Ion Lazu

Ion Lazu

 

MAICA IOANA A PUILOR

 

Baba mea din astă vară e mică-mică, are o voce stinsă-scîrţîită, mai e şi puţin cocoşată, cu braţele atîrnîndu-i din grumaji, cu palmele năpîrlite; “calcă alături”, după propria expresie, şi umblă prin curte cu paşi înceţi, vorbindu-le orătăniilor, bărbatului ei mort acum vreun an sau sie-însăşi: „Doamne, ce mă fac eu? Nu mai pot nici să merg…” Aseară mi-a povestit despre bărbatul ei, meşter tîmplar neîntrecut în sat, despre viaţa lor împreună: „Am trăit ca nişte copii (în sensul de curăţenie sufletească, de lipsă a răutăţii), în 57 de ani nu mi-a dat o palmă sau să mă scoată din Ioano – dar nici eu nu i-am ieşit din vorbă, am făcut cum a zis el, că aşa e rînduiala, ca să poţi trăi. Unui bărbat îi zici, dar dacă nu vrea să te asculte, faci cum zice el, ca să fie bine în casă…”. Au un fiu la Vîlcea, mecanic auto, altul a murit la 41 de ani, un accident la o mină… O aud de la mine din pridvor: „Doamne, doamne, doamne, găina asta e nebună, care vine mereu şi-mi scurmă grădina. De unde să mai pun eu răsaduri, că nu mai am?!…

Casă mare, două nivele, jos fiind depozitate diverse gioarse, acolo a fost tîmplăria; sus un cerdac închis cu sticlă pe toată înălţimea, pe latura stîngă, dinspre grădină şi deal, e continuat cu o prispă deschisă, doar întind mîna şi ajung la crengile unui păr secular. Trei camere mari, eu stau în cea mai depărtată de stradă, am linişte, spaţiu, izolare, mai că nu aud camioanele de pe drum, gonind spre şantier. Cum e de înţeles, dorm în patul unde s-a stins tîmplarul, în august trecut. Pături aspre, de lînă seină, căpătîie ţepene. Dar frigul e frig, în plină vară, într-o casă unde nu s-a făcut foc cu anii. Sora babei Ioana, (înţeleg că locuieşte tot în această comună), de felul ei stîngace, şi-a scos un ochi, cel drept, vrînd să taie legătura de la un snop, o legătură făcută cu fitil, deci mai greu de tăiat… – poate băuse ceva, căci altfel, oricît de… stîngace, cum să-ţi scoţi ochiul cu vîrful secerii?! (A venit astă seară pe la alde soră-sa, însă după ce se întunecase,  să nu o văd mutilată.) Cumnatul, om care se pricepea,  a dus-o imediat la spital, i-au spus acolo că trebuie să i-l scoată, altfel pierde şi celălalt ochi. „Biata femeie, o căinează baba mea, îi era ruşine să se arate prin sat, aşa chioară…” Chiar şi copiii ei nu s-au dus s-o vadă la spital, tot de ruşine şi probabil avînd ciudă pe mama lor, că i-a făcut de rîs în sat. Acum s-a mai obişnuit cu situaţia ei de chioară… Îmi dau seama că pe-aici s-au păstrat vechile-ancestralele prejudecăţi în ce-i priveşte pe infirmi: a fi orb, şchiop, cocoşat, te scotea în afara societăţii, un fel de blestem. Un blam. Spartanii erau şi mai categorici: îi aruncau pe schilozi de pe stînca Tarpeiană…

După masă mă duc să toc crengi pentru babă, de fapt vreau să descongestionez ograda, să fac puţină ordine – să suplinesc într-un fel  lipsa tîmplarului…. Mi se plînge ce pămînt rău are în grădină; cînd plouă mai tare, un şuvoi trece prin mijlocul curţii. Totuşi, partea din sus ar avea pămînt mai bun, dar pe acela o să i-l ia statul, căci uncheaşul murind, partea lui trebuie cedată. Văd trecînd pe deasupra noastră o pasăre galben-aurie, mare, o întreb pe babă cum se numeşte şi-mi spune: pliscan flore, cu un nume ce sună latineşte; îmi explică: „Aşa-i spune, că fluieră, de-aia-i zice aşa”. Mi se păruse că flore ar veni de la floare, iar nicidecum de la fluier-fluierar, dar se vede că limba are misterele ei…

Trece pe la noi o nepoată de-a Ioanei, în drum spre casă, poate chiar fata chioarei - lucrează la birourile minei Berbeşti, deci în satul din amonte. Apoi, pe cînd tăiam şi tăiam la crengi, să eliberez odată bătătura, o văd intrînd pe vecina căreia Maica Ioana i-a spus că avem nevoie de gazdă pentru un coleg care vine peste cîteva zile. Vecina duce de mînă un nepoţel de şapte ani, băiatul fiicei sale, filatoare, căsătorită la Alba Iulia, plecată acum la Bucureşti cu soţul ei care termină o şcoală de maiştri. Vecina e singură şi femeie ca la 50 de ani, de aia se cam codeşte să primească în gazdă un bărbat. Au fost cam bogaţi, trecuţi la chiaburi şi soţul ei a zis că se duce la Bucureşti să caute de lucru, că nu se mai poate trăi. Aveau casă veche, au făcut-o pe asta nouă, dar în ea nu aveau mobilă, nimic. La un moment dat îşi dă seama că soţul şi-a găsit pe alta, acolo. S-a dus şi peste el, n-a putut face nimic, el lucra în construcţii şi locuia într-o baracă. Nici acum nu sunt despărţiţi legal. „Nu s-au bătut, nu s-au făcut de rîs la lume, dar el zice că nu mai vrea să vină aici”, comentează bătrîna. Acum şapte ani a murit maică-sa, acum cîteva luni tatăl, după ce s-a chinuit doi ani cu el, căci nu mai ştia de sine… Cînd a scăpat şi de corvoada asta şi credea că se ţine ţeapănă pe picioare şi “n-o să mai mor”, a ridicat ceva greu la parastasul de 40 de zile şi s-a betegit, aşa că mîine pleacă pentru a doua oară la spital. „Şi uite cum unii, conchide baba Ioana, de cînd se nasc numai prin rele trec!” „De, zic, viaţa e aşa făcută că nu apuci să răsufli după una şi ţi-a picat alta pe cap; iar să te mai bucuri nu prea mai ai cînd…” La cîmp nu poate lucra, fiind cam şubredă, face croitorie, ca la ţară, pentru 30 de lei rochia. Privită mai cu atenţie, văd că e căruntă de-abinelea, slabă şi smeadă la chip, cu riduri de amărăciune şi neîncredere. Dar cînd i-ai cîştigat încrederea, are o privire directă, deschisă, parcă-şi uită de necazuri şi devine alt om.

