17 iunie 09. De-ale vieţii literare: Luni 15 ne sculăm cu noaptea-n cap şi plecăm în trombă la gară, să prindem IC de 6,02 pentru Iaşi, prin Paşcani, cu sosire la 13,47, tocmai bine ca să mâncăm, să ne cazăm şi Lidia să se odihnească un pic şi să-şi dreagă vocea. Din tren, vedem răsăritul, apoi pe tot traseul avem o zi splendidă, admirăm culorile câmpului, verdele închis al porumbului, aproape negru, verzuiul spre galben-argintiu al lanurilor de grâu şi de orz, acestea ceva mai coapte, alt fel de verde al parcelelor de floarea soarelui, oameni printre rânduri, la prăşit, cu căruţa la capătul tarlalei şi calul priponit de loitră; Lidia se visează pictoriţă. Nu văd ce ţi-ar lipsi, dacă atât de mult te robesc culorile, îi zic. Şirurile magice de plopi ce însoţesc drumurile, şoselele judeţene de pe vremuri, tăind orizontul sub cele mai neaşteptate unghiuri; acoperişurile strălucind în soare, totul numai o încântare, căci în stânga, după ce trecem de Ploieşti şi de mirosul de pucioasă al rafinăriilor, încep să se deşire dealurile Pietroaselor, ale Istriţei, ale Buzăului, apoi apar şi munţii Vrancei, Penteleul de zărit-ghicit dacă ştrii unde-i e locul, ca un stog în capătul unei largi deschideri spre munţii Vrancei, poate şi Nemira. Nu uit ce-am citit în Pseudochinegeticos, că de pe Penteleu se poate zări Dunărea, chiar şi luciul Mării Negre. Revine nostalgia călătoriilor mele de pe vremea când lucram în Subcarpaţii moldoveneşti. Focşanii, Adjudul Vechi, vorba lui LIS, moment în care primesc telefon de la Daniel Corbu: unde suntem?Şi are acest poet un glas blajin, un calm în vorbire care te vindecă de orice stres. Am trecut de Adjudu Vechi, îi zic, vorba lui LIS. Probabil voia să se asigure că suntem pe drum spre Iaşi. Malul abrupt din stânga Siretului, la Mărăşeşti, pagină glorioasă din trecutul ţărişoarei noastre. Şirul de clopotniţe de pe clina dealurilor din dreapta Siretului, Sărata, Luizii-Călugăra, bătute de mine cu piciorul în primii ani de geologie;  iată Bacăul, mergem spre Roman, îi spun Lidiei de Mirceşti, de satul Butea, de Antal şi Ion Sofia Manolescu, nişte oameni despre care nici nu ştiu dacă m-au luat vreodată în seamă, dar au însemnat repere în viaţa mea, oameni care nu mai sunt, despre care am scris cu drag, despre care văd că vreau să adunc mereu vorba… Săbăoani, ajungem la Paşcani, aşezat pe costişa unui deal ce se desfăşoară spre apus, cu acoperişuri şi clopotniţe de târg vechi; aici ne desprindem de garnitura spre Suceava. Stăm destul, pornim cu avânt către răsărit, spre Prut de data asta, alte forme de dealuri, mai rotunde, însă când să intrăm în gara Târgu Frumos şi să-i arăt Lidiei conacul din Ruginoasa lui Al. I. Cuza, de fapt moşia şi castelul doamnei Elena, boieroaică (pentru că el nu fusese decât un frumos locotenent domnesc cu mare succes la cocoane, punctează Lidia), ni se spune că locomotiva s-a defectat, aşteptăm o alta ce trebuie să vină de la Iaşi. Deci aşteptare de vreo oră şi mai bine, şi mai rău de fapt, căci e soarele ce bate nemilos, Lidia se dă jos din tren, merge pe şine, ca în adolescenţă, culege un frumos buchet de flori de câmp – şi se va dovedi că e benefic pentru prestaţia de la Iaşi. Alt telefon de la DC, care deja ne aştepta în gară: schimbăm programul, el se va ocupa între timp de