Ion Lazu

Filă de jurnal 10 mai 07.

Pudoarea de a fi tu însuţi.

Lidiei.

 

Ea se ascunde şi-şi cântă doar sieşi

Melodia necunoscută  nemaicântată

Nouă şi străină ca un extraterestru –

Vrea să o  ridice în văzduhul subţire

Neauzită de nimeni şi mai ales

Nevăzută de nimeni –

Aşa după cum cel care crede dezgrădit

se ascunde gelos

Cu ardoarea lui în peşteră

Şi peşterii i se desfundă tavanul

Până-n bolta cerească

Pe care se desluşesc trăsăturile Domnului -

Aşa după cum jivina ce va să nască

Puiul pentru care se născuse la rându-i

Se ascunde în adâncul vizuinei

Ca într-un uter matern –

Aşa după cum

Cel care iubeşte deplin

Se ascunde cu iubirea lui

În cel mai îndepărtat cotlon al nopţii

Cu frunzarul lăsat până-n iarbă –

Aşa după cum cel care ucide

Îşi târăşte victima în despicătura viroagei

Printre doage şi oase de cal -

Aşa după cum cel care vrea

să-şi disemineze Păcatul

Se ascunde în mijlocul mulţimii –

Tot astfel ea se ascunde

În pâsla discreţiei nete

În coconul pudoarei sale

După uşi cât mai multe

După cât mai groşi pereţi -

Ca să-şi încropească acolo, în taina dintâi

firicelul de cântec autonom

Să-l nască şi să se-ncreadă în el

Să-i desferece aripile şi ardoarea

Să-l iubească şi să-l sugrume tot ea

Până la ultima lui suflare…

 

Cezar Baltag: Îngerul se opreşte din scris…

…Îmi dau seama că acel drum spre casă, după comemorarea centenarului Blaga de la Conservator ar fi trebuit să-l fac împreună cu poetul Cezar Baltag, cu care locuiam de ani buni în acelaşi cartier, la distanţă de numai două blocuri. Totuşi, stătusem de vorbă pe trotuarul din Ştirbei Vodă, eu arătându-mă foarte impresionat de alocuţiunea poetului de la Viaţa Românească, unde fusese coleg ani în şir, poate decenii cu Cornel Regman. M-a asigurat că este vorba despre un eseu care va apărea în curând în revistă. Ne-am răzleţit pe străzile din preajma Cişmigiului, pe care aveam să-l străbat în drum spre staţia de metrou Izvor, curios să verific observaţia lui Nicolae Balotă: că grădina publică i s-a părut, după ce n-o mai văzuse de atâta timp, golaşă, neîngrijită, ca şi părăsită… Aş fi vrut să mă dumiresc ce se afla în spatele acestei insatisfacţii a unui clujean  strămutat în Capitală încă din anii cincizeci.

Nu era prima dată când participam împreună cu Cezar Baltag la evenimente scriitoriceşti, însă la sfârşitul lor ne salutam şi porneam spre casă pe cont propriu, deşi măcar eu nu ignoram nicicum faptul că avem de urmat acelaşi traseu. Ilustrare concretă, dacă mai era nevoie, a sintagmei: fiecare cu drumul lui. Dar dacă mă gândesc bine aşa au stat lucrurile mereu în relaţiile mele cu acest poet de frunte al generaţiei şaizeci.

Un singur co-breslaş, din câte mi-am dat seama, de proximitatea căruia aş fi putut să mă bucur, într-unul dintre cartierele muncitoreşti ale marelui oraş, în care rămâneam stingher în continuare. Dincolo, în Bercenii altei vieţi, parcă, un noroc nesperat mă făcuse să fiu încadrat din trei părţi de locuinţele poeţilor Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru şi Nicolae Ioana, iar pe cealaltă latură, dincolo de şosea, se întindeau la propriu porumbiştile dinspre Popeşti-Leordeni… O prietenie admirativă mă aducea în preajma lui Mircea Ciobanu, care a devenit în timp editorul a trei dintre romanele mele; un sentiment de caldă comuniune spiritual-omenească faţă de blajinul şi urgisitul poet autodidact Dumitru Alexandru, talent nativ şi prieten de inimă; nişte aparenţe de colegialitate jovială dinspre musceleanul cu alură de haiduc cu şapte ibovnice – l-am numit pe Nicolae Ioana – aceste trei încurajări să mă întorc acasă, în acei lungi ani de necurmate suferinţe personale.

Iar acum, de atâta timp deja, în vecinătatea poetului Cezar Baltag, către care nu îndrăzneam să fac un singur pas. Cu un an mai mare ca mine, însă la filologie, dar în acelaşi corp al Universităţii, îi citisem poezii la gazeta din holul cel mare, apoi şi în publicaţiile studenţeşti. Îi înmânasem mai apoi un grupaj de poezii la Gazeta literară. A avut eleganţa să nu le citească în prezenţa mea, dar cum nu erau prinse într-o agrafă, a îndoit toate colile la un colţ, practicând cu aplicaţie două rupturi paralele şi astfel le-a îndesat în sertarul doldora de manuscrise. Mi s-a strâns inima gândindu-mă ce mici erau şansele de a mă vedea publicat… Încurajat de Mihu Dragomir, de Geo Dumitrescu, debutat apoi în revista Ateneu, poate îmi lipsea… aplombul necesar în abordările din redacţii. Şi era, mereu, ideea din mintea mea că poetul Cezar Baltag a împărtăşit aceeaşi soartă vitregă ca şi mine: ambii refugiaţi de peste Prut, el aterizat cu familia lângă Piteşti, eu cu ai mei lângă Slatina – de unde provenea soţia lui. De aici poate un puseu suplimentar de demnitate/timiditate. (Am urmărit cu atenţie demersul liric al refugiatului bucovinean: nici el, cum nici un alt refugiat de peste Prut nu a reuşit să strecoare măcar o vorbă, o aluzie despre marea dramă a refugiului. Într-atât de aprigă era cenzura oficială şi nu mai puţin autocenzura fiecăruia dintre noi.) Cu cât mi se păreau mai preţioase şi mai grave în fond, aceste apropieri de destin, cu atât îmi devenea mai dificilă forţarea unei atenţionări a confratelui care reuşise să se impună. Dacă i se va părea că vreau să-i forţez mâna?! În ruptul capului n-aş fi vrut să-şi închipuie aşa ceva despre mine, un poet aflat în faza debutului editorial; sau mai târziu, autor a trei volume de proză, dar cu aceleaşi inhibiţii penibile.