(O expresie pe care o aud pentru prima oară: s-a înbolnăvit din trai – asta vrea să spună: fără vreun motiv vizibil, nu dintr-un accident, de exemplu, ci din trai rău în familie, din neînţelegeri şi supărări, sau poate din nesăbuinţă. S-a înbolnăvit din trai – sună şi decent, nu se face o afirmaţie netă, cit e lasă să înţelegi singur cum au stat lucrurile de fapt.)   

Azi, pe deal, dau de o biserică aparţinînd de cătunul Ganea, ruinată, de cînd nimeni nu-şi aduce aminte, poate de la începutul secolului. Aşezată pe o culme golaşă, în capul satului, practic rămasă în cîmp, a nimănui. Din păcate nu s-a păstrat pisania. Vorbesc cu localnicii şi nu-mi pot spune nimic precis. Această foarte neaoşă ignorare a contextului. S-au păstrat picturi în pronaos şi naos, mai puţine în altar, a cărui cupolă s-a prăbuşit. Un lăstăriş cam ca în Biserica trăsnită din Turceşti. Să fac nişte diapozitive, cîndva, pe soare şi cînd o fi vegetaţia mai sălbatică.

Oameni pe deal, cu vite puţine: oi sau capre. Unul pare cam beat, sau o fi prostovan. Altul este, fără dubiu, redus mintal, cu toată faţa o grimasă… Partea nevăzută a naţiei.

Cîntau mierlele şi piţigoiul, iar în nucul din culme, cînta un cuc. Dacă nu cumva chiar “puiul cucului”, ca în poezia din copilărie. Se zice că atunci cînd începe să cînte cucul, spurcă toporaşii, care într-adevăr nu mai au miros neam. Ceea ce era de demonstrat, nu mai trebuie demonstrat!

Poate sub impresia sărăciei din zonă, toată seara am retrăit marea milă sfîşietoare pe care o am pentru omul necăjit, care se duce la piaţă, la tîrg, să vîndă pospaiul din propria gospodărie, or, la mine mila asta vine foarte de departe, de cînd am văzut în tîrgul de vite din Slatina (la Obor) pe cei doi, mamă şi fiu, încercînd să vîndă nişte amărîte de cercuri de butoi, ruginite, putrezite şi încă alte cîteva lucruri şi mai depreciate. Atunci nu am înţeles (dar poate am intuit cumva) situaţia disperată a celor doi: o femeie între două vîrste, ca să nu zic îmbătrînită fără vreme, spălăcită, vlăguită, cu privirea cam tîmpă şi copilul ei clorotic, tuns chilug, îmbrăcat sărăcăcios, palid rău, şi doar cu vreun an doi mai mic decît mine – care pe-atunci eram la primară. Lihniţi de foame, ieşiseră în lume, la noroc, cu ce se nimerise pe-acasă, neavînd ce vinde, în fapt. (Iar dacă mă gîndesc bine – ce alta aş putea face, în crucea nopţii? după ce toată ziulica alergasem după treburi…, - îmi dau seama că primul sentiment care mi-a trezit la viaţă sufletul a fost mila pentru o muscă întoarsă pe spate pe pervazul ferestrei şi care se zbătea-zbîrnîia insistent, cu ultimele forţe, înainte să amorţească de frigul iernii. Era la începutul iernii lui’44, la Găiţoaia, în căsuţa de la capătul satului, unde ne aruncase prăpădul refugiului…Şi ce mai găsesc în preajmă? Gîndăcelul care a apărut de sub pragul casei, un gîndăcel albastru-irizat, despre care mai apoi am aflat că se numeşte ochiul lui Dumnezeu. A apărut ca din nimic şi iute s-a pierdut sub temelia casei, ocupat cu ale lui.  Făcuse acel ocol anume ca să-l văd eu. Şi ce-mi mai amintesc de acolo? Zambilele care înfloriseră sub gardul grădiniţii de la drum, în dreptul aceleiaşi ferestre unde murise musca…)

Apoi noaptea visez că mergînd printr-o pădure, la un moment dat, sub ameninţarea unei primejdii reale sau doar a unei presimţiri rele, am început să zbor. Ştiam că lucrul este posibil, dacă dai ceva mai apăsat din mîini, te înalţi la oarecare înălţime şi coteşti după cum ţi-e voia. Căci o mai făcusem şi altă dată (Nu cumva în visul acesta îmi amintisem, în mare amănunţime şi cu bucurie lăuntrică visul din copilărie, de la Sărăceşti, cînd m-am înălţat de teama unui şarpe?) Mă înălţasem şi treceam, dînd apăsat din “aripi” (de fapt din mîini, în felul cum baţi apa ca să nu te duci la fund…) printre coroanele copacilor sau pe deasupra lor şi o cîrmeam la dreapta sau la stînga, urmînd traseul unui drum, în susul unei ape curgătoare. La o astfel de cotitură bruscă, văzui jos, dincolo de pîrîu, într-o mică poiană, sub versantul abrupt cu copaci subţiri, un cocostîrc albastru, apoi încă unul, de care am început să mă apropii cu grăbire, fără ca ei să se sperie şi să zboare. Priviţi mai de aproape, acei cocostîrci albaştri, păsări rare, de o mare frumuseţe, erau de un vineţiu-turcoaz. M-am bucurat de frumuseţea lor, nefăcîndu-le vreun rău şi zburînd în continuare spre cumpăna apelor, destul de aproape de nişte steiuri, ca să răzbesc dincolo de culme, deasupra văii următoare. O încordare în plus a voinţei şi apăsarea mai acută a braţelor erau deajuns ca să mă menţină la înălţime, să nu mă ating de vîrfurile copacilor, de steiuri. Mai făcusem asta şi era privilegiul meu, atîta timp cît ceilalţi oameni refuză să creadă că dacă vrei şi vrei, zborul este posibil…

