Ion Lazu

Filă de jurnal 2 april. Adam Puslojici, trilogia Asimetria durerii.

2 aprilie 09, joi. … În grabă la MLR, unde tocmai începuse lansarea Trilogiei Asimetria durerii a lui Adam Puslojic; lângă el Răzvan Voncu, Ioana Crăciunescu, editorul celor trei volume de poezii în română şi Mircia Dumitrescu. AP ne spune că e fericit cu noi, dar E.Simion lipseşte, să-l iertăm căci n-a găsit bilet de avion pentru mâine şi a plecat ieri; pe Mircea Dinescu, i-a telefonat din Viena, a avut pană – să-l iertăm şi pe el. Ei au venit de la Timişoara fără pană. Să-l iertăm şi pe Milurco Vucadinovici, care a scos o carte de versuri Mă cheamă Nichita… dar şi pe Traian T. Coşovei, care va fi plecat spre MLR şi dacă a plecar poate că o să ajungă. Îi dă cuvântul lui RV, care înţeleg că e prof.univ. şi anume cu un doctorat despre Miograd Pavlovici, poate cel mai mare scriitor sârb, împreună cu Vasco Popa, mai bun decât Ivo Andrici, VP fiind de fapt român, dar nu a scris decât în sârbă, izbutind să dea o cu totul alură literaturii sârbe. Reiese că AP a scris până de curând numai în sârbă, - şi în orice caz el poate afirma că atât timp cât a trăit Nichita nu a scir în româneşte – în schimb nu crede ce-a spus nichita, că el nu a îndrăznit să publice cât timp a trăit Labiş; A.P. a tradus din mulţi români, mai are încă două trei antologii cu câte 18-20 de poeţi. Tocmai au lansat cartea de faţă  la Cluj, s-au prezentat Ion Pop, Adrian Popescu…Irina Petraş, care nu apucase să citească trilogia, dar şi-a făcut în grabă o idee şi a vorbit… Ne citeşte o poezie, chiar prima din volum, apoi încă două trei poezii, toate teribile. RV spune că poezia lui AP în sârbă nu are absolut nimic comun cu cea pe care a început să o scrie în română, e cu totul altfel, altceva, despre altceva.

Urmează Ioana Crăciunescu,  ea spune mereu că puţini actori ştiu să citească poezie, ea va citi nu ca o actriţă ci ca un poet - şi citeşte două poezii trăsnet, de aplaudat. Iar AP, mereu venind cu amănunte despre Nichita, îi dă cuvântul lui Mircia Dumitrescu, este grafician, nu va vorbi despre poezie, nu este domeniul lui, l-au obligat să-şi ia un doctorat în estetică pentru a putea rămâne prof. univ, e împotriva acsstor procedee. Pe vremuri eram săraci dar uniţi, aveam multe împreună, acum, nişte lupi singuratici, nu ne interesează, nu ne pasă, nu ne implicăm. Nici când Serbia a păţit ce-a păţit. Pe vremuri ne uitam la sârbi ca la oameni liberi, acum… Cu AP s-au văzut la Ipoteşti, încă nu cunoştea pământul naşterii lui Eminescu, au stat acolo 7 zile şi AP, oricât de târziu stăteau noaptea, însă în zori la 4 jumătate era afară, la masa de scris, a scris în prima zi pt Eminescu, în a doua zi era ziua soţiei, în a treia ziua lui MD, în a patra zoua unui cântăreţ sârb… şi în 7 zile a terminat primul lui volum în română, Bunavestire de la Ipoteşti, materia se află reluată în această trilogie. Ce-i drept, venise cu o puternică baterie de ţuică de Timoc…Tot atunci la Ipoteşti şi tot pe banii invitaţiei se mai aflau doi sârbi, unul fiind un cântăreţ de mare succes, care îi plăcea nespus lui Nichita şi altul, compozitorul…, al cărui nume îl vedem apoi scris de Nichita pe o coală sub care e scrisă o poezi - pe care AP i-o înmânează Aurei Christi. Or, acel compozitor de mare succes şi care îi plăcea imens lui NS a lucrat timp de 20 de ani la o simfonie pe textul Rugăciunea unui dac, tradusă de AP în sârbă. Iar la un moment dat AP îi zice: Maestre, dar de ce nu ai lucra şi pe varianta în original, românească?. Şi a lucrat pe versurile originale ale lui Eminescu, Nichita i-a spus cândva: Aş vrea să dorm/ să am culcuş la picioarele lui Eminescu.