Un capriciu al memoriei, ca să folosesc o exprimare factice, face să-mi amintesc titlul poemei semnate de Baltag la gazeta de perete: Vin zilele Comunei, inclus apoi în volumul cu care a debutat în 1960: Comuna de aur. Practic în acelaşi timp cu Vântul cutreieră apele al lui Ilie Constantin şi cu Sensul iubirii semnat de Nichita Stănescu; desigur selectaţi dintr-o serie mai largă de aspiranţi care se pregătiseră în acei ani de la sfârşitul perioadei proletcultiste. Cum era de aşteptat, imediat critica literară şi-a concentrat întreaga atenţie asupra celor trei mai sus numiţi  - Baltag, Stănescu şi Constantin – mai întâi în această ordine, iar peste o vreme cu Nichita pe primul loc – şi fapt este că la începutul anilor şaizeci nu puteai deschide o revistă literară fără să dai peste numele triadei, noile voci ale liricii româneşti care iată se constituise, după ce Nicolae Labiş dispăruse atât de tragic cu doar 4 ani în urmă. Fiecare exeget încerca să-şi adapteze demersul după ceea ce le sugerau tinerele talente, la drept vorbind nu făceau decât să-şi dreagă glasul în acord cu nou mesajul noului lirism „care fierbe şi se pregăteşte acum”, ca să folosesc o exprimare cum nu se poate mai adecvată a lui Gh. Pituţ pe volumul lui de debut, Poarta cetăţii, 1966, pe care mi l-a dat cu autograf.

Dar nu numai eu voi fi fost de vină în amânarea sine die a împrietenirii cu Cezar Baltag, ci şi poetul Răsfrângerilor, el însuşi un însingurat şi un timid. Însă se vădeşte că timizii, neangajându-se în tovărăşii gălăgioase şi risipitoare de timp şi energii, în afară de faptul că au vreme pentru citit şi scris, perseverează, reuşesc să edifice lumi lăuntrice, în primul rând izbutesc să se construiesc pe sine - şi poate de aceea cu mai mare râvnă doresc apoi să iasă la lumină cu roadele strădaniei lor de taină, oarecum în răspărul timidităţii lor inhibante.