De cum intru pe poartă, maica Ioana se înfăţişează să-mi prezinte raportul – se vede că încă nu i s-au stins reflexele convieţuirii cu tîmplarul ei. Bobocul care a ieşit din găoace ultimul o să moară, spune baba Ioana. Pare întreg, la prima vedere, dar cine ştie ce beteşug va fi avînd, că nu mănîncă şi nu bea apă. Cîteva instincte funcţionează totuşi, ceea ce face cazul chiar mai jalnic: se ţine după ceilalţi, gîgîie, se trage de la soare la umbră, dă din picioare în apă. I-a dat cîteva boabe, cu de-a sila. Ceva îi lipseşte, pe dinăuntru. Poate chiar instinctul supravieţuirii.

Acum spre seară, un bubuit mereu sub cer, de parcă ar trece, unele după altele, excadrile de avioane cu reacţie. Zarea trandafirie, iar în gardul din grădina vecinului dinspre ulicioară, un plop curăţat de crengi pînă la jumătate, huruind ca o vîrtelniţă teribilă. Prin dreptul ferestrei, schimbînd lumina, făcînd-o să pulseze, urcă şi coboară cumpăna fîntînii de din jos de poarta noastră. Maica Ioana, care părea că o să pice la orice pas, se luptă cărînd stropitoarea ca să ude grădiniţa. Îi spun să nu mai ude, că vine acuşica ploaia. Se îndoieşte: „Plouă la Novaci!” (De unde această expresie?)

Vîntoasa uscată de dinaintea răpăielii. Dealul Turtitu, ultimul din zare, s-a pierdut în pîcla vînătă, apoi şi culmile din faţă, care se mai zăreau la început, cu pomi răsuciţi, îndoiţi, răscoliţi de vijelie: plopul nostru din gardul grădinii, zbîrnîind ca o morişcă, zarzării zburliţi, salcîmii încovoiaţi, cu jerbe albe de flori scuturate ca sorcovele; iar de cealaltă parte a văii Tărîia, spre apus, cerul senin, toată panorama dealurilor dinspre Amaradia, verzi-albăstrii în razele sfîrşitului de zi.

Astea nu sunt subiecte de roman, îmi spun, astea sunt doar fapte de viaţă, pe care poţi să le notezi după cum poţi prea bine să le laşi să alunece în gaura neagră a nefiinţei: noaptea trecută s-a răsturnat un camion-macara şi l-a prins dedesubt pe şofer. Lăsase utilajul pe marginea drumului în lucru, pe pămînt netasat, care a devenit instabil în urma ploii. Cînd treceam spre cantină, se chinuiau să ridice utilajul, cu altă macara şi cu un buldozer. Procuratură, autopsie. I-au văzut un picior ieşind de sub utilajul prăvălit. Probabil dormise în cabină şi în alunecarea utilajului a nimerit dedesubt. Femeile care lucrează la drum spun că ieri s-a jucat cu copiii din vecini, le-a dat bomboane şi bani, a rîs, apoi a fost văzut la cîrciumă. Despărţit de nevastă cu doi copii, la Ploieşti. Ce presentimente va fi avut? Ce alean după propriii copii?

De vorbă cu vecina Veta, pe banca de la poarta ei. Agitaţie mare pe şosea, e ora schimbului. Trec pîlcuri de biciclişti, depăşindu-se unii pe alţii; în sens opus trec doi inşi împingînd între ei o bicicletă. Vecina îmi strecoară: Îl duce la maică-sa. Mă uit mai bine: doi bărbaţi tineri, cam de aceeaşi vîrstă, iar amantul foarte beat, de abia se ţine pe picioare şi de bicicletă…

Iar despre cei din spatele casei noastre ce aflu? Că el a trăit vreo doisprezece ani cu o femeie (am zărit-o pe şanţ, cu un copil mic de mînă…), apoi femeia în chestiune i-a dat-o de nevastă omului pe fiică-sa, cu aceea are copilaşul pe care îl aud uneori scîncind prin curte. Maica Ioana a Puilor, cum am numit-o pe gazda mea, nu mi-a vorbit niciodată despre vecinii din spatele casei, probabil sunt în mare vrajbă, cum de altfel e în firea lucrurilor la ţară, mai ales în Oltenia: de la o ceartă pentru gard, pentru pămînt, păsări, copii - că doar nu ducem lipsă de motive…

Maica Ioana îmi spusese de la început că “pe-aici oamenii se mai bat, se mai şi omoară…”, însă ea nu a putut să se ducă să vadă aşa ceva, sau să asiste la vreo autopsie, ca alţii din sat. Deci o zonă mai îndepărtată de civilizaţie (la 9o km de Rm. Vîlcea, de Tg. Jiu şi de Craiova – un loc geometric al preistoriei, mi-a venit să-i zic), rămasă la periferia civilizaţiei, aici se păstrează relaţiile de pe timpuri, dure, sălbatice, primitive – un exemplu fiind chiar cazul din spatele casei. Altul: un sătean l-a omorît pe altul dîndu-i cu parul în cap, la incitarea nevestei, pentru că acel ins, amantul ei, o părăsise. Amantul mort, soţul în puşcărie, iar ea nu mai e bună de nimic, însă nu din cauza vreunei depresii psihice, cum ar fi de bănuit, nu din cauza remuşcărilor, ci din cauza prea multor avorturi şi aventuri amoroase…

Să ne lămurim odată: Nu de fapte duce lipsă romancierul, nu de subiecte, nici de personaje. Într-un fel sau altul şi vrînd-nevrînd el ajunge în faţa unor astfel de virtualităţi - dar se face că de cele mai multe ori autorul nu găseşte în adîncurile firii sale acel imbold cu care să însufleţească materia brută, acea combustie care ridică dirijabilul de la sol şi îl poartă prin înalt. Autorul trece mai departe, umilit de viaţa care îl copleşeşte o dată în plus cu nenumăratele ei oferte.

