Filă de jurnal: Mierla nu cântă în iarbă. (sau: 51 locuri la tribuna întâi a poeziei)

Azi termin de citit Diana Iepure, în două dimineţi succesive; primisem revista la Târg, chiar din mâna poetesei, însă fără vreo atenţionare cu privire la conţinutul acesteia, concret la faptul că i-au apărut nişte poezii/ o întreagă carte de poezii în Starea de urgenţă; de fapt am citit primele poeme, acea pagina rezervată de orice revistă literară ce se respectă unui poet care o merită, şi am vrut să-i dau telefon autoarei ca să o felicit; dar din manevrarea revistei – căci n-am mai stat să parcurg datele biobibliografice, mie bine cunoscute, din care aş fi aflat despre ce e vorba  - mi-am dat seama că de fapt sunt încă destule pagini rezervate poetei. Practic ni se pune la îndemână un nou volum, cules aici în regim/stare de urgenţă; or, asta schimbă perspectiva, invită la o estimare de ansamblu a poeziei Dianei Iepure, la capătul unei noi etape de creaţie. (Însă, până una-alta, când vor fi trecut, cum de s-au strecurat pe lângă noi aceşti 4-5 ani care ne despart de debutul Dianei Iepure? Mister neelucidabil.). Lucrul care trebuie spus de la început este că am încheiat lectura cu o impresie generală stenică, şi cu bucuria de a fi mizat pe talentul Dianei Iepure, atunci când în redacţie mi-a prezentat manuscrisul primei sale cărţi: Liliuţa (Vinea, 2004). Propriu-zis, nu sunt de remarcat progrese în aceste 51 „obiecte de tăcere”, (aţi înţeles: atunci când nu are nimic de afirmat despre poezia cuiva, iscusitul critic literar începe să enumere semnele de progres depistate în scriitura asupra careia se exercită) nu avem deci aface cu salturi, cu noi piste, nu s-au pus în funcţiune alte direcţii ale demersului liric, pentru simplul motiv că poeta rămâne consecventă sieşi şi, cu o tenacitate greu de găsit printre colegii ei de generaţie, îşi urmează drumul individual. Nu descoperă o formulă nouă, pentru că nu de formule şocante e nevoie, atunci când simţi că ai ceva de transmis („Eu spun cuvinte care s-au mai spus”…, ne prevenea marele Will), - adevăratul scriitor se naşte deodată cu formula sa specifică - ci tocmai de răbdare stăruitoare e nevoie, de o atentă ascultare a firavului glas al poeziei dinlăuntrul fiinţei. Este tocmai genul de abordare al Diana Iepure, care face la tot pasul dovada unei mari acurateţi a spunerii; în cazuri ca acesta, al doilea volum nu trebuie să fie neapărat mai bun decât primul, ci să nu fie mai rău, asta fiind miza. Şi reuşitele se văd, la nivelul substanţei dar şi al stilul sobru, rezultând dintr-o riguroasă ţinere sub control a hachiţelor pe care firea le odrăsleşte în litarator, în femeie, cu deosebire. („Şi o boare de benzină îmi intra ca/ o gâză-n stomac…”)

Directeţea ca primă strategie, apoi o fină stilizare a vieţii terne ce se consumă în apartamentul de la parter, plasat pe partea dinspre nord a blocului, încât trebuie să stai şi în timpul zilei cu lumina aprinsă, oarecum ca într-o peşteră, - însă deja cu metafizica implicită („morţii mei se pregătesc de sărbători/ ca viii/ ba chiar mai cu sârg…”; „şi căluţii de mare… îi zburdă pe sub pleoape…”),  de semnalat  eficienta punere în pagină a detaliului relevant – iată o carte vie, îmi spuneam în timpul lecturii: cea mai basarabenească dintre cărţile de poezie ale ultimului deceniu, - este convingerea mea, după ce am editat destui poeţi de peste Prut şi am citit încă mai mulţi; poeta nu pare să vină cu mari revelaţii în poezia pe care tocmai ai terminat-o de citit, dar starea abia sugerată va persista, este remanentă; sunt de fiecare dată schiţări sensibile ale unor momente delicate din copilărie, din adolescenţă, de mai târziu, ai curând imaginea satului Cosăuţi, costişele cu pietre şi bulgări de cretă, cariera de granit, crucile din cimitir, gardul de sârmă („Şi florile de liliac/ albe pe gardul de sârmă/ ca nişte bandaje proaspete…”), mătuşile pitoreşti, bunica-străbunică, plecarea la bal, la şcoală („Mi se făcea milă/ când mă alerga printre bănci/ târându-şi piciorul beteag din naştere…”), clipe frisonante la repetiţii de pian, la croitoreasă, la baia comunală („Sfârcurile / ardeau în ceaţă ca beculeţele pe brad…”); scene cu părinţii institutori rurali, văzuţi ca într-o filmare plain-air, perna croită din cămaşa veche a tatei („toată copilăria am dormit pe pernă/ ca pe pieptul lui tata”), căminele studenţeşti („căminul foşnea de gândaci şi/ de fiecare dată / mama plângea când plecam…”), o insulă a băieţilor, ispita unui libertinaj transnistrean, amoruri, o jale neostoită, a vieţii netrăite… ((”toate s-au întâmplat deja/ fără mine…”; „nişte ratări sigure pregătite îndelung/ cu încăpăţânare”). Diana Iepure ne livrează o carte vie prin excelenţă, confesivă, autoscopică şi autoironică la modul superior, lipsită de mofturi şi „fiţe” (horribile dictu!); părând să nu se ocupe decât de simple crochiuri, ne dăm seama că ele vizează de fiecare dată esenţialul dintr-o scenă („din dealul ţintirimului/ se revărsau hore şi sârbe…”); avem aface cu o realitate nicidecum idilică („aşa-mi vine să scriu/ ceva scandalos/ să-mi iasă toată scârba / prin degete…”), faţă de care totuşi poeta nu-şi pierde umorul salutar („mai vie decât toţi morţii/ a rămas doar istoria pcus”, „şi alte mame nu mai sunt ca mine? / nu, nu, alte mame sunt dinozauri…”). De semnalat o altă latură a poeziei Dianei Iepure, mai pregnantă în Liliuţa dar prezentă şi aici: acel aproape uitat de confraţi cântec de dragoste al femeii, în maniera Gabriela Melinescu (vezi Cântec cu toată gura). („descâlcind linia sorţii/ şi întinzându-mi-o / până la picioare…”; „să ne-ascundem amintirile/ în casa cu zăbrele de liane…”).