Când gândeşti la modul generic viaţa unui mare poet, nu vei vedea în primul rând decât puternica direcţionare pe care o dă destinului său talentul, care în timp îl duce la împlinire şi pe cât se poate la succes social. Şi din acest punct de vedere un CB, dar şi colegii săi de drum Ilie Constantin şi Nichita Stănescu ilustrează cum nu se poate mai bine acest scenariu: Este de domeniul evidenţei că talentul lor, repede izbucnit, căci talentul este asemenea pasiunilor ce se exprimă imperios, pretimpuriu (şi care în cazul lor trebuie să se fi manifestat fără echivoc atât pentru ei ca atare, dar şi pentru cei din jur încă în perioada liceului, practic în adolescenţa tuturor ezitărilor/căutărilor), i-a îndreptat fără greş spre facultatea de filologie – iar faptul că Nichita pornise de acasă cu gândul/cu promisiunea făcută părinţilor de a se înscrie la matematică-fizică dar a virat în ultima clipă spre cealaltă intrare, de la litere, nu face decât să confirme spusele mele; iar facultatea în sine, în afară de aportul formativ, care nu trebuie nici el neglijat, le-a dat posibilitatea şi le-a legitimat practica poeziei, ei s-au afirmat ca poeţi cu har în faţa colegilor şi profesorilor, au publicat frecvent în revistele literare ale momentului, aşa încât la terminarea facultăţii erau deja poeţi în înţelesul deplin al cuvântului: debutaseră în volum, se scria cu insistenţă despre prestaţia lor remarcabilă, deveniseră nişte nume de referinţă în literatura noastră care pe atunci se străduia la modul foarte explicit să se înnoiască. Nimic nu părea să le mai stea în cale acestor poeţi, precum râurilor care s-au lansat de pe clina munţilor şi nu le mai rămâne decât să-şi croiască drum irepresibil spre fluviul tutelar, spre mare. Însă, la o privire mai atentă se va constata că în afară de talent şi de firea/caracterul fiecărui actant din sfera creaţiei - cele două maluri între care curge destinul unui poet -, mai sunt destule imponderabile care îi dictează traseul, ca să folosim un eufemism. Destule condiţionări-constrângeri care îi direcţionează cursul. Or, reuşitele poetului despre care aflasem deja că este refugiat ca şi mine erau, cu puţină imaginaţie, şi ale mele, dintrodată foarte solidar/implicat în tot ce însemna evoluţia sa ca poet. Dar nu fusese refugiul în sine o altă condiţionate-frustrare care îl marcase pe tânărul ochelarist cu plete castanii ondulate şi priviri de etern copil uimit? Să te rupi din locul natal, să te trezeşti printre străini ostili sau măcar inaderenţi, printre copii răutăcioşi, luând în derâdere comportamentul tău, accentul, dezorientarea intrusului… Să simţi invidia lor focalizată mereu asupră-ţi, pentru că, nu-i aşa? veneticul  ăsta e al naibii de deştept, este premiantul, şi este copilul deosebit, aparte, cu un cuvânt: talentat!… A fi deasupra prin inteligenţă poate stârni animozitate, invidii, însă a fi diferit de ceilalţi prin înzestrare, prin har, aceasta stârneşte idiosincrazii, suspiciune, inaderenţă, uri viscerale. Dar după performanţele din liceu, din facultate, în plină desfăşurare a torentului, asupra lui Cezar Baltag se abat cele mai nemiloase lovituri ale soartei: moartea soţiei iubite, poetesa Ioana Bantaş, moartea tatălui, blajinul preot Porfirie, apoi a fratelui mai mic, subtilul exeget Nicolae Baltag; toate răzbunându-se într-o boală necruţătoare care îi va umbri ultimul deceniu de viaţă. Şi lovitura finală: leucemia. Aceeaşi care îl secerase la numai 35 de ani pe fratele iubit, ca din senin - o cumplită urgie, scăpând din toate calculele -, dar ce să mai însemne că teribila boală se întorcea bezmetică şi asupra-i? Chiar asta era nedumerirea lui Cezar Baltag, când l-am vizitat la Fundeni, cu nici două săptămâni înainte de sfârşit: Aveam o cu totul altă confruntare de sănătate, mi-a spus, de unde până unde această leucemie?! Gura mea, pecetluită, sufletul strivit de obidă, de oroare, de spaimă, de milă. ”Implozie, explozie, implo…”, ca să-l cităm chiar pe poetul Cezar Baltag dintr-o perioadă mai fastă (un cuvânt care-i plăcea, l-a folosit şi în autograful despre care va fi vorba), când se lăsa sedus de aflarea legilor secrete ale lumii, de „rigoarea actelor de magie”, cînd credea în „contagierea magică a lucrurilor”, sau se lăsa sedus de „ritualurile de celebrare” ale tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Ştiam din spusele sale că poetul se afla într-o relaţie specială cu mama sa, ea însăşi supravieţuitoare a atâtor urgii abătute asupra familiei; îmi mărturisea că vorbesc la telefon ore întregi, zilnic. Şi nu e lipsit de semnificaţie să amintesc aici că şi prietenii săi literari cei mai buni, de-o viaţă, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Caius Dragomir, cultivau aceleaşi relaţii ardente cu mamele lor, care au trăit până dincolo de 90 de ani. Poate n-ar fi greşit să-l pomenesc în context şi pe poetul Marcel Gafton, vizitat de mine cândva într-un bloc din Piaţa Chibrit, a cărui mamă a supravieţuit morţii fiului, cum cred că s-a întâmplat şi în cazul lui Cezar Baltag. Îmi e peste puteri să aduc în discuţie ce va fi fost în sufletul acestor venerabile femei, la dispariţia fiului iubit… Abia într-o astfel de situaţie ar fi fost îndreptăţit Dante să exclame: Nu este durere mai mare…

Mă şi întreb: este de vină numai firea mea retractilă, sau cumva şi bănuiala că poetul nu avea nevoie de mine în mod special, cum nu părea să aibă nevoie de nimeni dintre cei din jur, în afară desigur de familie, de părinţi, de cei câţiva prieteni de suflet, cu care se deconecta, dacă nu cumva ar fi mai bine să spun: cu care continua pe alt plan „cufundarea în stele/ şi în nori şi-n ceruri nalte”, în dialogul său cu marile mistere. Căci impresia mea foarte clară era că Poetul îşi este suficient sie însuşi, asediat şi la rându-i asaltând problemele care îl preocupaseră din totdeauna…. Şi impresia complementară: că poetul nostru nu simţea agresiunea capitalei, nu se simţea oprimat, nu plătea bir greu servituţilor şi privaţiunilor şi în fond mizeriei pe care le presupune traiul într-un cartier mărginaş, muncitoresc al Bucureştiului. Înconjurat de cărţi asemenea unui cocon şi mai mult încă, înfăşurat-protejat de plasa deasă a abstracţiunilor; căci cel ce a ”văzut idei”, se va fi dezinteresat de contextul precar al cartierului; nu sunt deloc convins că poetul Baltag avea prin firea sa o percepţie specială şi o sensibilitate anume pentru Natură, pentru regnul vegetal în speţă, cel care în alte cazuri, iar la mine în mod precis, a constituit dintotdeauna un refugiu din mediul citadin gregar, dacă nu şi o sursă de împrospătare a resurselor sufleteşti. Nu sunt defel convins că avea o reprezentare cât de cât exactă a pâlcului de mari copaci care în mod neaşteptat făceau din spaţiul dintre blocurile adiacente un dreptunghi al sălbăticiei: copaci falnici, depăşind în înălţime blocurile respective, în căutarea luminii, înţesaţi la refuz de păsări cântătoare în delir, primăvară-vară, cu mierle ţopăind neobosite prin acel hăţiş ca de pădure, printre smocuri de toporaşi şi stânjenei… – semn al Naturii primordiale care se reinstalează şi proliferează cu frenezie în fiecare colţişor care scapă controlului de fiecare clipă al omului… Nu cred că avea nevoie de mine, de prezenţa mea, de a nimănui – şi nu din inaptitudine pentru comunicare, ci dintr-o obstinată dorinţă de a rămâne singur, pentru a se autoscopia. Nu-l văd lăfăindu-se nici în apartamentul său cu linii austere, printre nenumăratele globuri pământeşti răspândite prin toate camerele şi despre care mi-a spus că reprezintă un hobby al său; mereu preocupat să-şi gestioneze cât mai judicios timpul zilei şi al nopţii, mereu nerăbdător să revină acasă, printre cărţi, printre manuscrise cu poezii, eseuri, traduceri, ideograme - în faţa obsedantei coli albe. Atras în mod hipnotic de misterioasele idei care se plăsmuiau sub frunte, sub ochii minţii. Nu-şi risipea timpul în discuţii de cafenea, nu-l vedeam la restaurantul scriitorilor, întârziind pe la mese, întinzând vorba, amânând să revină la masa de lucru, cum făceau sub cele mai felurite pretexte ingenioşii noştri confraţi. Poate tocmai de aceea, îl văd ca acum pe CB din anii optzeci, intrând pe uşa restaurantului doamnei Candrea, oprindu-se ezitant după doi paşi, cu o figură rătăcită, needificată, oarecum în felul lui Pierre Bezuhov, apoi retrăgându-se în pripă; aşa că subtilul Valeriu Pantazi, de pe scaunul vecin, bun psiholog, mi-a şoptit: Probabil caută pe cineva… s-a ridicat, l-a prins din urmă pe hol şi i-a dat lămuririle necesare: Cel căutat fusese în sală până de curând, însă a plecat în mare grabă, căci trebuia să înceapă şedinţa de consiliu. La drept vorbind, nu ştiu dacă trebuie să regret rezerva mea faţă de colegii de breaslă. Am observat că îndeobşte apropierea se realizează prin anecdotic, prin cedări reciproce, prin diminuarea respectului şi chiar mai mult de-atât. În vreme ce „departele”, ca să-l citez din nou pe CB, este postura din care poţi să contempli îndelung subiectul interesului tău, să-i intuieşti esenţele, ceea ce îi e specific şi profund reprezentativ. Îmi e clar măcar acest lucru simplu: că omul cu înzestrare deosebită se mişcă printre semeni sub un cu totul alt regim decât persoanele obişnuite, are oricum alte priorităţi, criterii, exigenţe, imbolduri. Acesta fiind ceea ce poatul a numit „echilibrul divin şi fragil al existenţei de excepţie”.