Se lămureşte misterul cu Novacii: pe aici ploaia nu vine de la munte, dinspre Novaci, ci dinspre vest; dacă primăvara tună spre vest, e an bun pentru porumb, zice Maica Ioana. Însă avem un an mai ciudat, a tunat şi astă iarnă…

De-ale lui Trigorin, sau Din poveştile Maicăi Ioana – continuare: (Discuţia pornind de la faptul că vecina Veta a plecat la Bucureşti cu cumnatu-său Ionică, bărbatul sorei sale Mărioara). Mărioara şi-a înşelat bărbatul (pe Ionică) încă de la început. Reţin exprimarea sugestivă: ”El mergea pe un şanţ, iar ea pe celălalt…”. Maica Ioana i-a zis încă de pe-atunci că nu face bine ce face, că pe un bărbat trebuie să-l iubeşti, să-l respecţi, să-i cauţi în vorbă… şi chiar dacă îţi iei gagic, să nu te ştie nimeni. Dar ei aşa au fost de la început…(adică totul pe faţă, fără pic de jenă). Un copil îl are cu Ionică, iar ceilalţi trei sunt cu Ioncea. Cine e ăsta?, fac. Din oamenii cei mai de jos, n-au fost de familie, taică-su un bîlbîit, de abia înţelegeai ce spune. Ioncea are şi el nevastă, aia nu face copii. La început a făcut gură, dar Ioncea a bătut-o, era să o omoare, pînă a acceptat situaţia. Iar Ionică ştie, tace, nu zice nimic. Mărioara ar fi fost la o ţigancă de i-a făcut farmece; şi ţiganca s-a jurat că soţul o să stea prostit, “de o să stai cu capul pe el şi o să te împreunezi cu gagicul!”; cei doi amanţi au patul împreună, iar Ionică doarme în altă odaie. Copiii s-au mărit, sunt acum la Bucureşti, Mărioara se duce la ei împreună cu Ioncea, că sunt de fapt făcuţi cu el. I-a dus ultima dată chiar popa Tudorică, un fel de zmeu local, care “face Bucureştiul şi de două ori pe săptămînă”.

Cînd a murit cumnatul Maicăi Ioana, cel de-o ţinea pe mama Mărioarei (deci Veta este nepoata babei, aici toate familiile sunt rude – tribul care a ieşit din peşteră…), mare le-a fost necazul că popa nu a vrut să ţină cuvîntare – se pare că a beneficia de o cuvîntare a popii Tudorică la înmormîntare este o consacrare postumă etc - dar ce să fi spus?! Că doar acel cumnat fusese agent agricol şi mult rău făcuse oamenilor din sat! „Şi la moartea Mărioarei ce-o să spună?, se întreabă Maica Ioana. Că ştie o lume, neamul lor au fost toate curve.” Mama Mărioarei este tot din satul de unde provine baba mea, de dincolo de Olteţ, din Sineşti. Ce făceau femeile din neamul Mărioarei? „Se certau toată ziua cu vecinele şi în rest nu aveau treabă, se ţineau de gagici. Mama Mărioarei, mai ales! Şi să nu zici că era femeie frumoasă: o aia mare, lăsată, cu ţîţe mari, cu fundul mare, dar se ţinea de bărbaţi”. Maica Ioana spune: „Eu unul am avut şi de el m-am ţinut. Şi de pe poartă mă uitam la el, să-l văd în ce ape se scaldă…”. Aşa se face că la moartea lui, popa Tudorică a ţinut cuvîntare: că a fost harnic, meseriaş bun, om de casă, şi-a ridicat copiii, cu nimeni nu s-a învrăjbit…

Veta şi ea, întîi a luat unul dintr-o familie cu mulţi copii, de era un fel de sclugoi la cumnaţii ei. L-a ţinut vreo doi ani şi apoi i-a spus să nu mai vină. Iar ăla s-a dus la Bucureşti, s-a luat cu alta şi are copii cu ea. Fata de-a avut-o Veta cu acel sclugoi s-a măritat cu unul, adică a făcut cu el un copil, şi cînd să facă ei botezul şi un pic de nuntă, ăla a venit cu alta! Mult s-a amărît fata Vetei, dar şi Veta, pentru că făcuse cheltuieli, vînduse cîte ceva şi nu a mai scos banii. Iar baba i-a dat sfat fetei să nu stea la muncă grea, în sat, iar de bărbat să-şi ia pe unul mai ajuns. Acum bărbatul ei o să iasă maistru. Iar ea, povăţuită de maica Ioana, se ţine după el la Bucureşti, să fie tot împreună, “că dacă-l laşi singur, bărbatul îşi cată alta şi de tine prinde ură…”

Din carnetele lui Trigorin: Aseară baba Ioana, pierită, cu glas scîrţîitor-distorsionat. Prăpădită de boală. Nici nu auzise cîinele care a lătrat-o pe colega Iulia. Baba apare mai tîrziu, cînd eram singur pe verandă, întrebîndu-mă ceva în legătură cu cheile pe care mi le lăsase sub lespedea de la poartă (Sau m-a spionat în tot acest timp?) Mă duc după ea în atelier, îi dau pozele şi banii. Mi se plînge că grindina a făcut prăpăd. Corcoduşii sunt rău bătuţi, fructe pe jos şi altele stîlcite în pomi; apoi în grădină: sfecla şi roşiile zdrobite! Hula a venit dinspre apus, “i-o fi topit pe bieţii oameni!”, zice, „am dat pumni de gheaţă de la streaşină…” Are dureri reumatice, nu se poate aşeza din cauza unui genunchi care o doare rău; nu are posibilitatea să ţină regim pentru ficatul ei bolnav, mănîncă şi ea ce poate şi ce are! Îmi arată o poză de la nunta fiului care a murit la 41 de ani şi de obida căruia se pare că s-a stins tîmplarul. Mereu aduce vorba de soţul ei care, de cîte ori se plîngea ea de ceva, iute o ducea la doctor. Pînă la Cluj a dus-o, de acolo are reţetele de regim alimentar. Dar cum să ţii regimul?! Îi e tare greu fără el, care se pricepea la orice şi se pare că o menaja mult.

