Ion Lazu

Cronică literara.

La prestigioasa editură Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj de sub direcţia Irinei Petraş a apărut în primăvara acestui an – iar la Târgul de carte Gaudeamus am putut vedea deja ediţia a două, revăzută – primul volum din memoriile dlui Sorin Issvoran: Astăzi începe de mâine (360 p). De data aceasta cu fotografia autorului pe coperta IV şi cu o prezentare simpatetică din partea dlui Neagu Djuvara, istoric, eseist şi ziarist imbatabil.

Personalitate eclatantă a spiritualităţii româneşti actuale, personaj emblematic al exilului american, medicul specialist în stomatologie şi chirurgie buco-facială, Sorin Issvoran s-a făcut remarcat în străinătate şi a cucerit aprecierilor tuturora datorită performanţelor sale profesionale dar şi iniţiativelor la nivel comunitar, recunoscute de toţi cei care i-au fost în preajmă sau care au auzit de domnia sa. Însă acest om extrordinar, pe deplin realizat, cu destinul împlinit la nivelul excelenţei, ne oferă acum o foarte mare surpriză, el a păstrat o taină, pentru că în tot acest timp şi-a trecut fiinţa într-o carte. Este deci un scriitor în înţelesul deplin al cuvântului. O împrejurare neaşteptată, de bun augur, una dintre cele pe care viaţa ni le oferă din când în când…

Pentru un om ajuns la vârsta senectuţii şi care s-a exersat în alte domenii decât cel al scrisului, mi se pare în ordinea lucrurilor ca prima abordare în domeniu să fie o carte de memorii; în cazul special al textului în discuţie, rememorarea presupunând o adâncă plonjare în timp, căci debutul acţiunii este plasat cu 60 de ani în urmă, în anii de ocupaţie rusească şi de instalare a regimului comunist, moment nefast, care avea să facă tabula-rasa din toată societatea românească. Dintr-o familie de intelectuali, tatăl avocat şi fiul student în primul an la Medicină, cei doi fiind fără încetare hărţuiţi de poliţia politică, tânărul de 20 de ani reuşeşte să fugă din arest, sărind la hazard pe-o fereastră de la etajul I, în timp ce satrapii îl anchetau / torturau în camera vecină pe tatăl său. Prin acest simplu gest soarta tânărului este pecetluită, cale de întoarcere nu mai există, totul în jur este minat, el trebuie să părăsească ţara sa, unde totul i-a devenit potrivnic. Hotărăşte să fugă peste graniţă, să treacă dincolo de Cortina de fier şi să regăsească libertatea şi democraţia. Îşi pierde urma în provincie, reuşeşte totuşi să-şi revadă pentru ultima dată bunicii, apoi stă ascuns timp de două luni la o cunoştinţă de pe vremuri de-a tatălui său, dintr-un sat de pe malul dunărean, la graniţa cu Iugoslavia.

Capitolul I, Prin apă, relatează pe nu mai puţin de 8 pagini teribila traversare înot a Dunării glaciale, în ultima noapte a unui octombrie ’48: numai în slip şi cu o bonetă împermeabilă pe cap, în care înghesuise un pulover de lână şi câteva acte, tânărul înfruntă curentul vijelios-ameninţător al fluviului, într-o zonă complet necunoscută, extrem de primejdioasă, fiind vorba de Clisură. O luptă într-adevăr pe viaţă şi pe moarte, de un dramatism extrem, pe care mulţi dintre temerari au pierdut-o, din păcate. Pe un întuneric de nepătruns, faţa apei începe să fie baleiată de un proiector de pe malul sârbesc, iar şi iar. Şi la un moment dat, izbucnesc rafale de mitralieră de pe malul românesc. Le răspund rafale din partea adversă. Înotătorul, îngrozit, se scufundă cât mai adânc, până plămânii sunt gata să explodeze. Focul încrucişat încetează, îninte de a se fi declanşat un conflict armat între state. Dar nu peste mult timp fugarul înotător se confruntă cu altă încercare la limită: îşi face apariţia un vapor rusesc, cu toate luminile aprinse. Fugarul e în primejdie din nou, trebuie să evite nava, să nu fie reperat, să nu fie atras în zona ei de acţiune. Cu un efort disperat, se trage din calea navei, dar siajul îl absoarbe înapoi. A scăpat şi din asta? Nu are decât să înoate în continuare, dirijându-se din instinct, mereu lipsit de repere, în mijlocul fluviului dezlănţuit, nemilos. El ştie că nu are decât o şansă: să nu se abandoneze în voia valurilor vijelioase, dar brusc se izbeşte de trunchiul unui copac dus de curentul care, în legea numai a lui, e gata să-l împingă pe fugar înapoi, spre malul cu atâta trudă părăsit. Cu un efort dincolo de limite, înotătorul îşi continuă calea, dar se ciocneşte pe întunericul nepătruns, de colţul unei stânci ieşite din apă; alunecă, îl scapă, se prinde iar, cu preţul unor răni adânci în palme. Şi într-un târziu, nemaisperat, în bezna ca de pe altă lume, reuşeşte să se agaţe de nişte rădăcini şi să se caţăre pe malul sârbesc al fluviului. „În cele din urmă, am ieşit afară şi, de astă dată, m-am săltat din apă şi am simţit sub picioare pământul ferm …. de abia mai puteam respira. Am păşit cu mare efort pe ţărm. Tremuram de frig şi eram aproape de un colaps fizic şi mental. Aveam nevoie să mă odihnesc. Mi-am scos bereta şi mi-am găsit puloverul încă uscat. L-am îmbrăcat şi spre uimirea mea nu l-am simţit. Pielea îmi era amorţită de frig, iar degetele, lipicioase de sânge, mă dureau din cauza tăieturilor adânci…În urechi încă mai auzeam ecoul mitralierelor.” (p. 16-17).

Sub acest semn, al ostilităţii generalizate (a naturii şi a oamenilor) şi al unei îndârjiri suprafireşti de a izbândi irealizabilul, al trecerii Dunării, din episodul cu care începe relatarea evadării din România, se desfăşoară întreaga aventură a traversării Europei, pe durata a douăsprezece luni încheiate, până la intrarea pe teritoriul Franţei. Nu am citit o mărturisire mai cutremurătoare, despre un şir de încercări tensionate la maxim, în care la fiecare moment evadatul îşi putea pierde viaţa pe loc sau risca să fie trimis înapoi, în ţara pe care o părăsise. Însă voi spune de la început că mai mult chiar decât această luptă disperată cu regimul carceral din fosta Iugoslavie (însemnând un teribil angajament fizic al tânărului), m-a impresionat angajamentul lui moral-spiritual, ardoarea cu care a crezut că nici un efort nu este prea mare pentru a ajunge la libertate, şi că această luptă exclude compromisul, jumătăţile de măsură, laşităţile, slăbiciunile. Medicinistul nu s-a gândit o singură clipă să se facă frate cu dracul, până ce va trece… graniţa, multele graniţe ale unor ţări ostile. Cum să răzbeşti către ţările libere din Vest, ca transfug fără acte, ca deţinut politic, ca duşman al regimului comunist?