Aceasta ar fi protoistoria relaţiilor cu Cezar Baltag, s-o numesc aşa. Căci a venit Revoluţia. Una dintre primele mele iniţiative a fost să strâng cărţi pentru Basarabia, cât mai multe cărţi în limba română, cea care le fusese ocultată vreme de cinci decenii consângenilor noştri. Am răscolit întreprinderea geologică, am alertat Uniunea Scriitorilor, am scris la ziare. În final s-au adunat cărţi cu care am umplut un TIR şi fără cea mai mică întârziere am plecat la Chişinău. Mă întorceam la baştină, după exact 46 de ani, căci ne refugiasem în martie 1944… Oricum, cu ocazia colectării de cărţi am ajuns şi la uşa poetului Cezar Baltag, după ce la redacţie îmi dăduse adresa. Abia acum am lămurit lucrurile privind statutul nostru comun de refugiaţi. A reacţionat simpatetic, cu toată căldura. Poetul mi-a dat pentru basarabeni nimic altceva decât Istoria lui Călinescu: în locul unui vraf de cărţi, o carte a cărţilor…  Primisem multe donaţii, toate trecuseră prin mâna mea, dar nimeni nu cedase capodopera călinesciană. Am fost extraordinar de emoţionat, cred că am povestit acest fapt oricui a vrut să mă asculte.

Dar asta nu înseamnă nicicum că imediat după episodul „cărţi pentru Basarabia”, relaţiile dintre noi au înflorit. Nici că eu aş fi asaltat cu manuscrise şi colaborări redacţia Vieţii Româneşti. La drept vorbind, am continuat să am aceeaşi atitudine din totdeauna: nu am dus niciodată manuscrise prietenilor care erau şi redactori. Nu m-am prezentat cu poezii la Gheorghe Pituţ, la Ilie Constantin, la alţi câţiva cu care eram în relaţii amicale. Ca să nu li se pară că le forţez mâna, cum am mai spus. Ca să nu mi se pară că mi-au făcut o favoare. Altfel ar fi stat lucrurile dacă iniţiativa le-ar fi aparţinut. Aşa că abia prin 1995, când îmi apăruse Poemul de dimineaţă, m-am prezentat pentru a doua oară la Cezar Baltag acasă şi da data asta l-am rugat ceva personal: să vorbească la lansarea de la Sala Oglinzilor. Mi se părea un bun prilej de apropiere. Mi-a mărturisit că se simte slăbit, nu atât din punct de vedere fizic – ştiam că se chinuieşte de ani mulţi cu o boală gravă şi urâcioasă –, dar mai ales traversează o perioadă de disconfort psihic şi intelectual. N-am îndrăznit să insist. Totuşi, din delicateţea care îi era proprie, a deschis cartea, a citit două poezii, poate erau primele pe care îşi oprea privirile, iar după ce a citit-o pe a treia, a închis cartea şi mi-a spus că va vorbi la lansarea mea. Şi a vorbit cum nu se poate mai comprehensiv: un poet important etc. După care ne-a făcut onoarea unei vizite în familie, însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu. Prilej cu care mi-a dăruit cu autograf o altă Istorie, nu tot a lui Călinescu, ci pe cea a lui Mircea Eliade, în trei volume, o ediţie copertată, extrem de elegantă. Tradusă de el însuşi, încă prin 1982-83, o carte care a făcut epocă. Îmi place să mă gândesc că prin această traducere CB a căutat să refacă drumul spre Mircea Eliade, cam în felul cum acesta încercase în anii 30 să refacă legătura cu titanul predecesor B.P. Hasdeu.

