Limba şaitrocului. O evocare şi un îndemn.

Pe la începutul anilor şaptezeci, făceam parte dintr-o echipă de cercetări geologice pentru aur în munţii Banatului. În principal, prelevam probe sistematice pentru analize mineralogice şi chimice. Ni s-a trimis la un moment dat, raritate, un şaitrocar pe care în perioada campaniilor şi-l disputau mai multe echipe. În luna cât a stat la noi, mergea pe principalii afluenţi din zona prospectată şi spăla nisipul aluvionar. O metodă simplă, tradiţională, însă prin care se putea face o departajare precisă între văile pe care avea rost să continuăm cercetările şi altele unde ele trebuiau abandonate. Căci e ştiut, de unde nu e nici Dumnezeu nu cere. Dar ce este un şaitroc? Un instrument din lemn, scobit dintr-o singură bucată, cam ca o copăiţă, însă adaptat scopului.  Se pun câţiva pumni de nisip  din locurile unde  torentul depune aluviuni, se umple şaitrocul cu apă şi prin mişcări circulare energice, care să antreneze tot materialul solid şi să-l sorteze în funcţie de greutatea specifică, se aruncă din când în când peste margine o parte din acea tulbureală -, în ideea că firele de aur, dacă sunt, vor rămâne la fund. Sigur, există riscul de a fi şi ele antrenate de celelalte fragmente, dacă manevrele nu sunt făcute cu iscusinţa necesară. Interesaţi noi înşine în cel mai înalt grad, îl priveam cu admiraţie şi cu invidia de rigoare pe nenea Micloş, ardelean care de altfel nu vorbea o boabă ungureşte, însă e ştiut că autorităţile chezaro-crăieşti au maghiarizat fără milă numele transilvănenilor. Un  virtuoz al şaitrocului, însă om sărac, deşi lucrând cu aurul, nu? Însă, cum „ e lucru tare cu-nţeles”, vorba poetului, firele de aur erau pe sponci şi oricum trebuiau depuse la laborator, ca să nu spun că ele justificau eficienţa muncii sale, la care în caz de insuccese repetate se putea renunţa foarte simplu. După zeci de minute de manevre insistente, pe cât de trudnice, ţinând mereu şaitrocul la nivelul apei, nenea Micloş stând el însuşi în apa rece-învolburată a torentului, cu cizmele lui de cauciuc înalte până la coapse, puteam privi în fine „limba” pe care ne-o etala, spre edificare, pe fundul concav. O limbă a adevărului, aş spune, imposibil de contrafăcut. Şi întradevăr, de data asta zarurile erau aruncate, ce s-ar mai fi putut adăuga? Limba aceea incoruptibilă ne spunea totul, fără echivoc: vedeam cristalele de granat, sfen, titanit, zircon, rutil, magnetit scânteind fiecare cu forma şi culoarea cunoscută, iar ochii noştri scormoneau printre ele, în căutarea orbitoarelor bobiţe de aur galben. Erau de zărit, totuşi, ori nu? Musai să ne citim soarta, pe cea a cercetărilor noastre acolo, pre limba aspră şi nemincinoasă din căuşul şaitrocului. Pe când nenea Micloş rămânea impenetrabil, în acest moment al adevărului. Iar în fapt, era un om necomunicativ, retras, singuratic şi sărac-lipit. Salariul şi-l toca, serile, la bodega din capătul cătunului. În după-amiezile libere, cu aceleaşi cizme de cauciuc până la şolduri, dădea la undiţă în râul din vale. Schimbând sclipirea de comoară a firelor de aur pe cea a solzilor de peşte. Care totuşi îl ajutau să supravieţuiască în viaţa lui de om răzleţit în afara timpului…dar ce spune până la urmă, pe înţelesul celor care vor să priceapă, nemincinoasa limbă a şaitrocului? Ea spune fără echivoc ceea ce ne-a spus şi marele Tolstoi şi ce va rămâne valabil până la sfârşitul sfârşitului Spune aşa: „Numai din trudnica cernere a cuvintelor se poate alege aurul.”

Poeţii unui neam sunt acei oameni răspândiţi-răzleţiţi-ca şi pierduţi pe pâraiele de la obârşiile limbii, în căutarea obstinată a firelor de aur din comoara neştirbită a harului.