Acest tânăt student medicinist din România – un adevărat erou al timpurilor noastre -, a înţeles fără greş caracterul nociv, destructiv al comunismului şi asta l-a determinat să nu ezite în a alege soluţia evadării: Însă el nu avea cum să bănuiască măcar, la acea dată, infinitatea de bolgii pe care le presupune dictatura ideologiilor, chiar când ele se declară chintesenţa umanismului, egalitarismului, garante ale fericirii generale etc. Cum să fi bănuit fugarul zecile şi sutele de capcane ale trecerii prin fosta Iugoslavie?  Ţară socialistă, ca şi a noastră, ai fi zis, însă căreia Tito îi asigurase un statut aparte, emancipat de influenţa sovietică, fără armata roşie de ocupaţie. O ţară care făcea mult caz de independenţa ei faţă de Moscova, iar de curând lăsase să se înţeleagă că nu le va face greutăţi speciale românilor în căutarea drumului spre vest. Care ar fi fost deci alegerea, în cazul unei evadări? Prin Bulgaria? Prin Polonia? Prin Ungaria? Iugoslavia părea să ofere singura soluţie cu o anumită şansă de reuşită. Or, una era ceea ce se spunea şi alta era realitatea. La trecerea Dunării se trăgea în tine şi de pe ţărmul acesta şi de pe celălalt, foc încrucişat. Este apoi de neimaginat de ce, după ce a ajuns în Iugoslavia şi s-a predat autorităţilor de acolo, aceşti oameni, oficialii cărora li s-a predat, s-au purtat cu o brutalitate înspăimântătoare. Şi fapt este că dintre cei foarte mulţi oameni disperaţi care s-au aventurat să treacă prin Iugoslavia, foarte puţini au supravieţuit. Foarte puţini au ajuns până dincolo de a doua Cortină de Fier, în lumea liberă… Înghesuiţi în închisori sordide, rămase în funcţiune de pe vremea Evului mediu, chinuiţi, puşi la munci îngrozitoare, cum ar fi de exemplu să lucreze în minele de cărbuni, în lagăre de exterminare sau în fermele unor localnici, practic supravieţuitorii au fost foarte puţini. Şi mereu neînţeleşi, de fiecare dată primiţi cu ostilitate în Iugoslavia, la fel şi când au ajuns în Austria, în zona engleză, după care au cerut să treacă în zona americană. De fiecare dată trimişi înapoi, din nou ostracizaţi. Era o neînţelegere îngrozitoare cu privire la aceşti transfugi români, dar şi de alte naţionalităţi: ucrainieni, bulgari, unguri – comuniştii din Iugoslavia (dar nu numai ei, ci marea majoritate a populaţiei, care avusese încă de la începutul războiului o opţiune antinazistă) se scandalizau din punct de vedere ideologic: de ce aceşti oameni au vrut să plece din zona de influenţă sovietică, de ce caută să ajungă într-o ţară apuseană, când socialismul promitea democraţia, libertatea, fericirea? Ca să nu mai spunem că direcţia oficială, titoistă, antistalinistă, avea chiar pe teritoriul Iugoslaviei o opoziţie, o dizidenţă de coloratură promoscovită, iar în munţi exista o mişcare de rezistenţă armată faţă de puterea statală. La un moment dat, fugarii sunt confundaţi cu elemente ale rezistenţei antititoiste şi de aici noi primejdii. Despre aceste aspecte din perioada socialismului titoist se cunosc la noi chiar şi astăzi prea puţine lucruri, însă în cazul concret al transfugilor ele au constituit un context agravant.

Or, dl. Sorin Issvoran este acel prototip al românului care fugind de comunism, s-a aruncat în Dunăre, şi-a riscat viaţa, şi-a pus soarta la bătaie, dar nu a uitat nicio clipă care este ţelul acestei aventuri pe muche de cuţit.  După cum, odată ajuns în Franţa, nu a uitat nicio clipă că trebuie să-şi continuie studiile, pentru a deveni o persoană demnă de tot respectul, care să se integreze cu bune rezultate într-o mişcare de protest împotriva a ceea ce se întâmplă în România şi în ţarile căzute dincolo de Cortina de Fier. Să facă sensibilă lumii politice şi societăţii civile de dincolo realităţile din România, faptul că toate drepturile ne fuseseră încălcate, toate libertăţile interzise. Şi s-a vădit că, din păcate, imediat după război, erau şanse foarte puţine ca aceste adevăruri să ajungă la înţelegerea celor de dincolo.

Eu nici astăzi nu pot să înţeleg totuşi de ce sârbii, care erau prin tradiţie un popor prieten cu noi şi cu care am împărţit o istorie de veacuri, s-au purtat aşa de urât şi îi priveau pe cei care fugeau de regimul comunist ca pe nişte duşmani ai lor personali. Poate că dintre ţările vecine, la noi mişcarea pro-comunistă a fost cea mai redusă ca amploare, ştiut fiind faptul că în Grecia existase o mişcare pro-comunistă destul de puternică; după cum în Italia fusese o luptă acerbă până când fasciştii au tranşat lucrurile în favoarea lor. Pe când noi, totuşi fusesem cei mai reticenţi cu privire la Rusia bolşevică şi la ceea ce ne puteam aştepta din parte-i, pentru că ştiam ce se întâmplase în decursul istoriei, ştiam că vecinii noştri de la răsărit nu au decât o ţintă: să vină asupra noastră, să ne ocupe, să ia totul şi să ne desfiinţeze ca naţiune. Acesta era ţelul lor, încă de pe vremea lui Petru cel Mare. Or, dl. Issvoran dă seamă în cartea sa despre aceste mari probleme ale unei istorii vii, pe care noi am trăit-o, dar nu am înţeles-o cu adevărat, sau am înţeles-o trunchiat, pe mici porţiuni. Autorul consideră că istoria acelor vremuri trebuie reluată în discuţie, cu toate datele pe masă, pentru ca greşelile să nu mai fie repetate. Dl Issvoran, prin această carte dă un astfel de mesaj, cartea este scrisă pentru noi, dar ea e scrisă şi pentru cei din America.

Ajuns la Paris, tânărul îşi păstrează relaţiile cu ceilalţi trei transfugi cu care împărţise frăţeşte incredibila aventură a evadării din România, cu trecerea prin imprevizibila Iugoslavie, cu escaladarea hazardată a Alpilor, prin Austria sub ocupaţie engleză, prin Germania şi ea sub ocupaţie şi până când, strecurându-se la fel de fraudulos la frontiera cu Franţa, au urcat într-un trem de navetişti care i-a adus în Paris. Se prezintă la centrul pentru trierea refugiaţilor politici, acolo unde este preluat de Dl Neagu Djuvara, cu care se va revedea peste exact 60 de ani, la lansarea cărţii de momorii, în Sala Oglinzilor… Urmează 4 ani de strădanii pentru a termina studiile de medicină la Sorbona, întreţinându-se prin muncă în timpul nopţii, ca paznic la un depozit. Este însă neobosit, de o vitalitate inepuizabilă, dornic să socializeze: vizitează Parisul şi împrejurimile, bântuie muzeele şi cinematografele, avid de a cunoaşte, de a se instrui, de a-şi asuma un univers cultural dezgrădit, la care visase în toţi anii războiului; ia parte la întâlniri ale lumii culturale-artistice, va cunoaşte personalităţi în împrejurări despre care, desigur, va da seamă în următorul volum de memorii. Cunoaşte camaraderia, prietenia, solidaritatea intelectuală, asistă coparticipativ la facerea şi desfacerea unor legături de dragoste ale prietenilor săi  de emograţie, în sfârşit întâlneşte iubirea şi i se devotează.

Un intermezzo tunisian de o lună îl pune în contact cu lumea mult diferită a Africii, cu străvechea ei cultură, dar şi cu antichitatea romană (unchiul care îl invitase, personalitate fascinantă, misterioasă, şi om de mare rafinament cultural, cu relaţii neînchipuite în lumea artei şi politicii, este el însuşi un arheolog amator în zona Cartaginii); dialogul cu marea şi stelele, apoi popasul la o oază îi dau autorul prilejul unor notaţii de elevată poezie şi visătorie, îi oferă o largă deschidere a sufleturui tânăr şi însetat de etern. Revenit la Paris, îşi dă seama că dorul de părinţi, de acasă îl bântuie fără leac, iar apropierea Crăciunului îi potenţează în mod insuportabil aleanul după meleagurile natale; se întâmplă să cunoască şi să se ataşeze de o doamnă foarte în vârstă, fostă pianistă, gazda sa temporară, părăsită de rudele apropiate, pe care o asculta cu nesaţ vorbindu-i despre trecute vremi, pe când o însoţea la Bois de Boulogne, în chinuitele ei plimbări de persoană aproape anchilozată. În perspectiva de a se căsători, este nevoit să o anunţe că va renunţa la găzduirea ei: „Mi-au trebuit două spătămâni şi mult curaj pentru a găsi acel moment. Când am făcut-o, mi s-a rupt inima. Ştiam cât ţinea la mine şi cât de rănită va fi la gândul că o aşteaptă din nou singurătatea. Numai moartea o va ajuta să uite toate amintirile minunate din timpul când era tânără şi în centrul atenţiei unei societăţi pline de vibraţie…(…) Acum că avusesem şansa să o cunosc pe această mare doamnă şi îi devenisem discipol şi fiu adoptat, acum, că ea devenise parte a sufletului meu, cum aş fi putut pleca de la ea fără o strângere de mână?A fost de parcă mi-aş fi părăsit familia şi mama din nou. Urma să-i împlânt un pumnal nemeritat în inimă, ştiind că şi aşa abia mai avea câţiva ani de trăit. Uram acest mandat neplăcut de la viaţă. Totuşi viaţa mea trebuia să meargă înainte! De de nu puteam muri eu în locul ei?”( p. 322 şi 323).