Nu mult după aceea, în altă seară de neuitat, Poetul m-a prins din urmă, în drum spre sala radio, pe Pictor Stahi şi a ţinut să-mi arate, la numărul 18, imediat după colţul în unghi drept al străzii, locul unde a stat la un moment dat, împreună cu poetul Grigore Hagiu şi cu prozatorul Nicolae Velea. La un demisol, într-o încăpere îngustă şi foarte lungă. Am simţit o subită înflăcărare în vorbele poetului, de parcă amintirea acelor vremuri de aur ale tinereţii    i-ar fi împrospătat simţirile. În dreapta intrării, un basorelief spre care îmi arunc privirile de câte ori fac acest drum, al lui Grigore Hagiu.

Când povestesc aceste prea puţine întrevederi cu CB, s-ar părea că lucrurile s-au desfăşurat cu o anume lentoare răbdătoare şi bucuroasă din parte-mi, în ideea că nu e nicio grabă, va sosi negreşit momentul îndelung aşteptat al conjuncţiei; acum însă trebuie să admit că amânarea în sine nu era de bun augur şi lucrurile aveau să se precipite la modul incontrolabil. Căci nu după mult timp, o lună sau două, am aflat că se internase la Fundeni, grav bolnav, de data asta fiind vorba de leucemie. Se poate spune deci că lansarea mea de la Sala Oglinzilor a fost ultima lui ieşire în public. L-am vizitat la Fundeni, nu ştiu dacă din punct de vedere medical nu a fost o inabilitate, căci era în ultimele două săptămâni de viaţă şi condiţiile septice trebuiau riguros respectate. Am luat loc pe un taburet, cât mai departe de pacientul întins pe pat, tuns chilug, de nerecunoscut, care totuşi înălţa capul spre mine, pe urma unei îndârjiri spirituale – dar unde era minunatul lui păr cârlionţat, care încorona fruntea acestui poet de o delicateţe extremă şi de-o nobleţe fără echivoc? – şi, cu sufletul chinuit de cea mai atroce obidă, am emis câteva propoziţii gâtuite de emoţie, care se doreau încurajatoare, optimiste. Mi-a declarat că duce o ultimă luptă, cea decisivă. Din uşă, i-am strigat, cu lacrimile gata să-mi ţâşnească din ochi: Ne mai vedem! Ne mai vedem… Şi am mai avut apoi sub priviri doar grupajul de poezii din România literară, ultimele scrise de Poet. Vămile, „punţile”, cum se spunea prin părţile Tighinei, poate şi la Cernăuţi.

Toate aceste infinitezimale care ne-au ţinut departe unul de celălalt, în viaţa de fapte; căci în cealaltă viaţă, paralelă, Cezar Baltag, cu inteligenţa lui speculativă, rafinând, esenţializând, căutând la radăcina lucrurilor sursele genuine – ce altceva erau ideogramele din faimoasa lui rubrică, ce erau Răsfrângerile dacă nu ecouri ale unor realităţi prime, de esenţă barbiană, i-aş zice? - , a fost şi a rămas unul dintre poeţii colegi de generaţie la care m-am gândit cu perseverenţă şi intensitate, un alter ego al meu, mai norocos, mai dăruit cu har, mai curajos în a-şi asuma destinul de poet. Mai mare ca mine cu un singur an, cum spuneam, însă cât de mult mi-o luase înainte! Succesul şi reputaţia lui făcea aproape de neobservat migăleala mea de câteva decenii. Nu e nici umbră de invidie în această consemnare, ba dimpotrivă. Mă bucură mai mult reuşita lui de excepţie decât mă umileşte prestaţia mea lipsită de aplomb. Amândoi de dincolo de Prut, ambii refugiaţi. Şi mai este şi faptul că în prima copilărie am pierdut un frate mai mare, care era fără egal în tot ce făcea, şi la umbra căruia mă complăcusem, chiar cu oarecare mândrie, dacă nu neapărat relaxat pe dinăuntru: că noi, nişte copii de  venetici, i-am pus la respect pe cei ai localnicilor. Ceva de genul acesta, un sentiment confuz, însă nu mai puţin perseverent. Însă cu Cezar Baltag am avut totuşi o afinitate electivă. Cele mai bune pagini ale mele sunt cele în care readuc la viaţa cuvintelor nişte vise sau alte semnalizări ale subconştientului care mă veghează şi mă călăuzeşte. Iată un paragraf antologic din Cezar Baltag:  „Există nopţi – în copilărie şi adolescenţă erau mult mai frecvente – în care visez cărţi.(…) deschid în somn aceste biblosuri cu tartaje de stejar şi hainele visului mi se umplu de mătreaţa inefabilă a paginilor. File înnegrite, îngălbenite, putrezite, scorojire, măcinate, mâncate, săpate şi emaciate se deschid în faţa mea cu un foşnet şi foşgăit inflamabil de frunze uscate, toamna, sub paşi, în lumina soarelui afumat de focuri pe câmp. Tărâţă inteligentă, talaş raţional şi vreascuri ale spiritului mi se aşază ca o pudră logică în păr, pe barbă, pe veşminte, în suflet; pulbere cosmică, pleavă şi puzderie siderală, depusă de un vânt astral pe suprafaţa nobil nemişcătoare a astrului care este eul nostru profund…”

Şi iată-ne într-o dimineaţă de octombrie 1994, coborând din accelerat în gara din Satu Mare, unde CB avea să primească premiul Opera Omnia; iată-ne vorbind la două lansări succesive ale aceleiaşi edituri; întorcându-ne apoi la Bucureşti cu alte trenuri, spre apartamentele nostre din două blocuri apropiate; şi se face că îmi amintesc mai pregnant drumurile pe care le-am făcut separat, decât cele în care am mers alături, de prea puţine ori. După cum citisem încă în 1972 eseul său Prigoria, când primul meu volum de poezii din 1970 trebuia să se numească Despre prigorii; CB scriind eseul Salamandra, iar eu îngăimam: sufletul meu, o salamandră / nebunie tristă şi tandră…

