privire la prestaţia penibilă a diverşilor neaveniţi care se perindau la televizor, un cumnat de-al meu mai sincer, fie-i ţărâna uşoară, nu ezita să mă atenţioneze: El este acolo (pe ecran), tu eşti aici! De domeniul evidenţei, însă frustrant pe de altă parte.

Se exhibă pe sticlă şi „iau faţa” naţiunii noastre actanţi (cum le-aş spune altfel?) fără bază şi mai ales fără operă. Dar exhibatul în sine, la nesfârşit, nu este tot o acţiune, un galimatias televizat nu poate ţine la rigoare loc de operă? Dacă tot nu mai frecventăm marea literatură, filosofia, Biblia, alte texte fundamentale, iar cititul s-a dovedit a fi o investiţie nerentabilă de timp şi efort, te mai poate interesa mesajul unui intelectual care merge până în pânzele albe cu ideile sale elitiste? Neconcludent. Şi nu mai avem timp, corect? Mesajul naţiunii către intelectual e simplu, pe cât de cinic: dacă nouă, oameni fără cine ştie ce pretenţii, ni se cere să ne descurcăm, aici şi acum, apăi el, intelectualul, de ce doarme în cizme?

Bref: intelectualii sunt laşi. Dar în ce constă laşitatea lor? În faptul că, preocupaţi de propria chiverniseală, au abdicat de la dubla lor menire: de a trage/a împinge înainte societatea şi de a se constitui în modelul ei moral. Societatea ştie asta, dar pune capul în pământ. Este ea însăşi paralizată de laşitate.

23 februarie 2009                                                                                             Ion Lazu          

Ion Lazu: O filă de jurnal. „Am cultul prieteniei. Sunt fericit să dăruiesc”. Sau Romulus Turbatu: De la Enescu la Concordia, convorbiri cu Mihai Miltiade Nenoiu, editura Alma, Craiova, 2008.

17 febr,09, Miercuri. Astă noapte târziu, în timp ce Lidia urmărea la TV Doctor Jivago cu Omar Sharif, filmul lui de căpetenie, care o tulbură o dată în plus şi rămâne trează până la trei dinspre ziuă, eu am terminat de citit cartea de convorbiri cu MMNenoiu, o carte din ce în ce mai interesantă şi incitantă pe măsură ce avansezi în lectură, căci intervievatul „îşi dă treptat drumul”, îşi găseşte tonul, ca să folosesc şi eu o exprimare din domeniul muzicii, şi ajunge să spună lucruri fundamentale sau doar de mare bun simţ, cum din păcate nu se prea întâmplă cu intelectualii noştri în situaţii similare, mereu puşi pe supralicitări şi lustruiri de sine. Mai întâi că este eclatantă cariera de peste jumătate de veac a muzicianului, solist interpret, neegalat fagotist, fondator al Cvintetului Concordia cu care a fost în toată lumea şi pentru care cvintet s-au compus nu mai puţin de 150 bucăţi muzicale de către cei mai prestigioşi compozitori contemporani, lucru cum nu se poate mai grăitor în sine. Nu este vorba doar de scriitorul care a continuat să se destăinuie colii albe de hârtie, în momente de taină şi inspiraţie; dar este fabulos omul ca atare, activ, perseverent, perfecţionist şi totdeauna performant: „Miltiade condamnat să învingă”, cum însuşi se exprimă, cu un curaj al spunerii benefic pentru tonul general al confesiunii; omul pozitiv, optimist, dorind să afle, să înţeleagă, să citescă, să vadă, să călătorească în munţi şi să viziteze marile muzee ale lumii, să comunice, să ia lumea în stăpânire prin firea sa ataşantă, dăruitoare şi însetată de comuniune spirituală. Înţelegi mai bine chiar şi poezia lui Nenoiu, când autorul însuşi îţi prezintă împrejurările care l-au inspirat, căci în cazul lui şi în mod oarecum neaşteptat pentru un ins muzical, este vorba despre o poezie îndeobşte indirectă, încifrată, metaforică, aluzivă. Era pe culmea Pietrii Craiului, au venit nişte nori, a alunecat într-o prăpastie fără fund şi doar norocul de a fi avut în mână un toiag care s-a agăţat între stânci l-a salvat. Şi urmează un fragment de poezie, textul are de-acum altă deschidere, vezi de unde a venit sprijinul, Dumnezeu l-a salvat… Plin de caldă duioşie episodul cu venerabila mamă de 91 ani de la Craiova care i-a pus într-un pacheţel, sub formă de cadou, toate economiile ei; în copilăria sa, viitorul virtuoz al fagotului mergea cu preotul că cădelniţa la enoriaşii din cartierul Pieptănari şi acela scotea bănuţii din cădelniţă şi îi dădea celor săraci, iar alteori chiar băga mâna în buzunar, ca să-i ajute cumva. Ce a învăţat MMN de mic, de la oameni inimoşi: bucuria de a dărui. Şi ce-a mai învăţat pentru toată viaţa: modestia şi bună-cuviinţa celui care se concentrează cu obstinaţie pentru a scoate din adâncurile propriei personalităţi toate valenţele latente; şi demnitatea celui incoruptibil şi inconturnabil. A trebuit să obţină direct de la Ministrul Forţelor Armate aprobarea de părăsire a Şcolii de Muzică Militară, pentru că nu putea accepta subordonarea oarbă, necondiţionată; la o tentativă de a rămâne în West, agenţii ambasadei române din Viena l-au adus pachet, predându-l grănicerilor unguri şi aceia grănicerilor români, precum pe vremuri jandarmii, din post în post, redândul patriei iubitoare; şi totuşi nu şi-a trădat prietenii, nu le-a făcut neplăceri, s-a retras şi a continuat să lucreze, să progreseze profesional, să-şi desăvârşască măiestria artistică, să-şi migălească poemele - pe care, nota bene!, avea să le publice peste trei decenii…