La sfârşitul unor eforturi teribile de a obţine licenţa în medicină la Sorbona, înfruntând cu temeritate penibile privaţiuni, tânărul este în situaţia de a părăsi totuşi Franţa atât de dragă lui, pentru bunul / răul motiv că ar fi trebuit să mai aştepte mulţi ani până să obţină cetăţenia şi dreptul de practică medicală. Se va îndrepta împreună cu Ghislaine, iubitoarea sa soţie franţuzoaică spre Lumea Nouă, în speranţa că acolo i se va oferi posibilitatea de a practica specializarea pentru care obţinuse cele mai înalte calificative. O pagină se închide, plină de zbucium şi frustrări şi o alta se va deschide, în momentul când vor coborî din avionul pe care l-au luat.

De fapt noi avem aici o variantă în limba română a acestui text care, sunt convins, va avea un impact foarte puternic asupra conştiinţelor din vest. Şi cred că suntem în faţa unei cărţi-eveniment, care va obţine în România un mare succes de public şi de critică.

Domnul Sorin Issvoran nu este doar un om cu o experienţă de viaţă ieşită din comun, un om cu o deschidere intelectuală extraordinară, care a citit enorm şi a vizitat toate muzeele din lume, dar este în acelaşi timp un temperament de artist, un om care nu numai că vede, înţelege şi se raportează de fiecare dată la nişte repere umane de primă mână, dar le şi simte şi le intuieşte cu sensibilitatea unui artist.

                                                                                                                                  Ion Lazu

 

Dragilor Drăgani, vă răspund, cu o mică întârziere, pentru care vă rog să mă scuzaţi. Deh! Aşa e cu scrisul ăsta, bătu-l-ar pârdalnicul de noroc! Pe vremuri începeam în acest fel o poezea: „Veştile rele se spun dintrodată / Numai iubirii îi place să-amâne…” (Mi se pare că tinerii de azi n-au măcar idee de aşa ceva. Ei, să amâne?! Şi să găsească în asta o indicibilă bucurie…S-ar cruci la această idee…)

Mulţumesc mult de tot pentru iscusita epistolie ot Braşov. Un burg în care, îmi dau seama, am un număr ameţitor de cititori: Patru! (Dar ce cititori minunaţi… să te lupţi la baionetă pentru fiecare dintre ei!). Mă gândesc, cu un curaj nebun: Doamne, dacă aş avea eu în fiecare judeţ al scumpei noastre patrii nu mai mult de patru cititori, unde s-ar ajunge cu acest dezmăţ? Am mai face noi faţă, cu tirajele astea astronomice de 3-500 exemplare?

Mă bucur că v-au plăcut de dragii mei venetici, de bieţii mei părinţi, nişte oameni adevăraţi-necontrafăcuţi, mereu oropsiţi, pe cât de bravi şi de mărinimoşi, care m-au ogoit (ca pe Esenin, nu?) şi chiar m-au ajutat cu una şi alta, până în ultimele săptămâni, pe când eu, ditamai inginerul, cam cu nimic nu i-am putut ajuta; doar m-am uitat cu jale la umbrele lor mişcătoare şi mi-am spus că s-or descurca ei, cumva…), acei oameni lângă care am trăit şi nu ştiu nici azi dacă am reuşit să le spun cât de mult i-am iubit… Nu mi-i pot scoate din gând, din suflet.

Mulţumesc, dragă Elena-Tzimi pentru cuvintele mişcătoare pe care mi le adresezi. Teama cea mare, pe cât de ascunsă, a scribului e chiar aceasta: că spune prăpăstii, că se ocupă de lucruri complet disjuncte faţă de preocupările omului de alături. Tare bine îi cade din când în când un semn că vorbeşte despre lucruri care înseamnă ceva şi pentru ceilalţi, că n-a luat-o de tot razna că himerele sale… Confirmarea, iată scopul exhibării scriitorului.

Am avut un an bun, aşa sper, acest 2009 abia încheiat, pe cât de rău s-a dovedit el pentru ţară şi pentru toată omenirea. Eu am avut legământul meu cu veneticii, dar povestea trebuia încheiată cumva, cândva - şi i-am pus punct. Dacă voi mai scrie ceva, nu ştiu. Pe moment am impresia că e inutil să mă repet, poate la un nivel mai scăzut… Iar în fapt, am atâtea lucruri de gospodărit, mai cu seamă textul jurnalului meu din toată perioada 1979 şi până în actualitate. Sunt vreo 2000 de pagini, greu de ţinut sub control, şi încă mai greu de publicat.  Să vedem. Poate nici nu merită, cu tirajele de azi. Ieri am intrat într-un supermarchet şi am văzut romanul lui Petru Popescu Supleantul, despre iubirea lui cu Zoe Ceauşescu. La nici 200 de mii lei vechi. Scoasă de Tucă, probabil în mii de exemplare. Dar cine mai citeşte, pe cine mai interesează un fost prozator de succes? Şi tema: el a iubit-o, dar n-a putut să renunţe la libertatea de gândire. Chiar aşa?! Poate să fie ceva serios aici?

Şi am mai avut un dar minunat de la viaţă, pe anul ce-a trecut: cunoştinţa şi prietenia cu dragii de voi, un răsfăţ al zeilor, să zic aşa. Se tot spune că prietenii ţi-i faci la tinereţe. Cu mine n-a fost aşa. Iată că abia acum simt că mă lipesc cu ardoare de nişte oameni de care poate mereu am dus lipsă. Pare cumva abracadabrant ce spun eu aici, însă abia citirea în acest an a unor cărţi importante de autori români contemporani mi-a adus câţiva noi şi temeinici prieteni: Daniel Drăgan, Petru şi Magda Ursache, Ion Brad, Mihai Cantuniari. E puţin, domnilor? E „mai mult decât în visul meu…”, vorba poetului din Hordou.

Să mai spun că am clocit două noi proiecte culturale pentru marii scriitori dispăruţi?

Lidia a avut şi ea un an foarte bun, a pus la punct recitalul Eminescu, dat în câteva oraşe, inclusiv la Iaşi-Copou, de ziua Poetului; iar peste o săptămână îl va susţine din nou, la Rm. Vîlcea, căci se fac 160 ani de la naşterea Poetului. Adăugăm apariţiile la televiziune. Şi faptul că am călătorit în Grecia, fie şi numai 4 zile, tot e ceva ce păruse imposibil. Pentru noi care cu geologia am fost în continuă mişcare, iar acum zăcem în Bucureşti cu lunile, cu anii, e frustrant, e descurajant - dar de unde creiţari? Sănătoşi să fim, cât se cuvine la momentul acesta şi să nu ne pierdem dragul de viaţă, cel care face sarea şi piperul trecerii noastre prin această lume fugace.