Astfel îmi vine în minte poetul („căci scriitorul adevărat este interesat nu de glorie ci de durată”) pe nenumăratele/ imprevizibilele căi ale rememorării, care în convingerea mea reprezintă, până una alta, o antecameră a veşniciei - dacă nu neapărat cea care a indus oamenilor ideea de nemurire; astfel mi-l reamintesc pe poetul Cezar Baltag, colegul de frunte al generaţie, refugiatul ca şi mine, vecinul de cartier, unul dintre scriitorii la care m-am gândit cu perseverenţă şi ardoare, la modul admirativ, fără umbra penibilă a vreunei invidii, iar uneori, coparticipativ, am şi îngânat, din culise, melodia pe care el o executa cu brio în avanscenă; şi despre trecerea lui depun aici mărturie, ”la vremea când amintirea scrie aproape singură aceste rânduri”…

ION LAZU

 

 

 

 

Pagină de jurnal. 16 martie 09. Norman Manea şi Oleg Serebrian

La 18, la librăria Eminescu, ajung cu 15 minute întârziere, dar încă nu începuseră lansarea culegerii de studii Despre geopolitică de Oleg Serebrian de la Chişinău, cercetător şi om politic, zvelt, înalt, la 35 de ani, prezentabil ca un june prim.

Dar de ce am întârziat? Pentru că la TVCultural se preluase un interviu cu Norman Manea, Apare, mi-l reamintesc, încă de prin anii 70 cu început de calviţie, pe atunci cu o faţă rotunjoară, nu prea înalt. Reiese că a plecat în 87. Are pregătire de matematician. Era în situaţia să o poată face, dar a amânat, sperând că… dar şi-a dat seama că mai rău nu se poate. A revenit în 97 dar impresia a fost f. rea, l-au deranjat urmele ceauşismului, acum şi mai dărăpănate, în melanj cu kitsch-ul american. La a doua venire, lucrurile s-au mai atenuat. Aseară a avut o întâlnire la MLR, spera ca aici să nu mai vorbească despre politică, făcuseră această convenţie… Se adresează deci celor tineri din sală, presupune că ei nu ştiu contextul. Nu poate pretinde că a fost un pur, mici cedări a făcut şi el iar alţii au rămas într-adevăr pe poziţie, dar au înfundat puşcăriile şi fapt este că la ieşirea din detenţie 80% dintre ei au semnat angajamentul de informatori. Iar alţii nu. Problema s-ar pune corect astfel: Cât rău a făcut fiecare dintre aceşti turnători de nevoie? Însă vorbind despre ceilalţi, erau două categorii de scriitori, unii care scriau toată săptămâna poezii şi osanale, iar uneori dădeau şi lucruri mai curajoase, însă cu acord de la Cenzură, dă-i drumul, e de-al nostru, pe când ceilalţi erau stopaţi de fiecare dată: ia vezi de ăsta!. Aşa se face că în mod paradoxal unii dintre lăudători reuşeau să spună chestii îndrăzneţe, luând faţa, iar ceilalţi treceau de defetişti. Era deci cenzura, dar prin 78-79 au desfiinţat-o, câteva luni ne-am amăgit că va fi mai bine dar a fost mai drastic. Măcar cenzura avea regulile stabilite, instituţional, acum însă te puteai trezi că ţi se spune de la tipografie: muncitorii noştri nu acceptă să tipărească asemenea lucrare. De parcă rostul lor nu ar fi fost să tipărească ce li s-a trimis…Dar mai era şi securitatea, suspiciunea. Odată primeşte un telefon de la unul dintre cei mai buni prieteni, musai să iasă la o plimbare. Era vreme de ploaie, vino la mine, dar nu, acela a insistat. Şi pe drum i-a mărturisit că a făcut pact cu securitatea, dar o să-l ţină la curent cu tot ce scrie în rapoartele lui. Eşti nebun?! De la ăştia nu mai scapi, etc. Îl turna, dar se întâlneau aproape zilnic şi îl ţinea la curent. Şi fapt este că nu l-a mistificat, când şi-a văzut dosarul a constatat că acela îi spusese tot. Deşi se speriase că nu-i spune tot. Voiau să ştie în ce ape te scalzi, cu cine te vezi, ce scrisori primeşti din străinătate etc. Şi după un an au renunţat la serviciile lui, ca nefolositor; a văzut în dosarul său rezoluţia de renunţare la informator. Se întâlneau cu ei nu la Secu, ci în diferite apartamente speciale, prin oraş. În 87 a plecat, ca evreu şi scriitor nu-l puteau refuza, în general căutau să nu stârnească scandaluri în afara ţării, scriitorii erau deci favorizaţi cumva. Şi cum a fost cu articolul despre Eliade, care a aprins spiritele aici? Da, în ultimul volum de Memorii, scris în ultimii săi ani de viaţă, ME are o frază de genul ăsta: Când l-au suprimat pe Căpitan, generaţia nostră a înţeles că nu mai are niciun viitor în România. I-a dat telefon lui Catrinel, a vorbit şi cu Matei Călinescu, erau buni prieteni, dar ME murise, iar ea nu a vrut să scoată fraza. Corect. Atunci a scris articolul, analizând soarta generaţiei în acel context, căci nu toţi au împărtăşit opţiunea lui ME. S-a făcut vîlvă teribilă în ţară. Dar de ce? Aici nu se înţelege faptul că impresia cea mai rea o dă străinilor cocoloşirea aspectelor incomode din biografia marilor noştri scriitori, precum şi ocultarea defectelor noastre naţionale. Tocmai vine din Germania de la un congres Goethe, ce credeţi? l-au făcut felii-felii,  cu căsătoria lui de septuagenar, cu…, dar ce înseamnă asta?! Goethe e tot Goethe, Faust tot Faust etc. Ai voie să discuţi, să întorci lucrurile pe toate părţile. Cine să spună marile adevăruri dacă nu marii scriitori? Despre evrei cele mai dure lucruri le-au spus scriitorii evrei, asta fără îndoială. Aşa şi trebuie. La noi, cele mai virulente crituci le-au adus Eminescu şi Caragiale. Cei din ţară, care cunosc situaţia şi doresc îndreptarea relelor, ei trebuie să vorbească şi nu e cazul să-i ostracizăm pentru că au spus adevărul. (Dar dacă Eminescu a spus adevărul şi despre evrei, atunci de ce îl contestă, adevărul şi pe Eminescu?. Există o dublă măsură? (n.m.,il. )