I.C.Rogojanu şi Vescan, alţi doi invitaţi, cazaţi la casa N. Gane. Ajungem cu o oră şi zece minute întârziere, deci ne preia Daniel de pe peron şi direct la masă la Bolta Rece, faimoasa cârciumă de epocă; pe firmă este menţionată data fondării 1765, o clădire nu mare, despre care aflăm că are frumoase pivniţe la subsol, ce ar trebui văzute, dar când? Mergem într-o grădină-terasă, o curte interioară cu acoperiş de bârne şi decoraţiuni de lemn, măşti etc, şi minunate flori agăţate pe sus, la toate colţurile, înveselind atmosfera. A ajuns pe meleaguri ieşene răsfăţul de la Strasburg?! La masă cu DC, ICR, un domn Vescan, cercetător de la institut, colecţionarul încercând tot timpul acroşaje. De acolo la Casa Pogor, ni se repartizează în clădirea din dreapta apartamentul 1, şi DC ne dă imediat cartea de onoare, ca să vedem cine ne-a precedat în acest venerabil pat dublu, care se va dovedi cum nu se poate mai scârţâitor: de la Blandiana la Ion Alexandru, la Grigurcu, la Sîntimbreanu şi e o listă ce nu se mai sfârşeşte, Coloşenco, Dabija, Vieru, dar şi străini de diferite limbi şi de pe multe continente. Revenim la secretariat, îmi dă o mapă, îmi dă câteva cărţi de-ale lui, o antologie despre Cezar Ivănescu şi o antologie a propriei poezii, cu multe multe poze, cu toţi scriitorii prieteni, dar şi cu Putin, de exemplu, la Odessa. Îi dau şi eu Himera şi Scenele, iar pentru Lucian Vasiliu, alt absent, pe motiv că are probleme cu fiul lui, îi las cu bileţel Himera ca din partea lui Murgeanu. Mergem şi la blocul administrativ, al secretariatului-direcţiei, în continuare, tot pe partea dreaptă a acestei proprietăţi boiereşti, cu un fel de parc, tei imenşi, alei, macadam, statuile corifeilor de la Junimea. Iar în fundul curţii, impozantă, clădirea casei Pogor, a acestor boieri de viţă, unii stolnici ai domniei, apoi Vasile Pogor –fiul, care a vândut unei dne Moruzi(?), mama istoricului Gh.I. Brătianu (şi aici trebuie să consult pliantele). Oricum, o clădire cu colonade, acum renovată, elegantă, pe care o vom vizita mai târziu, căci mergem la Copou, acolo recitalul va avea loc în noua Casă Eminescu, pe care ieşenii i-au ridicat-o de curând marelui Poet , el neavând niciodată o casă a lui. Un domn-şofer pensionar, însă foarte domn şi foarte informat, născut spre Vaslui dar venit aici cu familia după câteva luni, deci mare cunoscător al urbei în evoluţia ei postbelică, mai târziu vom afla că este tipograf de meserie, de fapt legător-restaurator de carte veche, dar un om luminat, nu doar un bun profesionist, bine informat, care şi citeşte şi înţelege şi ţine minte – şi care în cele două zile prin Iaşi se dovedeşte un ghid chiar mai bun şi mai răbdător decât ceilalţi funcţionari ai Muzeului. Iar Muzeul literaturii din Iaşi are nu mai puţin de 12 unităţi: Pogor, Bojdeuca, Gane, Codreanu, Topârceanu, Asachi, Sadoveanu, Copoul, Otilia Cazimir, Dosoftei şi altele, de citat din pliant, căci n-am apucat să vizităm decât câteva. Lidia cam intrigată că nu va recita la Casa Pogor, unde Maria Urbanovici îi spusese că e mare boierie şi o sonoritate perfectă - dar se dovedeşte că alegerea lor e şi mai bună. Noua casă Eminescu e ridicată de curând, dată în folosinţă în ultimul deceniu, în grădina Copou, la 30 de paşi de statuia lui Eminescu şi de teiul cel