Dragilor, nu vă doresc şi vouă decât ceea ce înşine ne-am dori: sănătate, înseninare a sufletului, putere de iluzionare, pentru ca scrisul să pară că merită a fi practicat în continuare, pe vremuri amarnice, cum s-a spus… Căci amândoi vom fi cuminţi / Vom fi voioşi şi teferi…

Ţinem aproape. Mulţumiri din inimă, dragi Drăgani (sinonimie!) şi fiţi binecuvântaţi acolo unde vă ştim, în burgul medieval unde se deschide Ţara Ardealului.

                                                                                                                     Devotat, Lazu.

 

Stimate maestre Ion Brad,

Ieri la telefon am schimbat urări de sănătate şi pentru ca să ni se împlinească toate proiectele literare din Noul An 2010, pe care l-am întâmpinat cu tot curajul. Aţi avut amabilitatea să-mi spuneţi cuvinte de apreciere şi încurajare cu privire la romanul meu în ediţia sa definitivă Veneticii, apărut la editura Ideea Europeană şi lansat la Târgul Gaudeamus de la sfârşitul lui noiembrie şi aţi găsit o formulă generoasă pentru a lăuda înzestrarea şi temeinicia talentului poetic al Lidiei, aşa cum vi s-a transmis la lectura volumului Continuarea cuvântului. Vă adusesem aceste două cărţi acum vreo săptămână şi deja eraţi cu lectura la zi, cum eram de altfel şi eu (care se întâmpla să am în preajmă, cum fac deobicei cu cărţile abia închise şi de care nu-mi vine să mă despart cu bruscheţe) o antologie din poeziile dv. inedite şi Plăcut sau neplăcut, adevărul, o carte de interviuri, cu acel scaun al singurătăţii atât de inspirat plasat pe copertă – soarta scriitorului fiind să rămână pe scaun atunci când toţi cei din preajmă - familie, prieteni, cunoscuţi -, scăpaţi de obligaţiile zilei, se destind, discută, privesc la televizor, ies la o plimbare, cu un cuvânt: îşi iau în stăpânire propria viaţă. Ci scriitorul musai să se autoclaustreze, să strângă din ochi, să aplece capul în piept şi să scruteze în sine însuşi, în adâncul depozitului de amintiri, impresii, trăiri, frustrări… Ca să înşire apoi pe albul colii de hârtie ideogramele omului faţă în faţă cu Istoria.

Dv înşivă îmi spuneaţi părerea despre romanul meu şi aţi avut această remarcă: „Abia când îi citeşti cuiva cărţile îl cunoşti cu adevărat…” Vă refereaţi, desigur, la faptul că ne-am întâlnit ca actanţi ai vieţii literare atât de târziu. Este adevărat, aşa s-au orânduit lucrurile şi nimeni nu le mai poate schimba cursul, însă la fel de adevărat este şi că venind oricât de târziu, o prietenie admirativă, bazată pe cunoaşterea şi aprecierea şi respectul ce ţi-l impune opera cuiva poate fi considerată un dar al sorţii. Pentru că se întâmplă acest lucru: nu doar că trecerea timpului face gol existenţial în jurul omului ajuns la o anumită vârstă, dar tot viaţa, care îi răsplăteşte întotdeauna pe oamenii cu fire deschisă, cu disponibilitate afectivă, ne poate aduce oricând bucuria fără rest a unei noi prietenii, a unei apropieri / comuniuni spirituale, nemaiaşteptată şi de nepreţuit.

Dv. doreaţi să vă aduc precizări la nişte afirmaţii ale mele din dedicaţia pe Veneticii: de unde vin referirile mele la meleagurile de la confluenţa Târnavelor: Iclod, Sâncel, Pănade, Mănărade, în primul rând la Blajul ca atare, mult drag dv, deci la Mica Romă (cu o expresie fericită şi să sperăm: nemuritoare), la teiul lui Eminescu - la întreg acel context blăjean pe care încercasem să-l sugerez într-o dedicaţie de 5 rânduri către un blăjean ce-şi iubeşte baştina, aşa cum v-am perceput din cărţile dv. de memorii. V-am răspuns: Păi, explicaţia este simplă, eu am făcut o întreagă campanie la Blaj, în vara lui ’91, când m-am îndrăgostit admirativ de Mica Romă. Mă întrebaţi în continuare dacă nu am ceva scris pe tema respectivă, pentru că aţi dori să comentaţi textul meu în cadrul unei noi cărţi de evocări „printre mii de scrisori”. Am înţeles îndată că aţi avea nevoie de un text în acest sens şi am promis să vi-l trimit cât de curând. Şi, cu adevărat, oricâte amănunte v-aş fi dat eu la telefon, un scriitor nu se poate baza pe vorbe în vânt, ci pe o relatare în scris a împrejurărilor în chestiune.

Am apucat totuşi să vă spun că da, am scris multe pagini la Blaj, despre oamenii şi locurile dintre Târnave, inclusiv despre consternarea şi panica trăită la aflarea veştii privind lovitura militară de la Moscova, din 19 august ’91. Mă gândeam cu groază: ce le e generalilor să facă un galop de sănătate spre vest, peste Prut şi Carpaţi, până către Viena, de ce nu?, ştergând de pe harta continentului o ţară căre abia îşi trăgea sufletul, după „evenimente”…

Fapt este că nu am apucat să public nimic sau mai nimic din jurnalul meu de după ’89, aşa după cum nu am publicat nici jurnalul meu din perioada 1979-1989, în afară de unele fragmente ce se refereau strict la lumea literară prin care m-am mişcat în acea perioadă: Scene din viaţa literară, ed. Ideea Europeană, 2007. Dar să revin la întrebarea dv. privind împrejurările în care am cunoscut Blajul.

 În anul 1991 am descins la Blaj pentru studii geologice şi geofizice privind masivele de sare din subsolul regiunii. „De treci culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, te întâmpină mândra şi binecuvântata Transilvanie”- l-am citat pe Nicolae Bălcescu. Or, între aceşti pereţi muntoşi ca de cetate naturală, s-a schiţat la sfârşitul Mezozoicului o „copaie” în care s-au depus sedimente neogene, printre care, spre bază, un pachet gros de sare gemă. În decursul erelor, prin comprimarea exercitată de pereţii muntoşi aceste depozite sedimentare s-au ondulat, iar sarea, care are o densitate mai mică decât celelalte depozite şi o mare plasticitate specifică, a început să fie „stoarsă” spre suprafaţă, precum sâmburii dintr-un fruct. Este aşa numitul fenomen de diapirism, descris pentru prima oară în geologie de marele nostru geolog Ludovik Mrazek, preşedintele pe vremuri al societăţii geologice din România dar şi din întreaga lume. În speţă, nu numai că este vorba despre un fenomen geologic foarte spectaculos în sine, care determină modificări tectonice radicale, dar ascensiunea insidioasă a masivelor de sare etanşeizează capetele stratelor sedimentare din calea lor şi în acest fel asigură crearea unor capcane structurale, cele în care se înmagazinează zăcămintele de petrol şi gaze, cele care fac faima Depresiunii transilvane. Lucrările noastre trebuiau să aducă precizări cu privire la dispoziţia în adânc a faliilor, a structurilor cu sare şi cu hidrocarburi. Cu ochii specialistului pe râpile din zona Târnavelor ca să le descâlcesc hieroglifele, cu gândul la continuarea în adânc a structurilor geologice, însă traversând de câteva ori pe zi burgul transilvan, am început să mă impregnez de spiritul lui cărturăresc. Şcoala ardeleană, paşoptismul, memorandiştii, artizanii Marii Uniri, toate aceste momente au căpătat concreteţe şi consistenţă, pe măsură ce îmi aprofundam cercetările. Am înţeles că nu e vorba de întâmplări anecdotice, fără conţinut, ci ele articulează etapele formării naţiunii şi statului român. În astfel de cazuri, scriitorul musai să intre în priză, să facă ochii mari; el caută să-şi asume sensul înalt al acelei lupte seculare. Pe de altă parte, tocmai citisem sau recitisem despre periplul eminescian prin Mica Romă, îmi pâlpâia sufletul când priveam zidurile de cetate ale liceului, căci firea mea „nu ştie multe”, ea se lăsa copleşită de vechile emoţii ale şcolarului venit tocmai de peste munţi, din Cernăuţi, refăcând în sens invers drumul mentorului său iubit Aron Pumnul, ca să-şi încerce norocul schimbător cu examenele de elinească şi celelalte; îl urmăream simpatetic pe adolescentul răzleţit de confraţi ca să se îmbăieze în apa generoasă a Târnavei, în sus de podul Vezei, sau strecurându-se înfometat pe la marginea grădinilor, cu ochii după ceva prune, fie ele şi necoapte, căci Căminarul nu-i mai trimisese de multă vreme crăiţarii strict necesari supravieţuirii. Vă puteţi închipui singur strângerea mea de inimă, şi aproape-teroarea co-participativă la suferinţele tragicului băietan de acum un veac şi jumătate, amărăciunea „neamului nevoii”, şi de ce n-aş spune lucrurilor pe nume: jalea venind irepresibil dintr-un „veac trecut”, ca să-l citez pe Labiş, alt bucovinean însemnat cu stea în frunte. Veţi bănui, sunt sigur, în ce ape dulci-amare se scălda visătoria mea, pe când îmi odihneam privirile peste valea Târnavelor, din preajma teiului lui Eminescu…