Rămâi la început oarecum şocat să afli câtă trudă epuizantă este necesară zi de zi şi ani la rând pentru a atinge forma interpretativă optimă („pentru a nu denatura cu nici o comă – a noua parte dintr-un ton – intonarea sutelor de mii de sunete cuprinse într-o partitură muzicală”), apoi însă te cuprinde o admiraţie necondiţionată şi profund respecuoasă pentru aceşti performeri care îşi zidesc viaţa din temeliile până în crenelurile Muzicii.

Împotriva faimei găunoase, a vedetismului, a falselor valori, a prostului gust instituţionalizat, a reformelor păguboase, demolatoare ale culturii naţionale, se spun lucruri  precise, de mare justeţe, niciodată „exageraţiuni”. Apoi eşti răsplătit la lectură prin multele aforisme şi formulări pregnante, percutante, peremptorii, la care confesorul ajunge în modul cel mai firesc, după unele spuneri mai alambicate sau chiar sibilinice. Te trezeşti subliniind, recitind, aprofundând. Ce altceva i se poate cere unui text literar?! Toate opţiunile şi delimitările trăgându-şi sorgintea din „atitudinea morală”, cum se exprimă autorul. Şi câtă subtilitate afli în ideea că nici un instrument nu reuşeşte vreodată să redea muzica ideală pe care omul o are în minte, în propriul auz. Dar câte alte idei şi atitudini nu mă apropie de MMN: Faptul că nici eu nu am mers cu poezii la redactori care îmi erau prieteni, Gheorghe Pituţ, Cezar Baltag, Ilie Constantin; scoaterea din planul editorial a unor cărţi; însuşi faptul că amândoi aveam o altă profesie în care evoluam cu aplomb. Chiar şi această idee de reală delicateţe: că nu noi bărbaţii alegem, cucerim etc, ci că femeile ne evaluează dintr-o ochire şi apoi au inteligenţa să ne sugereze că s-au lăsat cucerite, idee pe care şi eu o subliniez în Himera literaturii…