Există în Ploieşti o piaţă numită piaţa sârbilor, piaţa Nichita Stănescu, dar el a insistat sau va insista să se numească complet, inclusiv Hristea, ca să nu nedreptăţească pe al doilea bunic al poetului, care i-a dat numele Hristea, de la hristos.

AP are obiceiul să spună: Nichita mi l-a lăsat moştenire pe MD. Reiese că de atunci sunt prieteni şi de câte ori vine în Bucureşti trage la ei, deşi nu sunt bogaţi. AP îi mulţumeşte, e intrigat că sârbii sunt rău percepuţi, ei au fost dintotdeauna în comunicare cu românii, mai întâi sf.Sava, apoi Nicodim, care construise mănăstiri în Serbia, apoi altele prea cunoscute în România: Tismana, Vodiţa etc. După cum mai apoi domnitori români au zidit biserici în Serbia etc. Nu e adevărat că românii sunt persecutaţi în zona Timoc. Sunt vorbe de învrăjbire. La meciuri ne-au bătut acum cu 3-2, altădată noi pe ei, total general 90-90. La ultimul meci, el fiind în altă parte, i-a telefonat soţi a şi şi-a cerut scuze „că v-am bătut cu 3-2”. Spune AP. Pe-atunci am fost regizor secund al lui Lucian Pintilie, era şi el mai tânăr, care a făcut la noi, cu actori sârbi, Salonul nr.6 de Cehov. Am tradus atunci în sârbeşte Salonul nr.6 pentru ca actorii să înţeleagă ce joacă. Am făcut în viaţa mea de toate, am făcăt fotografii, am desenat, am pictat, am tradus poezie românească, aproape nu e poet în sală căruia să nu-i fi dedicat o poezie. Fiecare poezie din acestă trilogie este însoţită de nişte explicaţii ale lui, omeneşti.

Mai citeşte AP un poem sau două, îi dă cuvântul editorului, speră că editura Poema va deveni cunoscută prin faptul că l-a publicat pe AP cu această primă trilogie în română. AP se declară un nou născut ca poet de limbă română. Editurul termină prin a recita o scurtă poezie de AP. AP iar mai spune, iar mai povesteşte de Nichita, apoi dă cuvântul Anei Blandiana, căreia îi promite o medalie sau un premiu pe care prima dată l-a primit Doinaş. El însuşi a aflat că este primul cetăţean de onoare de după război al Ploieştiului. Blandiana porneşte de la observaţia că la un poet mare, când îi cunoşti autorul, ai o deziluzie, deobicei, iar mai rar, când e invers, atunci are de suferit opera. Numai la AP a găsit situaţia că poetul şi omul nu se sapă unul pe altul, parcă formidabili şi autonomi, fiecare în parte, fiecare în felul lui, etc. Şi încă: AP este singurul caz de poet care începe o prezentare a propriilor cărţi vorbind mai întâi despre prieteni, în speţă despre prietenia legendară cu Nichita. AP răspunde, îl roagă pe senatorul de Maramureş să spună ceva, acela a apărut de curând la TV cu soţii Blandiana-Rusan, vorbind despre Memorialul Sighet. AP spune că a fost la Memorial, încă se lucra, au obţinut acordul să viziteze neoficial memorialul, erau mai mulţi poeţi, se mişcau prin sălile în aranjare şi brusc cade în mijlocul lor un fel de stâlp de foc, era mortal dacă lovea pe cineva, nu a atins pe nimeni, toţi au rămas stană, să confirme dl Senator dacă n-a fost aşa. Confirmă. Îi dă cuvântul Ioanei C., mai citeşte un poem, dar se pare că avea dreptate, AP citind el însuşi din ce selectase Ioana C., „îi mâncase pâinea”…Vorbeşte de lîngă mine ataşatul cultural român la Sârbi, Ctin Ghindu(?), care a fost martor al tuturor aventurilor celor doi, a asistat la lansarea Belgradul în 7 prieteni, la multe episoade. Are de la Nichita autograf pe acea carte şi pe altele, de la Adam P. Puteai vedea la Sârbi filme, cărţi ale unor târguri internaţionale, colocvii, vernisaje, ceea ce la noi nu se putea concepe în acei ani, el le primea apoi la ambasada română şi avea voie să le facă cadou…