Sau cum am trecut prin satul dv Pănadele, neştiind încă nimic despre fiul cel mare al lui Traian şi Cornelia, însă avizat deja că din sătucul agâţat pe versantul pietros s-a ridicat în lume Timotei Cipariu (derivare de la Ţipar, vezi bine), dându-i mai întâi târcoale, ascultându-i de departe clopotele bisericii de pe tăpşan, scotocindu-i din priviri împrejurimile, în timp ce mă apropiam dinspre halta cu acelaşi nume; trecând în fine podul şi vizitând acest sat ca la muzeu (cu mare sfială!), mereu atent la case, la curţi, la ferestrele înguste, dintre care una va fi fost cea de unde a privit pentru prima oară în lume spiritul lui Timotei Cipariu. Or, bunicul meu dinspre mamă (văr primar cu Ştefan Ciobanu, unul dintre atrizanii marii Uniri) se chema tot Timotei. Este unul dintre personajele din Veneticii, el este cel ce a rămas de pază la casa părintească de pe malul Nistrului şi nu a părăsit satul decât după 4 luni de zile, când din localitatea ce stătuse sub bătaia nemiloasă a tunurilor ruseşti nu mai rămăsese în picioare nici măcar o singură casă…

Am văzut în decurs de 6-7 luni, stradă cu stradă şi casă cu casă tot spaţiul fără seamăn al oraşului Blaj, am citit cu veneraţie plăcuţele comemorative, nu mai puţine de 30 la număr, marcând vieţuirea sau trecerea prin Blaj a marilor bărbaţi ai culturii ardelene şi româneşti în general; am intrat în biserici, indiferent de confesiune, în catedrala istorică a unitarienilor, mereu cu sentimentul că păşesc în urma tânărului Poet, care şi el va fi pătruns în aceste spaţii sacre spre a-şi afla liniştea sufletească în restriştea vremilor neprielnice. Am cercetat biblioteca dioceziană, am avut marele noroc să-l ascult pe cardinalul Todea vorbindu-le cu pătrundere unor tineri colegieni veniţi tocmai din Franţa, însoţiţi de câţiva prelaţi; am traversat în toate direcţiile magicul teren al Câmpiei Libertăţii, m-am pătruns de duhul acestor bărbaţi fără egal ai şcolii ardelene, le-am cercetat mormintele din cimitirul de pe buza terasei, la ieşirea spre podul Vezei; am transcris pentru mine inscripţiile pioase de pe acele sfinte morminte; am făcut fotografii cu lespezile tombale şi cu monumentele marilor bărbaţi, ca să le am la îndemână, ca să nu mă despart prea uşor de numele lor şi de mesajul lor luminos; am băgat capul între umeri şi am trecut „ca bătut” pe malul scund al Târnavei, acolo unde îmi închipuiam scena odioasă a arderii în 1948 a cărţilor, manuscriselor şi incunabilelor; mi-am amintit de toate obidele împilării românilor autohtoni de oficialii chezaro-crăimii. (M-am întrebat de ce omenii din tren, cu care intram în vorbă nu au deloc clar în minte faptul că 80% din populaţia Ardealului este românească şi că, pe de altă parte, jumătate din populaţia maghiară din România trăieşte de fapt în Bucureşti, iar în Ardeal sunt precumpănitori doar în două judeţe. Atunci de unde aceste spaime nejustificate? Aceşti concetăţeni nu ştiu pe ce lume trăiesc, însă s-ar simţi tare ofensaţi dacă le-ai contesta calitatea de patrioţi…)

Astfel decurgea campania mea geologică la Blaj, unde mă aciuasem la căminul nefamiliştilor de la CPL, la ieşirea dinspre Copşa Mică-Mediaş. Aşadar într-un loc exterior oraşului, pe care însă trebuia să-l traversez zilnic măcar de două ori, spre gara de unde luam trenurile, spre piaţa unde făceam cumpărăturile, spre bibliotecă şi muzeul de istorie, spre cinematograf. Cercetările noastre nu debutaseră chiar favorabil, căci am avut parte de un început de vară ploios cu deosebire, practic îmi era imposibil să ies pe teren, zile la rând, săptămâni. Parcă nimerisem  într-un tărâm al ploilor fără sfârşit… Însă aveam cărţi luate de acasă, aveam acces la biblioteca oraşului şi în rest îmi scriam jurnalul de geolog, de care nu m-am despărţit decât rareori în ultimele 3 decenii. Şi tot la blocul de nefamilişti al CPL mi-a venit ideea să încep un text memorialistic privind perioada refugiului din Basarabia şi avatarurile familiei noastre în comuna de pe malul Oltului, unde ai mei şi-au dus viaţa de venetici până la ultima lor suflare, fără să mai fi revăzut vreodată plaiurile natale. Am intitulat aceste vreo 200 de pagini Nistrul, prima mea amintire, pentru că deja scrisesem o poezie cu acest titlu, desigur nepublicată la acea dată, Basarabia fiind pe toată perioada comunismului, cum bine se ştie, un cuvânt proscris, ca tot ce ţinea de urgisita noastră provincie istorică. 

Şi vă veţi mira poate când veţi vedea cum se leagă lucrurile când este vorba despre o temă care te urmăreşte de-o viaţă. Acel text se află la baza unui scenariu de film pe care l-am scris imediat după aceea şi l-am predat unui regizor care a promis că se va bate pentru realizarea lui. Antecedente de-ale mele în domeniu existau, căci luasem premiul cel mare la primul concurs de subiecte de film, în 1970, un film care nu s-a făcut niciodată, dacă mai trebuie s-o spun… Am recidivat, însă nu cu mai mult noroc. Tot în acest fel, după un alt scenariu care a fost blocat la Casele de Film, am scris romanul Rămăşagul, a cărui acţiune este plasată în plin Ev Mediu. În cazul scenariului despre refugiul basarabenilor, când toate speranţele mele s-au risipit fără urmă, m-am apucat şi am scris romanul Veneticii, pe care îmi spuneaţi ieri că îl citiţi cu mare interes. Acesta fiind avantajul literaturii: îţi scrii poeziile, îţi migăleşti romanul – şi ele rămân ca nişte izbânzi abstracte, în forma pe care le-ai dat-o – şi vor apărea / sau nu, peste câţiva ani, peste două decenii, ca în cazul multora dintre cărţile mele.