Plăcere, bucurie, fericire, iată cuvintele ce revin mereu, de la un om care se mişcă printre miticii autohtoni ranchiunoşi, invidioşi, resentimentari…Confesorul este mereu atent să-şi pună în pagină profesorii, mentorii, prietenii şi colegii de generaţie sau doar oamenii pe care i-a admirat. Şi vei afla atâtea lucruri de mare subtilitate sau oricum foarte interesante despre universul muzical ca atare, aduse în discuţie pentru beneficiul celor dornici să aprofundeze acest domeniu aureolat cu mister al zeiţei Euterpe. I-ar fi spus custodele muzeului Pablo Casals: „Toate operele lui Bach, Mozart, Beethoven şi Wagner puteau să ardă când trăia Enescu, pentru că el le-ar fi rescris din memorie”. De altfel evocarea lui Enescu, la vremea interpretării Poemului de Chausson: „aflat în vârful piramidei, stătea, atunci, singur, în faţa frumuseţii indistincte a absolutului şi în preajma lui Dumnezeu”, sau a foarte tânărului, încă necunoscutului pe-atunci dirijor Ionel Perlea, la premiera cu opera Maeştrii cântăreţi din Nurenberg de Richard Wagner, descrierea vizitei în atelierul sculptorului Panaite Chifu sau a descinderii la Deseşti-Maramureş sunt pagini antologice, spun asta fără ezitare. ”Un om luminos”, exclamă excedat iscusitul ziarist Romulus Turbatu, cel cu întrebările venind cum se întâmplă ”şi din faţă şi din coaste”, în susţinut asalt. Remarcabil turul de forţă de-a lungul mileniilor de muzică în neobosită prefacere şi adaptare la cerinţele umanităţii, ca una dintre necesităţile ei fundamentale. Muzica  fiind „supremul mister” şi „cheia progresului”, cea care ”exprimă raporturile armonice dintre ordinea umană şi ordinea cosmică” şi ocupă dintotdeauna ”locul cel mai aproape de Dumnezeu”.

Şi iată lecţia de-o viaţă a  infatigabilului MMN, relevat ca o adevărată forţă a naturii: să fii cu adevărat liber pentru că nu faci nimic din interes, sau de formă /de mântuială; să nu ai invidie, ranchiună, ură; să fii fericit pentru că poţi să dăruieşti şi să ajuţi pe cei aflaţi în impas; să fii receptiv la frumos sub toate aspectele sale, din natură, din creaţia anonimă, din artă, literatură şi muzică; să te raportezi mereu la reperele fundamentale ale filosofiei, la Pitagora cu heptacordul său ceresc, la Platon pentru care muzica avea virtuţi vindecătoare, la Aristotel. Vei învăţa ce înseamnă să ai o atitudine fără echivoc împotriva impostorilor, apăruţi din neantul nonvalorii agresive. O carte de confesiuni a unui om nespus de viu, deschis, generos, înţelept şi care nu-şi pierde ultima nădejde în umanitate, nici în şansele pe termen lung ale chinuitei noastre patrii. Un lucid analist al situaţiilor din noua Românie, batjocorită de neocomunişti. Lectura simpatetică a acestei pilduitoare cărţii de confesiuni mi-a augmentat şi mi-a nuanţat unele idei pe care le susţinusem cu fermitate şi care acum mi se par cam maniheiste, sau amendabile. În rezumat, o lectură incitantă, necesară, plină de folositoare învăţăminte şi dându-mi bucuria apropierii înţelegătoare de o personalitate puternică, plurimorfă, cu opţiuni ferme, de salutară rigoare morală, doar întrezărită până acum, deşi am mărşăluit împreună cu confratele MMN vreo două decenii bune, în relaţii amiabile, cordiale, prietenoase şi de respect reciproc. Se vede o dată în plus că unele cărţi norocoase, citite cu aprehensiune, sunt decisive în a-l înţelege în adevărata sa cheie până şi pe un prieten de cursă lungă. De altfel, nu i-am înţeles niciodată pe scriitorii prieteni de-o viaţă care însă au evitat sistematic să se citească între ei, pe motiv că fiecare ştie „ce-i poate pielea” celuilalt. Or, pielea ca atare, dar şi cea cu înţeles metaforic nu are decât menirea de a face faţă diverselor agresiuni ale mediului de viaţă; pe când în cazul omului adevărat, cu atât mai mult în cazul creatorului de frumos, decisivă este doar puterea sufletească, după cum bine s-a spus. Şi ne-o dovedeşte o dată în plus, cum nu se poate mai convingător, cartea de convorbiri Romulus Turbatu-Mihai Miltiade Nenoiu.