sfânt, pe care mă duc imediat să-l văd şi să-mi odihnesc privirea în bogata-i coroană, să-l pozez şi să-l filmez. ICR predă nişte piese de colecţie celor de la muzeu, asta lungeşte lucrurile, apare familia Ursache, bucuria cunoştinţei, ei vor sta lângă mine, pe primul rînd şi schimbăm câteva fraze de bună vedere. Îi dau Scene, pe care nu o avea. Apoi începe spiciul despre ediţiile Maiorescu, despre alte piese de inventar muzeistic, ceva ce pare să nu se mai sfârşească, un univers nelimitat în fapt; vine şi rândul dlui Vescan cu descrierea băii publice a unei dne poloneze (de pe amplasamentul actual al hotelului Tranzit), unde pe 28 iulie a fost arestat-umflat poetul şi băgat în cămaşa de forţă; va muri în 15 iunie 89, însă la autopsie vor asista ca martori doi analfabeţi, când la celelalte cinci autopsii din acea lună au fost martori diferiţi profesori, medici, etc. Pare deci suspect…

În primul rând al sălii, poetul director DC, care vorbise despre Poet, apoi îmi dăduse intempestiv cuvântul, drept care încropesc două fraze, nu mai mult, părându-mi excesiv să reiau idei de la Călimăneşti şi nedorind să amân mai mult recitalul; Recitalul Lidiei, dau microfonul de-o parte, Lidia evoluează peste toate aşteptările, în faţa unei săli pline, sunt alţi doi tineri care filmează tot recitalul, iar mai mulţi fotografiază; eu însumi mă plasez bine şi se va vedea că am reuşit cel mai profesionist film de până acum, sunetul săli neaşteptat de bun, lumina bună, Lidia evoluând pe spaţii largi, pe fundalul cu statuia lui Creangă, cu portretul lui Eminescu, cu statuia lui Cioran, cu alte tablouri din casa-muzeu; dintr-o încăpere alăturată se întrezărea portretul lui Mihai Ursachi, cu figura lui de prinţ nordic La urmă, asistenţa rămâne în aşteptare nemişcată vreun minut lung, abia târziu îşi dau seama că recitalul s-a închis, Lidiei îi curgeau lacrimile pe obraji, de mila lui Eminescu, după cum mi-a şoptit mai apoi. Aplauze în ropote, flori date de Filomena Corbu, care îi spusese Lidiei că a remarcat-o încă de la Satu Mare, deci din toamna lui 1994. Ce surpriză! dar ce bine mi-a căzut prezenţa dnei Magda Ursache cu scriitorul Petru Ursache. În sală şi prof. univ. Nicolae Creţu, alţi ieşeni luminaţi care o asaltează pe Lidia, o complimentează, o duc în triumf la teiul lui Eminescu, la statuie, ea cu buchetul primit de flori, pe care îl aşază printre celelalte coroane ce împodobesc statuia. Film şi la teiul sfânt, la statuia lui Eminescu, cu DC şi MU-PU şi alţi entuziaşti. Lidia mai spune o poezie, mai ridică un tril. Iar la statuia Veronicăi cele două nu prea vor să se pozeze. O întrebasem pe MU de ce nu sunt prezenţi mulţii scriitori ai faimosului şi dulcelui târg, toată floarea cea vestită a condeierilor. DC îmi motivase că adevărata sărbătorire a lui Eminescu se produce de fiecare dată la Botoşani, unde şi anul ăsta a fost vâlvă mare, iar la Iaşi se fac doar manifestări pe plan local. Iar MU îmi strecoară că scriitorii iaşioţi sunt tare dezbinaţi, nu pot fi adunaţi laolaltă, ei doi au venit din motive persoanle, au promis, au vrut să vadă recitalul. Îl văzusem la început pe V. Talpalaru, care era cu microfoane etc, dar nu l-a abordat decât pe ICR, iar nouă nu ne-a dat nici o atenţie, deşi ar fi trebuit poate să se intereseze de recital, nu?