Din punctul meu de observaţie de la fereastra camerei de la etajul 2 al căminului de nefamilişti de la CPL, trăgând cu ochiul la vremea haină, îngrijorat la culme de evoluţia nefavorabilă a vremii, ţineam totodată sub observaţie peisajul a jumătate din perimetrul meu de lucru din acel an: în stânga, spre apus, dealul Vezei, sat adunat la poalele costişei înverzite, cu biserica situată la jumătatea versantului, podul spre Blaj, triunghiul de apă al Târnavei înainte de a se băga sub pod, treapta de terasă de la confluenţa Târnavelor pe care este edificat Blajul, cu silueta semeaţă a catedralei lui Inocenţiu Micu Clain, înălţând cele două braţe ale turlelor; cu burgul ascuns sub perdeaua pomilor, care îl ocroteşte ca o livadă; iar în dreapta construcţia masivă a liceului (unde şi şcolarul Eminovici se nevoise cu examenele sale de particular) ocupând tot spaţiul până sub culmea unde se schiţau braţele unei cruci uriaşe, lîngă teiul Poetului. Aici, aproape, chiar în faţa mea, lunca din Câmpia Libertăţii, pe jumătate rezervată ansamblului monumental, pe sfert transformată în pepinieră de viţă de vie (aparţinând probabil Staţiei viticole de vizavi), iar pe sfert rămasă o pârloagă cu revărsare de maci sălbatici în floare. În ultimul plan, spre nord, dealul ridicându-se în trepte de pe dreapta Târnavei, sălbăticit, cu tufişuri şi râpi, dând un fundal  în contrast vehement cu oraşul unde   s-au adunat luminile conştiinţei noastre naţionale. Va rămâne gravat pe retina memoriei până la ultima mea suflare această efigie, pe care de altfel am şi încercat să o schiţez pe un bloc de desen, rătăcit pe undeva, printre maldăre de manuscrise… Şi ca să vedeţi cum lucrează în spirite duhul cel bun al culturii, am să vă mărturisesc faptul că ideea mea de a iniţia un proiect de fixare a unor plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi a pornit tot de la puternicul impact pe care l-a avut asupră-mi Blajul, cu impresionantul număr de plăcuţe comemorative – lucru pe care de altfel l-am menţionat în fundamentarea proiectului respectiv. (Aţi avut amabilitatea să mă primiţi la Dv., v-am găsit, cum altfel, printre metereze de cărţi, printre vrafurile „miilor de scrisori”; m-aţi ajutat să identific adresele unor scriitori cărora doream să le pun placă memorială; m-aţi consiliat cu privire la scriitori şi cărturari blăjeni care au fost încarceraţi sub regimul comunist – acesta fiind un alt proiect pe care l-am iniţiat în ultimii ani. Mi-aţi dat cărţi de-ale acestor oropsiţi ai regimului roşu, editate chiar de Domnia vostră. Cineva trebuind să se implice, să le facă dreptate, oricât de târziu, aceasta fiind ideea care ne-a apropiat definitiv.)

…  Printre perdele de ploaie, apucam să ieşim uneori pe dealurile de dincolo de Veza; mi-a fost dat să văd ce n-am văzut niciodată în viaţa mea de geolog petrecută pe coclauri, în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării: în poienile de pe spinarea acelor dealuri, imediat sub culme, întâlneam pâlcuri de ciuperci albe, însă de data asta având dimensiuni de neînchipuit – cât nişte farfurii de supă, deci de 25-30 cm în diametru. Totuşi, ciuperci dintre cele mai comune, aşa-zisele ciuperci de bălegar, îndeobşte cunoscute, albe la exterior şi maronii pe dedesubt. Dispuse în semicerc pe versant, precum nişte cearcăne insolite, le reperam de la mari distanţe, în acele locuri neumblate de nimeni, pentru că nu se poate face agricultură, nici fâneaţa nu creşte ca lumea. Începeam să le culegem metodic, de la un capăt la altul al semicercului; le puneam două câte două, faţă în faţă, ca să reziste mai bine; erau cărnoase, fragede, crescute peste noapte cât într-o săptămână, ca în poveste, şi dovedindu-se de cea mai bună calitate -, însă de dimensiuni urieşeşti, cum am spus; umpleam rucsacurile şi le aduceam acasă, unde le preparam în cele mai diverse feluri posibile. Pentru că nu mai ştiam ce să facem cu ele, dar nici nu acceptam să le lăsăm să putrezească prin acele locuri neumblate, le culegeam totuşi; le-am oferit femeilor de serviciu, paznicilor de la CPL – nimeni nu a vrut să le primească, nici acum nu-mi dau seama care să fi fost explicaţia refuzului lor neclintit, după ce le spusesem că mâncăm la ele de săptămâni întregi…Să fi fost vorba chiar despre mărimea lor nefirească, de parcă ar fi fost aduse de pe alt tărâm?

Ploile nu ne slăbeau, zi de zi. Dar şi peste noapte, când mă trezeam, percepeam acelaşi zgomot spornic al picăturilor căzând fără istov pe pervaz, scurgându-se prin perdeaua de plopi de la fereastră, brăzdaţi de fulgere sau mitraliaţi de luminile trenurilor halucinând în ambele direcţii, la nici 20 de metri de blocul nostru, pe această cea mai circulată linie ferată a ţării. Excedat de neîntreruptele ploi de la începutul verii, în acel an al marilor inundaţii, când lucrările noastre de teren păreau serios ameninţate, am scris această poezie:

 

Blaj, 9 iunie 1991

Oraş cu trenuri, cu plopi

Oraş unde plouă de-o lună.

Oraş asediat de ciuperci

ca nişte ochi orbi de ciclopi,

Oraşule fără lună.//

Aici când nu plouă

Dintr-o oră un sfert

Exclami: Ce vreme bună!

Dealuri şi văi de nisip – un deşert

Desfundat de o sete nebună.//

Gură a unui teribil aven

În care cerul îşi stoarce norii,

Oraşule-plop, oraşule ploaie

Oraşule-tren

Fără lună şi tril de prigorii.

 

Iată spre edificare două-trei fragmente din jurnalul acelei campanii la Blaj:

„Azi îl vedem pe cardinalul Al. Todea în incinta Muzeului de istorie Blaj, vorbindu-le unor colegieni din Franţa, veniţi cu două autocare Siret şi însoţiţi de pedagogi prelaţi. Om la 79 ani, a făcut 13 ani închisoare. Alte amănunte în ziarul Unirea, editat de greco-catolici (uniţi cu Roma). Azi slujbă mare la catedrala lui Inochentie Micu: Schimbarea la faţă.”

 

“Urcând din Sâncel spre Zăpodia Mare, ne ajunge din urmă un car cu boi (apoi am văzut că erau nişte vaci, cufurite, - din cauza ierbii crude-ude.. Andreiu-mic a remarcat că băietanul tăcut şi cu cipilică din car seamănă cu Adi al lui Ionel. Ne-au îmbiat să urcăm în car, dar am refuzat. Apoi, văzând că am hărţi şi îi întreb de Hula lui Bucuroiu, îmi spun de cele trei Zăpodii; tânărul coboară din car, se uită pe hartă - ştie să le folosească de la armată. Ar avea nevoie ei de hărţile vechi, cu căile de altădată, nu astea tăiate de ceapeu, pentru că au mari probleme cu împărţitul pământuului. Cei de la Fondul funciar nu au aceste hărţi, spun că s-au predat, dar ele sunt la Arhive, şi chiar de curând a obţinut permisiunea să se uite pe ele cu ing. agronom din sat. Vine în jos de pe deal un Trabant, opreşte în dreptul nostru, căruţaşul îl cheamă pe popa din sat (dusese oamenii sus la lucru), se uită şi el pe hartă, le explic că le-o pot împrumuta, dar ei au nevoie de vechile hotare.