ION LAZU

Ancheta luceafărul.’09

ION LAZU

Anul 2008 nu prea ne-a răsfăţat cu apariţii eclatante. Totuşi, unele titluri sunt de reţinut:

Poezie

- Nicolae Tzone: Oase de îngeri, ed. Vinea

- Constanţa Buzea: Netrăitele,2, ed. Vinea

Proză:

- Diana Adamek: Vasco da Gama navighează, ed. Ideea Europeană. (O adevărată revelaţie această bijuterie de proză poematică în care fantezia şi barocul fac casă bună; rar am întâlnit în literatura română o scriitură la un asemenea nivel de măiestrie artistică. Autoarea, mie necunoscută până acum, a luat trei premii ale filialei Cluj.)

Teatru: N-am citit în 2008, o lipsă a mea…

Memorialistică:

- Liviu Ioan Stoiciu: Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit. Inspiraţii de început. ed.Pallas, (stil inimitabil, percutant, spuneri memorabile.)

- Maria Calleya, Maria Zubritski: Scara de fum, ed. Libra. (Scriere epistolară de mare prospeţime, de înalt rafinament stilistic,  aleasă comuniune spirituală şi emoţionant umanism: „Scrie-mi. Ajută-mă să exist un pic.”)

- Ion Murgeanu: Viaţa lui Iisus, ed. Ideea Europeană. (Scriere inspirată, text fără egal în literatura noastră pe domeniul respectiv)

- Traian Chelariu: Zilele şi umbra mea, ed. Ideea Europeană (jurnalul interbelic al unei mari promisiuni a literaturii rimâne, zdrobită în închisorile comuniste)

- Larisa Turea: Cartea foametei, ed. Curtea Veche (100 de mărturii terifiante ale supravieţuitorilor foametei programată de bolşevici în Basarabia anilor 1946-1947)

Critică literară

- Paul Aretzu: Scara din bibliotecă, Ed. Ideea Europeană. (Eseuri de mare deschidere intelectuală)

Traduceri (în şi din italiană)

- Geo Vasile: G. Bacovia: Cu voi/Con voi şi Paolo Ruffilli: Camera obscură/Camera oscura

- Alina Urbanovici: Maria Zubritski, Casa Oglinzii (trad. din engleză)

- Ion Covaci, Nicolae Iliescu: Al Soljeniţân: Arhipelagul Gulag, 3 volume, ed. Univers

P.S. Snobismul nostru de tristă faimă va scoate în faţă, fiţi siguri, câteva apariţii care au făcut valuri: Iluziile literaturii române, de Eugen Negrici, eseu foarte bine scris, ce-i drept şi lucru de admirat, având în vedere că în literatura română se scrie în general submediocru dacă nu chiar foarte prost; însă susţinerile autorului sunt doar acroşante, însă în fond nejustificate, plasate programatic la polul opus al protocronismului, al lui Dan Zamfirescu, de pildă, cu al său Război împotriva poporului român, ambele cărţi menţionate aici fiind garnisite cu afirmaţii la fel de hazardate, simple „exageraţiuni”… Să-l desfiinţezi de plano pe Blaga, fără să clipeşti, să-i ignori pe Pillat, Maniu, Botta este până la urmă de neiertat şi doar atât. La acelaşi pol, al discursului negativist, mefient, se plasează şi Istoria critică a literaturii române, întreprindere valorificabilă doar pe porţiuni, din păcate (la umbra paralizantă a Istoriei călinesciene), în mod surprinzător scrisă cu neglijenţe şi minată din start de atitudinea minimalizatoare, sastisită, dezabuzată, „de criză”, cu o expresie care plutea în aer de câtăva vreme şi „dă bine” într-un moment de mizerabilism „isteţ”.