Lansarea cărţii lui Oleg Serebrian: Se adunase destulă lume la subsol, acolo cam prea cald. Vorbeşte librăriţa, având inabilitatea să spună că nu a citit cartea, ceea ce face de fiecare dată impresie rea ascultătorilor, apoi Igor Mocanu din partea editurii cartier, mult mai tânăr decât mi l-am închipuit, practic sub 30 de ani, doar cu cămaşă în dungi, iar după lansare cu rucsăcel, parcă frate geamăn cu C.V. de la Polirom, cel care se ocupă de imagine, el îi prezintă doar pe invitaţi: Armand Gosu de la revista 22, care nu lasă nicio ipresie ca vorbitor, a citit câteva articole, unele publicate chiar în revista lor, Dan Dungaciu, cadru universitar, vorbind decis, în cunoştinţă de cauză, despre felul eficient în care Oleg a preluat ideile lui Haus…, marele geoplitician neamţ dintre războaie, rău văzut pentru colaborarea lui cu nazismul; este o culegere de studii, de fapt foarte aproape de a deveni nişte monografii, pe câteva teme; geopolitica germană, cea rusească, cea japoneză; texte la cel mai înalt nivel, dar autorul este şi foarte bine plasat în scena politică a basarabiei. Însă o îndeletnicire o subminează pe cealaltă şi pentru noi oricum va fi un regret, fie că se va decide pentru cercetare, fie că va trece cu arme şi bagaje la politică. Apoi autorul, foarte bun vorbitor, despre Rusia în opoziţie cu Europa, nu se poate adapta la noua realitate, scăderea graniţelor, scăderea populaţiei, Siberia depopulată, 50 milioane de ruşi la 5 miliarde de chinezi, care le contestă graniţa, care au emigrat în Siberia cu milioanele etc. Că Ruşii nu percep corect noua realitate a Comunităţii europene, ei ar dori decât o alianţă cu Gemania, lucru li se pare plauzibil, căci ei au 140 milioane iar germanii 70. Până şi Italia are un PIB mai mare decât Rusia. Şi deruta de a se fi separat de alte republici, de Ucraina în primul rând, cu care fuseseră comune vecine. Se pot pune întrebări şi o face un tânăr foarte bine informat, pune vreo trei întrebări pertinente, primind răspunsuri detaliate – şi am văzut mulţi tineri, probabil destui basarabeni interesaţi de subiect, dar şi câţiva oameni mai vârstnici; apoi vorbesc eu, recomandând editurii Cartier să publice o variantă în limba rusă. Mocanu: - Doar dacă ruşii sunt interesaţi. - Nu doar atât, acum editura are drepturi asupra manuscrisului şi e interesată de promovare etc. Iar autorului, care spusese pe bază de sondaje că ruşii au o percepţie greşită a Comunităţii europene, fiind ostili, confundând Occidentul cu SUA, care de 7 ani are o presă foarte rea la ruşi (dar Rusia nu mai este ce-a fost), îi spun că în estimările geopolitice mai trebuiesc luate în calcul în afară de cifre, de statistici (de realitatea cuantificabilă deci) şi alte aspecte, mai imponderabile, care însă în anumite momente de tensiune pot trage greu şi pot fi chiar decisive; deci nu numai faptul că ruşii sunt 140 milioane, ci şi aceste aspecte: că Rusia îşi păstrează alura unei mari puteri şi prestigiul în lume, că are cea mai performantă diplomaţie; că are o armată numeroasă; că are resurse minerale care o pun în frunte, de exemplu are 60% din rezervele de cărbuni - şi nu vreau să plictisesc cu cifre despre petrol, gaze, minereuri, lemn, etc. Şi în plus psihologia rusă, de cei mai tari în lume, care îi face să ignore ce este Europa, să o confunde cu SUA, să ne trateze de sus. Toate astea să fie luate în discuţie, atent cumpănite. Inclusiv traducerea în rusă a acestei cărţi ar da de gândit unora dintre intelectualii lor. Urmează un domn universitar vârstnic şi el: a existat o geopolitică redutabilă în România interbelică, un reputat Cornea, care a avut ghinionul să fi fost profesor al Regelui Mihai, fără altă vină decât că era eminent în materia lui, a fost deci ocultat, chiar ostracizat. Îl felicită pe autor. Cartea este incitantă, necesară. A asistat la lansarea unei cărţi de Adrian Năstase, au fost 3 vorbitori, niciunul nu citise cartea prezentată, AN chiar i-a notificat unuia dintre ei că respectiva problemă este tratată în alt volum al lucrării. (Ce să-i fi spun domnului? Că există la noi oameni atât de importanţi încât nu au răbdare să li se tipărească opul, fixează lansarea, ei vor totul repede, vor eshibare, publicitate. Editorul promite o dată, dar greu să o respecte, aduce câteva exemplare la lansare, când să le-o fi dat spre lectură celor ce vor lua cuvântul? Vor deci să-şi lanseze cartea chiar înainte de a fi fost tipărită. Iar cei mai performanţi dintre politicienii noştri ar vrea să o lanseze chiar înainte de a o fi scris…). Mai vorbeşte foarte la obiect o tânără, despre eşecul psihologic al politicii din Moldova, autorul explicând că viitorul Moldovei fiind incert, politicienii sunt descurajaţi, neinteresaţi. La sfârşit îi transmite autorului salutul unui prof. Neamţ. Deci sunteţi dra X? Da, recunoaşte tânăra. (Ce să-i mai fi spus autorului? Să le transmită acelor politicieni descurajaţi că indiferent de viitorul Moldovei, prin reunirea cu România, prin regionalizarea Europei etc, ei vor fi tot politicieni, cum s-a întâmplat la Unirea cu România, când capii mişcării unioniste basarabene au ajuns automat în Parlamentul Ţării. Dar şi aşa se întârziase cu lansarea, deci renunţ la a doua intervenţie.) Şi trecem la autografe. Îl acroşez pe Igor Mocanu, îi propun reediatarea Veneticilor, căci au trecut 7 ani de la prima ediţie, iar la anul se fac 60 ani de la ocuparea basarabiei, i se pare interesant, îmi spune să trimit fragmente sau tot textul, ca să-l vadă redacţia. Voi face asta cât de curând. Iau autograf de la autor, îi dau cu autograf Himera, explicându-i că sunt scriitor refugiat din Basarabia în 44, nepot al lui Ştefan Ciobanu. Că am scris Veneticii, dar nu mai am exemplare, voi încerca să-l reeditez. Plăcut surprins. Va citi cu interes cartea.