Ne ajunge din urmă un bătrân, e îmbiat în car, se urcă sărind peste loitră. Săteanul meu zice, admirativ: Uite un om de 88 de ani care sare în căruţă! Eu, tot admirativ: Bravo! Mai bine să nu te naşti! zice moşul. Aflu că a făcut armata, războiul doi ani la ruşi ( despre ruşi: nu fuseseră aşa săraci, avuseseră vite, hambare, au sărăcit mai apoi, cu colectivizarea, li se dădeau săptămânal alimente, depindeau în totalitate de stat…). Multe am pătimit pentru coţofana asta, spune moşul, arătând spre gură. Mă uit mai atent la faţa lui. O gură curată acum, fără nici un dinte! A fost dat chiabur, 300 de feldere de lua de pe câmp, unul nu-i rămânea, el nu reuşea în niciun an să-şi plătească cotele, iar cereale nu găsea de cumpărat în zonă, se ducea după ele pe la Alba Iulia-Aiud. Altfel îl băgau la închisoare, ca duşman al poporului. Îl întreb: Ai primit pensie de veterean de război? Nici nu m-am dus! Dar de ce? E dreptul dumitale. Ţara îţi e datoare! Nici nu mă duc pe acolo! Mi-e urât de ei, să nu-i văd, să nu aud. Dar din ce o să trăieşti? l-aş fi întrebat. Şi probabil mi-ar fi răspuns: Din nimic, cum am trăit şi până acum. Şi mergem aşa vreo jumătate de oră, tot vorbind, ei din car, eu din urma lui, A. cu mâna pe loitră, opintindu-se să ajute la deal cufuritele de vaci, la cei şapte ani ai lui, inimos ca totdeauna.

Ce constat: grâul e compromis definitiv, din cauza ploilor neîntrerupte, a rămas pe tarlale, nimeni nu o să-l atingă până la primăvară; dar porumbul, din aceleaşi cauze, o să se facă, îşi făceau socoteala bieţii oameni; însă depinde ce toamnă o să fie, scurtă, ploioasă, sau lungă şi călduroasă… Nu li s-au dat Glorii pentru secerat. Dar manual nu s-ar putea, cu secera, cu coasa? I-am întrebat, îngrijorat. Nu se poate, că e tot la coletiv. Ba s-ar putea, crede moşul.

După masa de seară, refac în minte această discuţie. Spun cu voce tare, alterată de obidă: Bieţi oameni! Când va fi dreptate şi pentru voi?! Şi mă năpădesc lacrimile, cu hîrtiile în mînă.”  (Fragmente din jurnalul anului 1991)

 

„Dintr-un loc de pe malul Târnavei Mari,

De unde cel mai bine se văd

Cele două turle ale catedralei,

în sus de podul Vezei, la nici o sută de paşi

de monumentul din Câmpia Libertăţii,

unde în noaptea de 28 octombrie 1948

şi în nopţile următoare au fost arse

cărţile bibliotecii metropolitane: manuscrise,

incunabule, papirusuri, adunate de Timotei Cipariu,

- Sfântul Timotei al nostru! –

documentele permanenţei românilor,

(un dezastru mai mare decât războiul mondial)

revenind surpat de şale spre căminul de nefamilişti

străbaţi un loc plin de bălării şi deşeuri

un imaş sălbăticit pe lângă care râul

se strecoară cu capul în pământ

Ruşinat, astupându-şi ochii şi nasul

şi gura şi sufletul – ca să nu mai ştie de nimic

pe lumea asta şi în veci de veci.

Iar pe-un tăpşan, mai încolo, într-un pâlc de verdeaţă

mormintele lui Timotei Cipariu, lui Axente Sever,

lui Inocenţiu Micu Clain…

Sfinţind pământul…”

 

(Să vă spun ce isprăvi geologice am mai făcut la Blaj? Pe harta geologică a României editată în 1941 sub redacţia lui Gh. M. Murgoci, alt corigeu al geologiei noastre, undeva la est de Blaj, pe interfluviul dintre cele două Târnave se află marcată o apariţie de roci vulcanice, andezite, cartografiate de cineva ca atare şi rămase fără o explicaţie temeinică. Să fie vorba despre un corp vulcanic înrădăcinat, plasat în mod straniu chiar în mijlocul depresiunii transilvane? Chiar şi cercetările recente, confirmând existenţa rocii vulcanice, nu elucidaseră problema originii lor. Or, eu am dezlegat misterul, bătând pas cu pas culmea acelui deal împădurit, Chicuiul, aproape inaccesibil cercetării. Am cartografiat o suprafaţă de cca 3,5 km patraţi de rocă vulcanică, adică o zonă de zece ori mai extinsă decât fusese cunoscută înainte, însă având forma unui planşeu, fără vreo înrădăcinare, deci reprezentând o curgere de lavă andezitică venind dinspre lanţul vulcanic al Apusenilor, situat la vreo 150 km spre vest. În fine, inexplicabilul a fost adus la dimensiunile unui fapt oarecare din domeniul geologic. Vreau să spun că geologul are o viziune cu totul diferită faţă de cea a oamenilor obişnuiţi. Ce frumos şi exact descrie poeta Ana Blandiana colinele din Transilvania: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite /Ascunse jumătate sub pământ / ca să se poată bucura şi morţii / … Toată lumea reacţionează simpatetic la acestă evocare sensibilă a dealurilor transilvane, cu conturul lor hemisferic. Însă doar geologul cunoaşte explicaţia fenomenului, faptul că este vorba realmente despre nişte cupole (sub care se află masive de sare sau rezerve însemnate de gaze naturale…)

Dar ca de fiecare dată, în spatele lucrurilor vizibile-tangibile se află alte realităţi şi alte înţelesuri, doar intuite uneori sau nici măcar bănuite. Roma, lucru îndeobşte ştiut, s-a edificat pe cele 7 coline; Mica Romă, Blajul dv. pe care atâta îl îndrăgiţi, se află edificat pe un fragment de terasă ce se dezvoltă la confluenţa celor două Târnace, expus acolo ca pe o tipsie, bine delimitat, practic constrâns să se adune în jurul celor câteva biserici. Însă această terasă, la rândul ei se sprijină pe un masiv de sare, care în această zonă de la confluenţa celor două râuri a ajuns până la 10-12 m de suprafaţă. Însăşi zona depresionară care cheamă cele două cursuri de apă este efectul acestui masiv de sare ajuns la suprafaţă şi care se dizolvă în mod natural la contactul cu apele superficiale. O monografie a Micii Rome ar trebui să aibă în vedere şi acest foarte special context geologic privind structura de adâncime a regiunii dintre Târnave.  

În ce mă priveşte, îmi închipui – şi vă propun şi dvs să acceptaţi imaginea Blajului ca o „insulă a fericiţilor (cărturari)”, plutind la figurat pe deasupra vitregiei vremurilor, iar la propriu, plutind în cârca masivului subteran de sare care se dispune pe aliniamentul Ocna Mureş-Blaj-Ocna Sibiului.

                                                                                                                                    ION LAZU

 

PROIECT CULTURAL 2010

 

TITLUL: Şcoli comunale şi săteşti cu nume de mari scriitori români.

AUTOR: Ion Lazu

DESCRIEREA PROIECTULUI:  Se porneşte de la premiza că  marea majoritate a şcolilor săteşti-comunale din cele peste 2500 de localităţi rurale ale ţării nu au în momentul de faţă un nume care să le facă identificabile. Aceste şcoli ar trebui să primească numele unor scriitori importanţi care şi-au început şcoala şi au învăţat scrisul-cititul în limba română pe băncile acestor şcoli săteşti. E drept că îndeobşte aceşti fosti elevi, urmându-şi chemarea pentru învăţătură şi imperativele talentului lor, au părăsit locul natal, au urmat liceul, facultatea etc, au debutat la revistele din marile centre culturale, au devenit cu timpul scriitori importanţi ai literaturii noastre. Însă ei nu au uitat nici locurile unde au copilărit, nici şcolile primare şi pe învăţătorii care le-au pus prima oară condeiul în mână, s-au întors mereu cu un gând tandru, de recunoştinţă spre începuturi, au evocat în scrierile lor copilăria, satul, şcoala, pe colegi şi pe dascălii lor. Ar fi cum nu se poate mai potrivit ca aceste şcoli săteşti-comunale să primească numele acestor scriitori, dintre care unii au ajuns şi în manualele şcolare.