De acolo, din nou la Bolta Rece, unde stăm cu ICR,  Titi Vescan, DC, soţia Filomela şi fiica Cassandra, plus o tânără pereche pe punctul de a se căsători (el este unul dintre cei care filmaseră, deci colaborator la editura lui DC, de fapt a soţiei Filomena); o lungim cu vorbe bune până dincolo de ora 22, dar înţeleg că DC se grăbeşe, căci în zori pleacă la Bucureşti, pentru aranjarea standului de la Târg, iar în aceeaşi seară revine la Iaşi, ca să-i pregătească terenul lui Adr. P. pentru „prelecţiunea” de vineri seară. Iar sâmbătă DC va fi din nou în Bucureşti, căci îşi va lansa câteva cărţi la Târg. Somn de piatră la dormitorul muzeului Pogor, a doua zi dimineaţă ieşim să vizităm aleile parcului, Lidia abordată de un domn de-aseară, pictor se pare, care îi promite să o cheme din nou la Iaşi, în toamnă, ceea ce promisese şi Magda Ursache, la galeriile Anda (?), unde să ne lansăm şi nişte cărţi. Muzeografa Anca Buzea care îl suplineşte pe directorul Dan Jumară, prea ocupat, ne prezintă Casa Pogor, o minunăţie, muzeu somptuos, n-am mai văzut ceva aşa de rafinat, aşa de bine asamblat, începând cu paşoptiştii, continuând cu Junimiştii, cu Convorbirile literare, şi ajungând până la Viaţa românească, cu tablouri care îi prezintă pe actanţi, mulţi identificabili. Fac numeroase poze, Lidia vorbeşte cu însoţitoarele ei, care ne urcă în final la Pod-Pogor, o sală amenajată pentru expoziţii şi spectacole. Acolo Lidia, ca să încerce sonoritatea sălii, le dă celor două un nou recital spre marea emoţie a tinerei şi frumoasei Corina, o frisonantă replică în timp a Veronicăi Micle, cum mi s-a părut, cu un cap şi nişte ochi şi un bust de statuie antică. Frumos moment, regret că lăsasem aparatul de filmat în portbagajul maşinii.

De la Pogor, cu maşina la Bojdeucă, acolo iar filmez, cele două coboară treptele spre bojdeuca plasată în mod ciudat, nu pe costişă, ci chiar spre fundul văii; în dreapta treptelor ce coboară, un bust impresionant al lui Creangă, pe fond vegetal. O livadă de pomi fructiferi, un izvor cu apă bună, păsări cântând, fluturi în evoluţii capricioase peste straturile de flori, filmez în acest context patriarhal, în timp ce Valentin Talpalaru, care şi ieri fusese cu microfoanele la Copou, dar nu l-a luat în seamă decât pe ICR (mereu băgăreţ, mereu exhibându-se, mereu cu poante de pahar, ins prezumţios, care se dă prieten cu mine); acum explicând cu căldură unor vizitatori şi nouă povestea bojdeucii din mahalaua Ţicău, locul unde pe moment s-au simţit bine cei doi mari prieteni, cu toate că erau încolţiţi de mari lipsuri materiale. Aici şi-a scris Creangă capodoperele, aici Eminescu însuşi a scris Sara pe deal, alte poezii care fac gloria literaturii române. Vedem cele două cămăruţe, cu mici ferestre duble, între ele un coridor scund şi îngust, pe unde desigur Creangă, om la 190 cm şi 125 kg se va fi strecurat cu mari dificultăţi…Şi fapt este că nu i-au putut scoate sicriul din casă decât dărâmând zidul dintre cele două ferestre. Acum, renovată, Bojdeuca are o anumită decenţă, însă aflăm că pe vremuri era o dărăpănătură, sprijinită spre vale cu furci de stejar gata să alunece în viroagă şi cu acoperiş ca vai de lume… – nu degeaba acest om minunat, Creangă, a numit-o cu umor şi cu jale: bojdeucă, un fel de bordei al celor umili. Şi, cum se întâmplă, după vreun an, nevasta lui Creangă s-a recăsătorit cu un văduvoi din vecini şi a mai trăit vreo 25 de ani, îmi pare…Din cerdacul unde stateau la vorbă, în comuniune sufletească, cei doi uriaşi a literaturii noastre, filmez mulţii cireşi şi vişini doldora de fructe. (Na! Satură-te de cireşi!, ricanarea mătuşii Marioara a bădiţei Vasile.). Cântă mierlele, ciripesc vrăbiile, zboară festiv fluturii, nişte clipe de frumoase emoţii pentru alde noi, nemaisperatep. Schimb câteva vorbe cu muzeograful poet Talpalaru, îşi aminteşte a ne fi cunoscut la USR, cu Ilie Constantin, îi spun că l-am citit în Convorbiri literare, se bucură, ca oricare dintre noi în astfel de împrejurări.