După piatra care a căzut e cam rece pe-aici, azi-noapte era însă senin, pe geam se vedea felia de lună ridicîndu-se deasupra dealului Via lui Ilie (numele soţului babei); a trebuit să-mi mai pun o pătură, de lînă seină, în pătrăţele; iar de dimineaţă, pe teren,  îmi îngheţau mîinile pe ciocan şi pe creion. În miez de vară. Dar suntem sub munte, nu?

După amiază, lucrez la hărţi, apoi cobor să mă dezmorţesc un pic, mă plimb prin curtea plină de muşeţel: de la poartă pînă la cîinele Florea, (priponit peste zi în fundul curţii) de-a lungul sîrmei întinse pe jos, pe care îşi trage lanţul, noaptea. Părul din colţul casei, impunător, înalt, are cam o sută de ani, după calculele babei şi, aşa scorburos şi mîncat de putregai, face totuşi fructe, care de-acum prind a se rumeni la coajă. Iar lîngă scară, cînd cobori, dai de o tufă de sunătoare care a înflorit. Aseară îi spuneam babei să o culeagă floare cu floare, pe măsură ce înfloreşte. Spune că îşi lua la cîmp un litru de ceai de sunătoare, ca să nu bea apă. Acum o văd în uşa atelierului, curăţă cartofi; e destul de frig, bate vîntul şi soarele se prefiră printr-o pîclă care se tot îndeseşte de azi dimineaţă.

Această constatare: viaţa mă înhaţă în fiecare zi: familia, slujba, prietenii, (în perioadele cînd sunt la Bucureşti), iar aici colegii de echipă, fiecare cu felul lui de a te lua în stăpînire, ca nu cumva să uiţi o clipă de existenţa lui - , eu încerc să fac faţă, însă simt că în tot timpul ăsta parcă sunt legat la ochi şi la urechi, întreaga mea percepţie fiind astfel alterată. Însă, de cum rămîn singur, încep să observ cu simţuri proaspete, să reţin cîte ceva semnificativ din ceea ce se petrece în jurul meu şi în mine. Şi uneori îmi vin idei. Ce-ar fi să-i urmăresc pe cei din spatele casei, printr-una din crăpăturile dintre scîndurile bătute de tîmplar, de jos pînă sus, - să mă uit la ei ca şi cum i-aş studia la microscop? Şi să-mi notez totul despre aceşti oameni de mirare. Aud un glas de bătrînă, curiozitatea mea se deşteaptă. Însă nu trec la fapte, poate din comoditate, dar mai curînd dintr-o reţinere de fond. Nu pot trece peste ideea-prejudecata că în casa şi în curtea lui omul are dreptul la intimitate. Cînd omul iese în stradă el oricum ştie că va fi obiect de interes pentru ceilalţi, cunoscuţi ori străini, atunci îşi ia măsurile pe care le crede de cuviinţă, are grijă să se prezinte într-un mod avantajos, convenabil. Dacă nu reuşeşte, cu atît mai rău pentru el, căci consătenii nu iartă nimic. Însă privitul prin gaura cheii mi se pare în continuare un abuz şi nimic mai mult.

Maica Ioana a tot umblat prin împrejurimi, apoi la Horezu şi la Vîlcea, după o pălărie pentru pomana de un an, dar nu a găsit culoarea neagră, potrivită în asemenea cazuri. Să caut eu, cînd merg la Bucureşti. Dar să fie neapărat numărul pe care îl purta tîmplarul, nicidecum mai mare!

Popa Tudorică, pe care l-am cunoscut prin colegul C., (om dăruit cu vocaţia relaţiilor), un ins ca la 35 ani, ţeapăn pe picioare, îmi spune că a simţit pe propria piele duritatea perioadei cu chiaburii şi colectivizarea. Ai lui aveau 15o de pogoane. Slugi în curte, cărora le-a făcut case şi i-a însurat şi cununat. Tocmai ăia s-au înscris primii la colectiv şi au scos colţii la binefăcătorul lor: Chiaburule, nu-ţi mai merge! Nu mult după aceea, statul le-a luat tot: pămînt, unelte, vitele din ogradă, zeci de capete. L-au încolţit pe bătrîn, se ascundea pe unde putea. Familia făcea cereri după cereri de intrare în colectiv dar îi erau respinse, cu acest text: Nu putem munci alături de chiaburi, de duşmanii poporului! Şi totuşi, bătrînul Murgescu a reuşit să-i ţină la facutate pe cei trei fii, însă vara nu era pentru ei vacanţă, îi lua la coasă, în judeţul Gorj, trăgeau de la 4 dimineaţa pînă la 9 seara, “cînd nu se mai vedea coasa”; luau lot separat de al celorlalţi cosaşi, ca să nu se spună că lucrează alţii pentru studenţii nededaţi cu munca… Şi acum încă, popa Tudorică se culcă la unu sau două după miezul nopţii şi se trezeşte la patru, muncind pe ruptele la cîmp. De o vitalitate şi o rezistenţă fantastice. La orice oră din zi sau din noapte este în stare să pornească maşina pentru un drum la Bucureşti, la Herculane, la… Un drum la Bucureşti şi înapoi îl face într-o noapte – un adevărat fenomen al naturii! Acest om care se zbate atîta pentru familia lui şi pentru alţii din sat, dacă se apelează la el, de felul lui franc şi chiar buruienos la gură, mai lăsîndu-se şi furat de cei pe care îi ajută, acest preot, chiar de nu va fi fiind religios în sensul canonic, are fără îndoială o religie a lui, care s-ar putea numi religia faptei. El poate spune oricînd: Eu am trăit această viaţă, nu am bălmăjit-o! Are trei copii sub zece ani, iar pe soţie o cheamă chiar aşa: Zîna şi este soră medicală. Ca orice mascul ce se respectă, o gelozeşte, deşi biata nu ar cuteza nimic, pe cît e Tudorică de crunt… Vorbind despre cealaltă cunoştinţă a noastră (popa Tudor M. din Rugetu-Slătioara, pe care îl numisem “un tip interesant”), popa Tudorică Murgescu, simţind încotro vreau să bat, adică spre preocupările cărturăreşti ale aceluia, a ţinut să tranşeze chestiunea în favoarea sa: Nu le poţi împăca pe toate, dacă te laşi furat de porniri cărturăreşti, nu-ţi rămîne timp pentru familie, nici pentru gospodărie şi obşte; or, diferenţa dintre starea materială a celor doi, ca să ne oprim doar la asta, este în sine elocventă!