Am întâlnit cu surprindere şi emoţie în comuna Margina din apropiere de Făget-Lugoj,  în faţa şcolii locale un bust al scriitorului Sorin Titel, care s-a născut şi a făcut şcoala primară în localul şcolii respective. Şcoala poartă în mod firesc numele acestui scriitor de frunte al generaţiei sale, din păcate prea curând dus dintre noi. Proiectul nostru are în vedere o iniţiativă care să pornească de şa Uniunea Scriitorilor din România şi să se adreseze forurilor de decizie judeţene: Inspectoratului şcolar judeţean şi de asemenea Comitetului judeţean de cultură, furnizându-le acestor foruri tabele cu numele scriitorilor şi cu localităţile unde ei s-au născut şi au urmat cursurile şcolii primare. Ar fi spre perpetuarea numelui scriitorilor în conştiinţa localnicilor, în primul rând a şcolarilor, la vârsta când simt nevoia de modele în viaţă; ar fi o hartă expresivă a spiritualităţii româneşti; ar mai fi un imbold pentru edili, pentru factorii de decizie pe plan local şi judeţean, dar şi pentru iniţiative personale ale unor eventuali mecena de a ridica apoi, în preajma şcolilor respective sau a bibliotecilor comunale busturi ale marilor scriitori porniţi în lume de pe băncile şcolii promare din localitatea respectivă. Estimam ca poate fi vorba de cca 500 nume de scriitori, deci un numar de cca 20 scriitori in fiecare judet al tarii. O harta expresiva in sine, cu privire la spiritualitatea romaneasca.

Tabelele, vor fi întocmite de responsabilul proiectului, pe baza Dicţionarelor Academiei, şi vor fi trimise de USR către Direcţiile Judeţene de învăţământ şi cultură. Se va menţine legătura cu forurile judeţene pentru a cunoaşte stadiul aducerii la îndeplinire a acestui Proiect.

Termene: Documentaţia poate fi definitivată în primul trimestru al lui 2010.

Costuri: Suma totală: 2500 lei

Responsabil proiect. Ion Lazu

Contact: 021-320.63.84; 0723,392.582. ion.lazu  gmail. Com

Proiect cultural 2010.

TITLU: INTRUŞII

AUTOR: Ion LAZU

CONŢINUT: Se va edita o carte de cca 200 pagini în care scriitorul Ion Lazu, responsabil al Proiectului cultural: „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi”(2007-2008), relatează împrejurările în care, în anii 2007 şi 2008 au fost identificate adresele a cca 230 scriitori decedaţi în Bucureşti şi pentru care au fost fixate plăci memoriale pe faţada imobilelor unde aceştia au locuit.

DESCRIERE: Consemnarea reportericească a multelor „păţanii” cu obtinerea aprobarilor din partea autorităţile, a colocatarii dar şi a famililor celor dispăruţi este completata cu rememorarea unor scene din viaţa literară, ai căror actanţi au fost scriitorii respectivi şi cu referiri la opera acestora. Diarist sârguincios, autor al unui jurnal care începe la sfârşitul anilor 70 şi este adus până în actualitate, din care a publicat în 2007 la editura Ideea Europeană unele fragmente sub titlul Scene din viaţa literară, memorialist incercat (a publicat în colaborare cu poetul Ion Murgeanu cartea de confesiuni Himera literaturii, Editura Curtea veche, 2007, semnatar al unei rubrici de Rememorări în revista buzoiană „Diagonale”, Ion Lazu este co-autor al unui album-ghid Literaturile Bucureştiului, în curs de editare la MNLR. Se dovedeşte un observator atent şi creditabil al lumii scriitoriceşti, de care s-a apropiat cu interes sporit după anul 2000, când s-a pensionat din activitatea de geolog prospector.

Cartea ar putea apărea la editura Cartea Românească sau la editura ASB, poate prima interesată în publicarea unui astfel de text evocator despre literatii Capitalei noastre.

COSTURI: Cu un text de 200-250 pagini, într-un tiraj de doar 500 exemplare, costurile de editare şi drepturile de autor totalizează 5500 lei noi.

RESPONSABIL PROIECT: Ion LAZU

CONTACT: tel. 0212-320.63.84; mobil: 0723.392.582. e-mail: ion.lazu@gmail.com

      URARE
 
                                 Ce sa-ti spun azi,frate Ioane ?
                                 Esti un tip de milioane :
                                 Mandru,falnic,ca-n povesti,  
                                 Si…baiat de Bucuresti !
                                  Dar nu de-aia te iubim
                                 Noi,toti cei care te stim,  
                                 Ci pentru ca tu,badie,
                                 Stii ce-i aia prietenie,
                                 Traind doar sub steaua ei
                                 Cat vor fi codrii merei…
                                 Mai ai si - alt semn de noblete :
                                 O nestinsa tinerete !
                                 De-aia,cand niste zevzeci
                                 Imi spun :”Are SAPTEZECI !”   
                                 (Adica exact cat mine)
                                 Sa-i fac mincinosi imi vine,
                                 Desi stiu ca au dreptate,
                                 Fiindca timpu-alearga,frate !
 
                                 Dar nu asta-i varsta ta.
                                 Ea e data de-altceva :
                                 De iubirea de frumos
                                 Careia-i esti credincios,
                                 Care nu te lasa rece,
                                 Orice-ai face,orice-ai drege,
                                 Si care te rasplateste, 
                                 As zice,imparateste, 
                                 Fiindca-ti da marea virtute
                                 De-a nu cadea-n senectute…
 
                                 Asa ca azi,in zi mare,
                                 Ingaduie-mi o urare :
                                 Sa traiesti,sa infloresti                                   
                                 Si mereu…sa-ntineresti !

Brad cu brad…

                          Moto: Bard cu brad se face codru.

                                          Ce semeţ îi şi ce modru!

 

Mă simt un brad împodobit cu neaua

Ce doamna Iarnă–mi scutură în creştet

(Iar nu vreun gard spoit cu bidineaua

La repezeală, peste lemnul veşted.)

 

Mă simt ca-ntr-un răsfăţ pe care greaua

Mea soartă nu părea că-l pregăteşte,

Când la tot colţu-mi arăta vergeaua

Ca unui lotru, neslăbit din cleşte.

 

Mă simt de-odată-mpodobit regeşte

Cu dragi cuvinte şi cu gesturi blânde

Şi cu-n alint de bine, ce-mi prieşte.

 

Au cine-a fost ca astfel să-mi cuvânte?

E Doru de Moţoc, o ştiţi prea bine –

Alt brad ce lângă trunchiul meu se-aţine

(când coniferele-s tot mai puţine…).

                                     

                                       8 ianuarie 2010

 La aflarea veştii că poetul Ion Murgeanu şi-a deschis un blog de poezie

intitulat atât de resemnat-ostentativ (sau parşiv?): Absentul

 

Absentule omniprezent

Omnipotent, omniscient

Ia-o mai lin, ia-o mai lent,

nu fii aşa impenitent

căci plin eşti de talent ardent

pe care orice om atent

cu poezia la curent

şi cât de câtuşi competent

îl va descoperi urgent

în versul tău cel elocvent

în patosul înalt, fervent

şi în elanul imanent

mereu prezent, mereu potent

în tot ce scrii şi e prezent

dăinuitor şi recurent

şi pentru minte stimulent

 

nu doar în ţară, pertinent

nu doar pe vechiul continent

dar şi în State, evident

care-s şi ele la curent

că eşti în top, iar nu absent!

 

Absentule omniscient

Omniprezent omnipotent

Ce plin eşti de talent ardent

ia-o mai lin, ia-o mai lent

Absentule impenitent

Căci te-om rugare insistent

Să scrii nainte excelent

Şi  ţine-ţi fanii la curent

Cu scrisul tău incandescent

ce se lansează din prezent

În absolut, în imanent.

 

Aşa-ţi urează la moment

Prietenul tău mult mai lent

Mai amânat, mai somnolent.

I.Lazu, bietul repetent…

 

8 ianuarie 2010