Îţi spui o dată în plus că un poet trebuie să aibă răbdare, el se află oricum la cheremul inspiraţiei, ocaziile se pierd la tot pasul, iar de câştigat se câştigă tare greu. În fine, o binemeritată izbândă, care o menţine pe poetă în rândul celor care cu adevărat contează în poezia basarabeană (deci românească) a acestor ani.

Printre atâţia şi atâţia colegi de generaţie (douămiişti şi dezinhibaţi, vezi-bine), care cu nonşalanţă se autoproclamă geniali, însă fără a putea face nicicum dovada operei, Diana Iepure vine după trecerea a cinci ani cu această a doua carte, mai degrabă cu materia unei a doua cărţi, - ce ar fi fost de găsit ca atare în vitrine, dacă autoarea ar fi avut mijloacele materiale să plătească la editură – să-i zicem totuşi o carte de versuri, făcându-i şi în acest fel dreptate poetei, volum care nu propune o nouă viziune, ci se adaugă pur şi simplu la materia precedentei cărţi, ca o continuare cum nu se poate mai firească şi organică a unui cântec în sine individualizat şi inconfundabil. Putând să pară simplu şi neambiţios, chiar răzleţit de trendul general, acest cântec al poetei Diana Iepure este în fapt limpede şi virtuoz, este emisia liberă şi eficace a cuiva care cu îndreptăţire mizează totul pe poezie. Şi este până la urmă povestea dintotdeauna a spunerii pe o singură strună. Căci nu contează atât de mult (pentru cel ce alege să se spună pe sine) cât de redutabil este instrumentul spre care întinde mâna, cum în mod naiv încă se mai crede, ci contează în primul rând a cui este mâna care însufleţeşte instrumentul. Altfel, în această lume plină de aparate fotografice suprasofisticate şi ultraperformante, nu am mai putea răzbate de atâtea fotografii artistice epocale, ceea ce nu e deloc cazul, ba dimpotrivă. Dintotdeauna omul a sfinţit locul şi cu atât mai mult poetul a sfinţit harfa. Iar nicidecum invers.

Strecurându-se de voie-de nevoie pe la picioarele preaînaltelor schelării teoretice şi printre eşafodajelor care ar trebui să asigure cea mai înaltă abordare poeticească, Diana Iepure cântă la… firul ierbii, la firul realităţii pe care şi-a asumat-o, cu o sinceritate şi o adecvare care conving şi emoţionează.

De când se ştie lumea lume şi poetul se ştie , prim-favorit al muzelor, aezii tuturor timpurilor au luat distanţă, mai înainte de orice, ei au cheltuit multă iscusinţă şi au uzat de un bine pus la punct protocol ca să asigure un cât mai înalt piedestal spunerilor/cântărilor ce s-ar fi zis că au fost inspirate de  zei, de spirite superpuse. Se părea cum că poetul, asemeni cu mierla care-şi adună de prin iarbă, de sub tufişuri, din straturi şi brazde, cu mare hărnicie şi într-o neobosită lucrare silenţioasă hrana zilnică pentru sine şi progenituri, ca să nu-şi primejduiască viaţa, iar pentru cântările-i măiestrite, depăşind orice închipuire a noastră (şi a muzicologilor / compozitorilor, terorizaţi de ghirlandele-i sonore – un compozitor de bună-credinţă s-ar prezenta Mierlei ca să-i ceară partiturile…, asta nu e doar o metaforă!), pasărea cântătoare se ridică de fiecare dată de la sol, căutând vârfurile arborilor, crengile cele mai înalte, de unde să-şi lanseze în deplină siguranţă trilurile – tot aşa şi poetul, cată să se plaseze numai şi numai la înălţime, deasupra a tot ce este comun, mundan etc. Acolo jos să se descurce la rigoare prozatorii, nevoiţi să se frece de asperităţile realului, ale socialului, ale conflictelor intraspecifice ş.a.m.d. Diana Iepure, poate doar dintr-un fericit instinct pe care a avut abilitatea să-l transforme în stil personal, recurge la o sinteză a celor două ipostaze/sau modalităţi de abodare; ea vede cu ochi de prozator şi comentează ca un poet. Nu este singura, dar este foarte neclintită în ceea ce şi-a propus să facă, fără rest.

Or, mierlele continuă neabătut să cânte numai pe cele mai înalte vârfuri ale arborilor; pe când poetul, în vălmăşagul lumii dezlănţuite, musai să părăsească piscurile şi abstracţiunile şi să emită de la firul ierbii, ca totuşi lucrarea sa să intereseze cât de cât pe homo postmodernus.

 

Iunie 09,                                                            Ion LAZU