Uneori mă visez (doresc, aspir să fiu) izolat de context, de circumstanţe, eliberat de obligaţiile curente şi de tabieturi, de servituţile trupului: concentrat asupră-mi, gîndind intens, dezlănţuit, la subiectul care mă preocupă. Gîndind ideea, o carte.

Alteori, mult mai des, ca orice risipitor, mi se pare vulgară (şi nu numai atît, ci şi jalnică etc.) ideea de a căşuna pe hîrtie, zi de zi, pînă la manie, pentru a da cît mai multe cărţi, ca scriitor prolific, inepuizabil, care mereu are ceva de spus lumii. Chiar aşa: Ce te poate face să crezi că tot ce-ţi trece prin minte e aşteptat cu gura căscată de semenii tăi? Trufia, bat-o vina! Unul dintre cele mai groaznice păcate, zice Biblia.

Uitasem o scenă răscolitoare: Azi, trecînd pe drumul satului din deal, la o oră cînd toată lumea e plecată la cîmp, la lucru – eu însumi fiind pe traseul meu geologic – dintr-o casă veche, dărăpănată, aud un glas şi tresar, părîndu-mi-se că acel om m-a auzit trecînd şi vrea să-mi transmită ceva. El nu vorbeşte singur, ci mi se adresează. Poate vrea să-mi spună ceva ce deja bănuiesc, doar trăgînd cu coada ochiului la casa veche, dărăpănată, cu geamuri de cremene lividă. Dar, din păcate inerţia mersului e mai puternică, nu-mi vine să mă întorc din drum şi să mă edific asupra  cazului în speţă. Ce-ar fi fost să mă întorc şi să ascult, cu urechea în apropierea ferestrei; cine ştie ce-aveam să aud, poate ceva important pentru mine, nu pentru el, căruia nu i se mai putea întîmpla nimic): ceva revelator, ca o vestire, ca un gînd pierdut, ca o imagine primită în vis şi pe care nu m-am îmvrednicit să o notez pe loc.

Fiul maicăi Ioana este la Vîlcea, în schimb fata s-a măritat în sat – oare de ce nu o văd niciodată pe-aici? Mă gîndesc un timp la decalajul dintre investiţia sentimentală (pe celelalte nici nu le mai iau în calcul…) pe care o fac părinţii şi răspunsul primit din partea copiilor. Şi cade întrebarea: Îmi iubesc eu părinţii, în acest moment al vieţii mele? Dar mai ales: i-am iubit în copilărie? Iată un lucru pe care doresc să-l stabilesc cu precizie. Ciudat, eu nu-mi aduc aminte de un sentiment copleşitor, ataşant. N-am umblat după ei, să le stau în poală, să mă culcuşesc în braţele lor, n-am fost lihnit după afecţiunea lor, cum observ la alţii. Este drept că fiind noi patru-cinci copii în jurul părinţilor şi înşiraţi la un an doi unul după altul, o izbucnire violentă şi exclusivistă a vreunuia dintre noi nu era în firea lucrurilor, şi nu ar fi avut sorţi de izbîndă. Însă prezenţa continuă în prajma noastră a părinţilor şi grija lor permanentă ne-au echilibrat comportamentul emoţional, reglîndu-ne umorile; iar iubirea noastră pentru ei s-a consumat în ardoarea cu care ne aruncam asupra diferitelor provocări pe care viaţa ni le scotea în cale, în absenţa privaţiunilor materiale, în nepăsarea noastră de copii care au tot ce le trebuie: mîncare, căldură, haine, încălţăminte. Vreau să spun că era vorba de o iubire indirectă, pasivă, însoţită de un dram de recunoştinţă pentru că aveau grijă de noi şi aureolată de o mistică elementară ce făcea din părinţii noştri, cu puterile lor disproporţionate şi discreţionare, un fel de semizei ocrotitori, omnipotenţi.

Iar acum? Dacă mă gîndesc la tumultul presupus de iubire, aş ezita să răspund afirmativ. Însă ei sunt acum, fără nici o îndoială, fiinţele la care ţin cel mai mult – şi trebuie să adaug că pe parcurs acest “ţin” a devenit mai puternic decît însăşi iubirea. Un sentiment puternic, cuprinzător. Suntem, abia acum, pe deplin legaţi – eu şi părinţii mei. Fuseseră pilonii de care mă ştiam ancorat, puiandru. Acum suntem înfipţi laolaltă, adînc în pămînt şi nu rezistăm decît prin minunea că am rămas legaţi unul de altul, în laguna vieţii.

 

În satul Delureni am văzut  astăzi o biserică ridicată pe la 1868, cu hramul Sfinţii Vasile şi Nicolae. Am cules flori de sunătoare din chiar cimitirul bisericii. Îmi spuneam că esenţele ce se distilează din pămînt în lujerul sunătoarei-sănătoare nu au decît de cîştigat în preajma mormintelor. Trandafiri albi, de dulceaţă, acum pe trecute, revărsîndu-se peste gardul unei case din preajmă. Şi ca o străfulgerare, de sub un saivan a ieşit o femeie tînără, goală de la mijloc în jos şi s-a întins să arunce apa din albie în bătătură.