De acolo la Copou, o vizită prin grădina botanică, rămăşiţă a unui imens codru de pe vremuri, Lidia întreabă de un copac înflorit, se cheamă X, iar popular Scumpia (eu ştiam această de numire, am întâlnit pe teren toponimicul „dealul cu Scumpia”, însă nu identificasem acest arbore) nişte grădinari cu suflete frumoase, ştiind să converseze cu vizitatorii. Le spunem, la plecare, ca răspuns la întrebarea lor dacă ne-a plăcut: N-am mai văzut ceva aşa de frumos decât în California. Să-i spuneţi asta domnului nostru drector, ne roagă blândul grădinar moldovean cu vorbă dulce. De acolo la casa cu turn a lui Sadoveanu, fostă a lui Enescu, după ce fusese a lui M. Kogălniceanu, un conac plasat în afara oraşului, înconjurat de arbori. Turnul de unde se spune că maestrul vedea Ceahlăul, prin „ocheană.” Muzeografa f. prietenoasă, ne pune în mod special Sadoveanu recitând Luceafărul – şi petrecem minute de vrajă ascultând în cel mai potrivit context glasul marelui Sadoveanu, tot poemul Luceafărului. Pălăriile faimoase ale Ceahlăului literaturii române, puşca de vânătoare cadorisită lui de Topârceanu, alte piese, mulajul mâinii lui S. (la Casa Pogor văzusem masca mortuară a lui Eminescu), undiţe şi plase de pescuit, frumoase tablouri, manuscrise, casa unde MS ar fi vrut să se întoarcă, a lăsat scris cum trebuie să arate fiecare încăpere, ce piese, poate se gândea cum va arăta muzeul, după plecarea sa pe ceea lume. De acolo la masă la Bolta Rece, deci pentru a treia oară, de acolo la casa Dosoftei, filmez zona aceasta, cu Palatul Culturii, biserica sf. Nicolae, casa Dosoftei, biserica Trei Ierarhi, cu acoperişurile turlelor aurii în soare. Pe drumul cu mic ocol, acest domn şofer inimos ne arată Prefectura, Teatrul naţional, diverse statui, unele strămutate după revoluţie şi în fine ajungem în Piaţa gării cu doar 7 minute înainte să plece trenul. De data asta pe un traseu ceva mai scurt, deci prin Vaslui-Bârlad. Alt peisaj, tot ore bune cu lumină generoasă pentru călătoria noastră care capătă o nuanţă de irealitate, în modul cum s-a ivit şi s-a desfăşurat, inducând poate inspiraţia sub care a evoluat Lidia, de data asta la cotele perfecţiunii; şi îmi spun că fiind vorba despre inspiraţie, acest recital este irepetabil. Mai fac 2-3 poze când ajungem la Zorleni, ca să-i furnizez o surpriză prietenului Ion Murgeanu. Iar în rest, privim pe fereastră, frunzărim pliantele şi cărţile date de Daniel Corbu, cu frumoase surprize de informaţie şi estetice. Iar în Gara de Nord ajungem spre ora 10:30 şi acasă abia la 23. După două zile de mare bucurie sufletească. Imediat vedem filmul, care este de data asta pe placul Lidiei. Mîine îl trec pe DVD şi îl vom cadorisi celor dragi, poate vom reuşi să-l plasăm pe undeva, la vreo televiziune cu deschidere culturala…