Apoi Vlad Ciobanu, se pare cunoscător şi el a diverse scene cu cei doi. Timocul e intrat în România ca o cizma, cam cum e şi Italia care şi-a trimis oamenii încoace. Vorbeşte Carolina Ilica, a mai asistat la o lansare, dar neavând cartea spre lectură, nu vorbeşte decât de AP, o prezenţă teribilă, cu vocea lui tunătoare; ce-au făcut ea şi D.M.Ion pentru Macedoneni. Spune că a impresionat-o foarte mult când în ziua de 15 decembrie a vorbit AP la înmormântarea lui Nichita şi a spus: Iartă-mă, prietene, că tu mori iar eu rămân… Când face imprudenţa să spună că nu AP ci mai întâi Petre Cârdu l-a tradus pe Nichita, timoceanul cel bărbos şi combativ se cam inflamează, pune lucrurile la punct, dar trece la altceva, cu vorbe bune; acest Adam Puslojici e o dezlănţuire de forţe, e el însuşi ceva mai mult decât un singur om, e un fenomen poetic, adânc uman. Şi cu o putere de muncă trăsnitoare, inepuizabilă.

Apoi ia cuvântul „surioara noastră”Aura Christi, de a Contemporanul, cum o numeşte AP, care spune de trei prieteni ai lui AP: Nichita, Breban şi Mircia D., toţi iubindu-l fără rest. Şi încheie cerându-i voie să recite o poezie de Blaga. Recită Greieruşa. „Cântă-n vatră greieruşa: mai uşoară decât viaţa / E cenuşa. E cenuşa…” Cu suflet, cu succes, promond aplauze. Iar AP povesteşte cum prin anii 70 a tradus din Blaga, a venit la Dorli B. cu cartea, intitulată Celesta atingere. Iar DB a mulţumit şi i-au dat lacrimile. De ce plângeţi dna Dorli?. Pt că anume aşa dorea tata să-şi intituleze o carte. El desigur n-a ştiut, dar a găsit sintagma în Blaga şi s-a gândit şi la capela Sixtină, atingerea dintre Dzeu şi Adam. Iar pe Nichita l-a întrebat: Ai scris despre toţi, de ce nu şi despre iubitul Blaga, nu-ţi place? Ba da şi i-a prezentat un eseu formidabil. Pe care AP l-a pierdut. N-a pierdut vreodată vreun manuscris, cu atât mai puţin ceva de Nichita. Ba a aranjat ca la anul să apară o ediţie cu manuscrisele lui Nichita, le are pe toate. Acel articol despre Blaga crede că a fost furat şi ce e furat nu e pierdut, va apărea. A vorbit cu X, acela i-a spus că s-au găsit încă 700 poezii nepublicate de-ale lui Nichita. Deci, conchide AP, Nichita nu a murit, el scrie încă… (Dacă ar şti AP că eu însumi am dat în california de o poezie-dedicaţie în 3 strofe de Nichita, dedicată Ilenei Costea, pe atunci Păunescu.)