Cîteva picături de ploaie. M-a zărit o fată mare din ograda vecină şi nici că a mai intrat în casă, mereu cu ochii peste gard. Fotografiasem o bătrînică ducînd în spate o legătură de iarbă. În altă curte, o bătrînă bolind pe un ţol, la soare, cu poarta de la drum dată în lături. Iar în curtea următoare, o scenă similară. Case vechi, sordide, de mult neîngrijite, date într-o rînă; şi o sărăcie lucie în aceste cătune rămase pe vîrful dealurilor. Cîndva, poate încă înainte de război, tinerii însurăţei au venit încoace, să-şi ridice case mai aproape de locuri, de livezi şi vii, pentru că în vale plaţurile erau mai scumpe. Acum unde să mai plece, după ce s-au ruinat muncind - şi casele lor de asemenea. Delurenii, de!

În zori, prima rază de soare îmi aprinde camera ca pe un bec; astfel ajunge la mine, în mod minunat, prima rază de pe dealul Viei: peste grădini, printre copaci, pe lîngă destoinicul păr secular şi prin geamul de deasupra mesei. Ies deci afară, pe verandă, încîntat de o nouă zi senină, plin de bune prevestiri, privesc în toate părţile, nerăbdător să aflu ce va fi cu ziua mea de prospector: dimineaţă înrourată, de vară, scăpărînd. Dar nicăieri o asemenea lumină ca în camera mea, odaia meşterului tîmplar de mai ieri… Minunea acelei lumini durează preţ de-o oră-două, după care soarele se înalţă, se mută pe cer, îşi ia locul şi rolul în stăpînire; iar camera mea intră în conul de umbră pentru tot restul zilei. La fel ca şi nădejdile mele din zori.

Ascultînd muzică simfonică, întins la mine în camera friguroasă chiar şi în mijlocul verii, constat că melodia nu mă fură, cum s-ar cuveni. Gîndul mă trage în altă parte şi cîndva, la o răscruce, reîntîlnesc melodia de care parcă şi uitasem. Încep să moţăi, cu caietul pe piept, cu pixul în mîna înţepenită. Le dau de-o parte, îmi strecor mîinile sub pătura aspră, de lînă, alunec ceva mai jos pe pernă şi, cînd ating cu bărbia marginea păturii, am şi ajuns în Ţara somnului de la amiază…

După ce le-a dat de mîncare în ogradă celor cinci femei tocmite la sapă şi ele au plecat cu copiii de-o mînă şi cu saricile de iarbă pe umăr, după ce-au plecat şi cele două rude (fata şi nepoata), maica Ioana şi-a întins pe iarbă o folie de nailon şi, tot vorbind singură, s-a lungit la soare, pe partea stîngă, frecîndu-se cu palma în zona ficatului. Dar în chiar clipa cînd s-a întins, s-a ascuns şi soarele după nor, de parcă oarecine, de sus, i-ar fi făcut bătrînei întradins. Iar găinile dau şi ele năvală asupră-i, bătrîna le goneşte cu biciul, ţinut din prevedere la îndemînă; biciul i se prinde în sîrma de rufe de deasupra. Şi după puţin timp, neprimind semne de ostoire a durerii de ficat, nici căldura cuvenită oricui pe lumea asta de la soare, maica Ioana se ridică, icnind, de pe folia de plastic. Exact în clipa cînd soarele îşi deşartă iar vipia asupra satului acest. Urmărită de ghinion, cum singură spunea…

Fata maicii Ioana, ca la 48 de ani: o femeie mare şi cam grasă, ce pare să fi fost frumoasă, după căutătura ochilor mari-albaştri; pe cînd fiica-sa, o scundacă grasă, aproape patrată, complet lipsită de talie, ceea ce dă o impresie falsă chiar despre înălţimea ei reală, cu faţa nu prea atent modelată, pare a avea ochii căprui şi zîmbetul asimetric al tatălui ei. Se arată interesată de pozele pe care le-am făcut grupului, dar văzîndu-le nu face nici un comentariu. Pe ţăran să nu-l fotografiezi în haine de lucru, se supără grozav. Eu sunt amărîtul ăsta?! Pur şi simplu nu vrea să ştie cum arată, de-adevăratelea. Pe el să-l fotografiezi în haine de sărbătoare, chiar dacă nu e nicio sărbătoare; chiar dacă hainele sunt

Obiceiul cel rău: Femeile care vin la sapă la maica Ioana refuză să mănînce pîine, pretind să li se facă mămăligă. Acasă au şi ele pîine, o cumpără de la magazin, or mămăligă nu prea au din ce să facă (aici, în chiar mijlocul unei întinse zone agricole, înţelegeţi?); şi atunci, în zile deosebite ca aceasta şi profitînd de faptul că s-au angajat la sapă, îi pretind babei să le facă mămăligă… Nostalgia – ca să nu zic soiul rău! Asta după ce fusese o epocă în care, aici, se mînca numai mămăligă; iată că a avea numai pîine pe masă începe să fie perceput de ţărani ca o frustrare…

Azi-noapte, după 12, ies pe verandă, pe-o întunecime de mă ţineam cu mîinile de pereţi. Ca apoi, uitîndu-mă stăruitor pe geam, să percep că pe cer erau totuşi grupuri de stele multe şi strălucitoare, minus luna… dar în acest caz firmamentul netransmiţînd, în mod ciudat, aproape nici un pic din strălucirea sa.