 

Geo vasile: Prozatori şi eseişti, ed. Europress, 2008

Geologul, antierou şi scrib

Pe la sfârşitul anilor 80 Ion Lazu se afla în a douăzeci şi una campanie din cariera sa de geolog, un motiv în plus de a ţine un jurnal din care se va naşte mai recenta carte a sa, Sălbaticul (editura Vinea,2005,440 p.) Infatigabilul reporter la faţa locului este dublat de naratorul care controlează graniţa variabilă dintre consemnarea în timp real, biografismul cu dileme mai vechi sau mai noi, şi colportajul alert. Ion Lazu focalizează în sute de ipostaze felia de viaţă ce i se arată în ilustra oglindă plimbată de-a lungul drumului, şi în paralel, în calitate de diarist, este bucuros să-şi exprime dinamica vieţii interioare, hrănite din lecturi şi proiectele propriilor cărţi, amânate, eşuate sau trecute prin furcile caudine ale cenzorilor.

Câştigându-şi existenţa în mediul aspru, aproape ostil (uman şi natural) al şantierelor geologice, Ion Lazu nu-şi dezminte nici în această carte vocaţia de perpetuu biograf şi documentarist al realului întors pe toate feţele: tipologic,profesional, etnic, semantic, ambiental.

Tentat deopotrivă de pilda morală şi de aforismul indus de irepetabilele „clipe de viaţă”, prozatorul excelează printr-un profund sentiment al naturii, invederându-se un neîntrecut al peisajului montan şi păduros, sălbatic şi necontaminat; care, alături de câţiva oameni (mai cu seamă ptotagonistul cărţii, sălbaticul Gligorie, monomanac al dăruirii de sine, etic, un antierou şi posibil alter-ego al autorului) şi câteva cărţi, l-au modalet sufleteşte şi spiritual.

Recuperarea unor scene şi conversaţii cu scriitori (precum Mircea Ciobanu) sau compozitori, (precum Ion Dumitrescu) este unul din laitmotivele cărţii, predominant fiind totuşi cel al unor cazuri sociale cu morala înclusă, alături de portrete şi detalii plastice tratate realist, uneori cu umor dar şi sarcastic, în chipul gravurilor lui Durer sau Daumier. Secvenţe, scene şi destine se perindă în stilul unui imens film documentar, alcătuind o mapă a răstignirii societăţii româneşti în ultimele decenii ale comunismului. Fragmentată, fracturată, intermitentă, dar fără să ambiţioneze trecerea în ficţiune, cartea lui Ion Lazu este rodul tenacităţii benedictine a cartografului generator de precizie şi, prin supralicitare, a unei hiperrealităţi, autosuficientă prin ineditul situaţiilor, prin comunicarea spirituală şi fluidul uman, şi deci aptă să gireze atât de râvnitul spaţiu al libertăţii autorului.

Dat fiind că cea mai mare parte din cele peste patru sute de pagini ale cărţii au fost scrise sub trăire directă (a se vedea, de pildă, descrierea întunericului, a liniştii şi a apei din subteran) şi poartă deci herbul autenticităţii, se poate spune că scribul şi-a făcut datoria. Şi-a dat întreaga măsură de narator-cronicar, decis să renunţe la prezumţia de literaturizare şi romanesc.

A preferat în schimb să dea publicităţii un text care colcăie de viaţă (societatea socialistă multilateral dezvoltată) şi dosare de existenţă, stilul fiind când incisiv, când neutru, când tandru şi plin de omenie (mai ales în cazul evocării membrilor familiei).

Chiar dacă atacurile antipartinice şi antisocialiste făţişe par lipite, adică adăugate după 1990, meritorie rămâne reasamblarea acestor fragmente cu  sută de figuranţi şi protagonist (în fond o frescă a destrămării entropice), implicare la persoana întâi a autorului fiind condiţia obligatorie a credibilităţii artistice şi civice.

Geo Vasile