Zice AP: Nichita  era bucuros că a dat Ronâniei o mamă rusoaică, aşa cum eu ar trebui să fiu mândru că am dat Serbiei o mamă româncă, de la care am învăţat ceva româneşte, aşa cum Petre Stoica a dat României o mamă sârboaică, lucru care puţini îl ştiu. Zice. Vorbeam cu Petre Stoica, bun prieten cu Nichita, dar acum era supărat şi îl înjura foarte tare. Înjuri şi_ţi trece… Zice AP. Un securist mi-a spus: Nichita îşi pregăteşte o ţară de rezervă. I-a ripostat: Nu are el nevoie de aşa ceva.

Nichita i-a dedicat o poezie, după ce fuseseră pe la nişte mănăstiri, i-a scris-o în două exemplare identice şi i le-a dedicat identic şi nu doar atât, dar în dedicaţie a menţionat „bun propriu şi public”, explicându-i: dacă ţi-l cer ai voştri, le spui că e un bun personal, dacă vor să ţi-l reţină ai noştri, le arăţi că scrie: bun public, deci nu se poate reţine. Iar când Eugen Simion a luat cunoştinţă cu acest text, de curând, a declarat că este cea mai patriotică poezie din ultima jumătate de secol. E drept, are două versuri foarte subversive. Începe cam aşa: Şi nu mă spăla doamne de poporul meu, cum nu se spală mărul de pomul măr etc… Şi ne citeşte poazia care se încheie cu Amin! Altă sintagmă subversivă, cum vedeţi…  Pe peretele din spatele lui AP sunt expuse vreo 7-8 portrete de-ale lui Nichita, inclusiv o fotografie a lor tineri, însă AP este chiar mai înalt decât Nichita, ceea ce pare de necrezut, dar e strict adevărat, căci A.P. e un lungan zdravăn, deşirat, cu un nas acvilin fără egal, cu plete sure lungi până pe umeri, cu barbă căruntă izbucnindu-i în toate părţile, cu frunte înaltă, de pe care are gestul de a-şi da deoparte stropii de sudoare… Când acest om fenomenal, un adevărat spectacol uman de inteligenţă, spontaneitate şi inspiraţie, vorbind numai în poeme, îşi întinde braţele lateral, simţi că vrea să se dăruiască tuturor şi să îmbrăţişeze lumea întreagă. Cu un glas bubuitor, cam hârâit, niciodată limpede, ca după o răcealaă, ca după un lung discurs, ca după o noapte de beţie şi două zile de drum cu trenul, în curent, expus intemperiilor, Vieţii…

În tot timpul lansării, prin uşa deschisă spre grădină, ne inundă glasurile dezlănţuite ale mierlelor de la începutul lui aprilie. Poate nu le auzeam decât eu, în focul discuţiilor, deşi tare m-aş mira. Iar pe pereţii Rotondei, de jur împrejur, panouri ale unei expoziţii Comedia, diverse afişe, portrete, Victor Ion Popa, Băieşu, Baranga, dar nu mă pot concentra decât asupra lui Puslojici, în dezlănţuire de inspiraţie. Îmi spun că un poet talentat nu poate face carieră dacă nu are şi o puternică inteligenţă, vie, creativă, asociativă, în stare să înghită informaţii, să le prelucreze, să facă conexiuni. Inteligenţa unui poet talentat este la fel de necesară ca însuşi talentul.

AP aminteşte de Premiul Struga, luat de Nichita, apoi de premiul acordat lui Doinaş la Vârşeţ

Zice AP: Am primit în zilele teribile ale cutremurului din România un poem extraordinar scris de Vasco Popa, prin ataşatul cultural Constantin G., m-a impresionat tare, l-am tradus imediat, dar vine Vasco Popa şi îmi spune: Vreau înapoi poemul, uită tot despre el, uită că l-am scris şi că ţi l-am dat şi că l-ai tradus. Idem ataşatului cultural, care poate depune mărturie. Şi mi-a dat alt poem, bun şi acela, dar mai comun, pe care l-am tradus.  Îmi pare rău şi îmi dau cu pumnii în cap că l-am uitat, că nu l-am copiat, că acum l-am avea, o comoară… Odată eram la o întrunire cu multă lume, cu Nichita, amândoi la tribună şi la un mment dat am rugat lumea să închidă ochii, să nu vadă decât Nichita ce fac eu în clipa umătoare. Mi-am dat cu cartea în pap. Şi toată lumea a izbucnit în râs – nici unul nu ţinuse ochii închişi, toţi voiau să vadă ce vede şi Nichita, ce îi este destinat numai lui…