Nişte apusuri lungi-prelungi, începînd de pe la 19:30 şi durînd pînă spre 21:30, după care încă ar mai fi de plimbat pe la marginile satului, dacă aş ajunge pînă acolo… Nu prea ajung, atras magnetic de dealul din spatele grădinii…

Seara, pe dealul Via lui Ilie, după o jumătate de zi închisă, cu cîteva picături de ploaie. Am luat Eseurile lui Proust. Presimţeam un sfîrşit de zi frumos, liniştitor, cu lumină şi nori ruginii. Şi într-adevăr! Am dibuit un loc de popas, plasat înainte de-a ajunge în culme, şi de unde am sub observaţie valea, satul, dar şi spectacolul amurgului peste dealurile de dincolo de Tărîia. Lîngă drumeag, pe buza unei viroage în avansare, sub un prun pitic, mutilat, pe jumătate uscat – dar prunii au n vieţi! În lanul de orz din dreapta mea şi în spatele meu cîntă pitpalacul-pitpalacii. Zona de la baza dealului pînă pe aliniamentul grădinilor e toată un singur lan de grîu (colhozul le-a luat sătenilor cam jumătate din grădini), acum de un verzui subţire, bătînd în gălbui-argintiu. Un ochi expert ar putea estima cînd se va declanşa secerişul…Chiar în spatele grădinilor, pe loturile personale, sunt cîţiva pruni răzleţi, rămaşi din vechile livezi. Chiar şi la ora asta, 20:10 a asfinţitului şi a sfîrşitului de săptămînă (e sîmbătă), prăşitorii sunt încă pe rînduri. În stînga văd biserica din Slăviteşti (1793), iar pe dealul Turtitu, în ultimul plan, siluetele unor pomi ce par a urca dealul în şir indian, pe urmele unui şef - păr sau cireş?). Un nor prelung, cu găuri şi spărturi traforate, pe alocuri abia unite ca de-o piele moartă, acel nor deci, mută reflectorul de raze încoace şi încolo, de-a lungul şi de-a latul văii Tărîia, pînă spre confluenţa cu Olteţul. Iar dincolo de Olteţ, în planuri ce se îndepărtează, grupuri de culmi ondulate-ţuguiate.

Iată că nu numai floarea soarelui, dar şi romaniţa şi margareta îşi întorc capul după soare; iar cîmpul în întregime, plin de felurite flori se organizează în pete de culoare: galben, mov, albastru – ca la Ţuculescu: Ochii cîmpului.

Ora 20:25 - printre nori, soarele înroşindu-se, mă orbeşte, suntem amîndoi la fel de sus în peisaj, cumpăniţi de-o parte şi de alta a văii, pe cîte o culme de deal… Aud clopotele: sunt de la biserica din Delureni, pe care am vizitat-o ieri. Şi, cum mă uit într-acolo, pe cerul albăstrui-şters vin bătînd des-des din aripi, în contratimp cu dangătele clopotului, multe ciori, însă răzleţite una de alta, nicidecum în stol. Alungate parcă de bătaia clopotului, fiecare călărind pe altă undă sonoră, căutînd să se menţină deasupra ei… A încetat dangătul. Ciorile au dispărut şi ele, ca prin farmec – s-au topit, cu un termen foarte uzitat de localnici. Reîncepe clopotul. În pauză fusese, presupun, toaca.

O linişte în care cîntă greierii de peste tot, vrăbiuţele din tufiş, mierlele din salcîmi, pitpalacul de prin grîne; şi e liniştea în care, ca un capriciu acustic al zonei, răsar cuvinte ale celor de la sapă sau de prin grădini şi ajung pînă la mine lătrături, la fel de clare de aici şi de la mari depărtări – de parcă în spaţiu s-ar săpa nişte goluri carstice, un fel de pîlnii sau avene, destupate pe moment, pentru ca apoi să se obtureze iar. (La 20:40 cînd cobor, prăşitorii sunt încă pe tarlale!).

Să nu uit. După ploaia de la amiază, ograda maicii Ioana mirosea a ceai de muşeţel, un ceai călduţ, - atît şi nimic mai mult, dar nici mai puţin!

Cînd vine furtuna, vezi oameni fugind pe stradă, încoace şi încolo. Iar Veta, gazda colegului, cu o găleată albă de plastic, dă fuga la fîntînă. Nu se ştie cît o să ţină hula şi femeia vrea să se asigure de apă pentru gospodărie. Fuga asta pe ploaie îmi adevereşte că peste zi oamenii nu se consideră niciodată că sunt acolo unde ar trebui să fie, aşa că, luaţi prin surprindere de tempestă, dau fuga să ajungă acolo unde socotesc ei că ar fi trebuit să fie mai demult. Semn că bieţii săteni niciodată nu reuşesc să  rezolve ce-şi propuseseră, mereu sunt cumva în urmă, excedaţi. Furtuna fiind un timp mort, se simt blocaţi, încearcă să-şi schimbe poziţia fugind.

După ce se trece teiul, deja vara a intrat în linie dreaptă. Înfloresc sînzienele, apar imortelele, vine secerişul la jumătatea lui iulie - vară în toi. Vara celor care au ieşit din iarnă şi trag nădejde s-o prindă pe următoarea…p

De la Tg. Slăviteşti spre casă, seara, după 20:45, deci aproape noaptea. Cu Carul Mare în partea stîngă, razant la linia dealurilor şi cu Lira ca o sorcovă, în partea dreaptă, deasupra Dealului Viei. Prin întunericul ceţos vine un biciclist. Lătrat rar de cîini. Miroase a must. De sub streaşina unei bucătării de vară se ridică fum, cîteva ţaţe stau la uşa ei, au un aer ciudat, hieratic.

Nimic mai frumos ca firmamentul nopţii de octombrie, cînd luna nouă deja a dispărut dincolo de dealurile Amaradiei şi deasupra, oblic, se-nşiră puzderia Căii Robilor. De dimineaţă, din grădină, Munţii Căpăţînii se vedeau ca-n palmă; măiestru modelaţi, ţintuiţi la semiînălţime, ca-ntr-un tablou votiv.

Maica Ioana: „Cît m-am micit! Am loc să dorm pe-o pernă, şi cu plapuma trecută pe sub mine – dorm ca copiii, înfăşată…”

Scăpat din lanţ nu se ştie cum, cîinele maicii Ioana se ia după mine în ultimul meu drum pe dealul Viei. Din locul ştiut, de sub prunul schilod, fac un panoramic de toamnă, întrerupt de clipiri. Apoi, răbdător, am aşteptat să-l developeze nările cîinelui Florea…