Nichita era un histrion, el nu bea, să nu credeţi asta, el înghiţea lumină şi vărsa lumina cuvintelor. Odată a vrut să afle misterul, l-a întrebat, cum faci tu Nichita, ai vreo strategie, că bei cu noi dar eu nu te-am văzut niciodată beat. Da, Dar nici treaz, a notificat Nichita.

Pleacă în vizită câţiva poeţi români în Italia, acolo i-a condus Marin Mincu, inteligent, şcolit, lustruit; la înapoiere s-au oprit la Belgrad şi AP a vrut să ştie ce i-a impresionat mai mult. Petre Stoica a zis: Florenţa, domnule, acolo eşti uimit, copleşit de… Iar angelicul Anghel Dumbrăveanu a optat pentru Verona, acolo… probabil ceva referitor la Julieta. Îl întreabă AP şi pe Nichita, ce i-a plăcut mai mult, tot astea, sau poate…Veneţia. Iar el, către ceilalţi: Am fost noi la Veneţia?

Zice AP: Să ştiţi că Nichita era foarte-foarte supărat că nu a luat Premiul Nobel, pentru ţara românească, nu l-a luat, dar vi-l dau eu Premiul Nobel. Şi i-am zis atunci: Nichita ar trebui să te bucuri mai mult că ai pierdut premiul Nobel împreună cu Jorge Luis Borges decât te-ai fi bucurat dacă l-ai fi luat împreună cu Xavier – sau cum l-o fi chemat pe laureatul din acel an.

L-a tradus masiv pe Nichita, era în toate manualele şcolare, mulţi credeau că este poet sârb, căci era de găsit în manualele şcolare, la un moment dat chiar era mai cunoscut în Serbia decât la noi.

Citeşte câteva poeme afişate pe perete, îi dă una Aurei. În spate, tabloul lui ILCaragiale, i s-a propus să îl înlocuiască cu al lui Nichita – dar de ce, e vorba depre doi ploieşteni geniali!

O pomeneşte şi pe Mariana Ştefănescu, traducătoare, pe Daniel Vorona, pe Ioan Es Pop, care a avut amabilitatea să vină pentru a doua oară.

În faţa mea, Lupişor, f.f. gras. Ceafă de bulgar. Lăsase în hol exemplare din ultimul număr al revistuţei sale ZIP.

Aproape toţi cei prezenţi filmau sau fotografiau sau înregistrau aceste spiciuri, inclusiv Eugen Lucan, care la un moment dat a zbughit-o, probabil ca să dea pe post materiale încă fierbinţi.

Cu Marin Sorescu l-am înpăcat pe Nichita de cel puţin trei ori, erau tare învrăjbiţi şi eu i-am împăcat în toată legea - şi aşa au rămas şi astăzi, împăcaţi şi în linişte…

La ieşire, vorbind cu Blandiana, căci se grăbea, iar Romică deja o zbughise spre altă întâlnire, o aşteaptă MB, omul de tot ciudat cu care venisem la MLR, îi dă un bucheţel de lalele roşii.

Apoi la Ateneu, Mozart cu Anne Queffelec, la vreo 35 de ani, mult mai tânără decât o arăta poza din program, minionă, delicată, într-o fustă-pantalon negru de voal, prezenţă de mare nobleţe şi discreţie, tuşă specială, o încântare. Îi lipsea o floare de margaretă în păr. Meditativă, visătoare, în cele două bisuri de la sfârşit. Noi cu mariana L. Şi Lulu I. Sala nu plină, cam cât la Ilinca, de data asta mai mulţi franţuji.