Ion Lazu

Miercuri 28 aprilie, la Casa Nicolae Titulescu a avut loc vernisajul expozitiei de tapiserie al Liei Maria Andreita si lansarea antologiei de publicistica Viata, drumuri, litere … a lui Ion Andreita, binecunoscutul publicist de la Romania libera. Expozitia a fost prezentata de Titus Vajeu, care a subliniat excelenta demersului artistic al dnei Lia Maria Andreita, temele ei care isi au sursa de inspiratie in opera unor Eminescu, Enescu, Titulescu, Blaga… La lansarea gazetarului au vorbit George G. Potra, directorul Fundatiei Europene Titulescu, cel care a depus eforturi sustinute pentru infiintarea Casei si Fundatiei, dar si pentru aducerea in tara a osemnitelor celebrului diplomat, reinhumat in Scheii Brasovului; i-a urmat dl Neagu Udroiu, de asemenea coleg de gazetarie la Scanteia tineretului, Titus Vijeu, Adrian Vasilescu, Corneliu Vlad, Florentin Popescu, colegi de breasla, relatand despre freneticul reporter care a batut tara in lung si in lat, consemnand, tragand semnale de alarma, situandu-se de fiecare data de partea celor napastuiti, a omeniei, a valorilor umane si nationale, dar extinzandu-si “drumurile”, atunci cand a fost posibil, pe meridianele globului, la Paris, Roma, Atena, Sofia, in Caucaz, Tibet, China… Prin firea sa un om generos, prin structura sa un poet (Minunea de a trai), Andreita a acordat o atentie speciala aspectelor culturale, scriind cronici literare, plastice, luand interviuri unor personalitari proeminente. Nu a fost  deci o surpriza sa  observam prezenta scriitorilor George Astalos, George Anca, Constantin Stan, Nicolae Luca, Theodor Rapan, Constantin Carbarau, Adrian Bucurencu, a unei pleiade de ziaristi, precum Vartan Arachelian, a unor artisti plastici: Vasile Celmare, Mihai Bandac, a unor regizori si a numerosi membri ai corpului diplomatic, colegii de breasla ai Liei Maria Andreita. In final, a luat cuvantul autorul insusi, multumindu-le tuturor prietenilor care l-au insotit de-a-lungul timpului in aventura sa existentiala si pana la aceasta lansare a unei carti impresionante nu doar prin volum (cca 800 pagini!, tiparita la editura Antim Ivireanu a prietenului scriitor Ioan Barbu din Rm. Valcea), ci si prin generozitatea temelor abordate.

,

Elegia lui nea matei din dudesti-cioplea

                                        Doamnei Magda Ursache, cu admiratie

Nu ştiu ce să mai cred despre bătrânul cerşetor

De pe banca din faţa pizzeriei de pe şulea

îl zăream la locul lui, veşnic încotoşmănat

Vară iarnă, cu scăunelul lui pe rotile sprijinit

La marginea băncii, cu cântarul etalat la picioare

Parte din recuzita lui de cerşetor demn

Şi de fiecare dată, trecând în grabă pe lângă el,

Cu gândul la alergătura zilei care începea cu noaptea-n cap

Sau obosit la întorsul acasă, spre seară

De fiecare dată aruncam o privire spre cel

De la colţul băncii – de când s-au pus în sectorul nostru

Aceste bănci electorale ori pe scăunelul lui, sub gard

Pe vremuri – căci sunt poate două decenii de când

Bătrânul enigmatic se instalează zilnic la locul lui

Cu tâmpla mereu aproape de artera vitală

bătând anapoda a trecătorilor pulsând

Privind lumea pe sub sprâncenele-i spelbe

Necerând nimic şi neprimind nimic ci doar

Stând acolo ca o atenţionare iată ce puteţi ajunge

Voi înşivă iată cum vă purtaţi deci iată cine sunteţi

iată oglinda voastră în care şi fiul meu

se vede zilnic fără să tresară… şi eu ca toţi ceilalţi

trecând în mare grabă, niciodată dând semn

că l-am văzut măcar aşa cum nu priveşti o bancă

pe care o ştii acolo, ferită din drumul celor grăbiţi

însă furându-l cu privirea  şi nedumerit cine este

ce face de ce vine acolo împindându-şi cadrul pe rotile

târându-şi cântarul legat cu o sfoară lăsată la vedere

încotoşmănat vară iarnă cu ochii lui mici

şi lucioşi ca nişte măciulii lustruite

ca  un spectru acolo ca un popândău ca o piază rea

sau bună de ce nu la orice oră a zilei pe soare

sau pe vreme rea mâncând la anumite ore din ce-şi adusese

într-o pungă de plastic mototolită alături

tăindu-şi gospodăreşte bucătura cu briceagul

legat de cingătoare cu o sfoară molfăind hămesit temător circumspect

dar cel mai adesea dormind, moţăind cu bărbia în piept

cu capul între umeri cu un capişon gros de lână verde

decolorată de-o viaţă, înfundat până la sprâncene

sau croşetând da croşetând ore în şir cu fir gros de lână verde

ceva care ar fi putut deveni un zăbun sau un ciorap foarte lung

sau citind cu cartea pe genunchii înfofoliţi

o carte groasă cu doască neagră scrisă pe două coloane da

aţi înţeles o biblie, pare de necrezut şi cu greu am admis

că bătrânul cerşetor iese zi de zi pe orice vreme

ca să ni se prezinte la capătul băncii aplecat

asupra unei biblii citite şi răscitite parcă de la începutul

lumii cu nenumărate sublinieri roşii

şi iar croşetând şi iar moţăind sau prăbuşit în somn

însă mereu acolo ca o atenţionare vie al cărui mesaj

în ce mă priveşte întârziam să-l descifrez

mereu needificat mereu întrebându-mă despre

rostul lui aici despre soarta lui despre familia lui

şi da, întrebându-mă dacă nu cumva bătrânul ăsta

fără vârstă, uitat de ani este cumva nea matei, omul care

pe vremuri ceauşiste, la patru de dimineaţă deschidea

taraba din colţul lui Tomis cu Istriei şi vindea la tot cartierul

sticle de lapte şi borcane de iaurt un vlăjgan de bătrân

încă verde pe-atunci dar oricum ieşit la pensie

foarte destoinic pe cât de vorbăreţ dând celor de la coadă

înghesuiţi în negură şi-n frig, patinând pe mâzga dudelor căzute

un tonus vital, o încredere de principiu în viaţă

pe când mâinile îi lucrau cu maximă dexteritate

apucând câte trei şi patru borcănaşe între degete

şi primindu-le pe cele goale, deşertate în navete

zuruind şi făcând calculul preţurilor cu o viteză teribilă

asta vreo zece ani, pe când abia ne mutasem în

blocurile din fostul cătun Cioplea, între biserica

bulgarilor şi seculara şcoală haretistă de sub secularii duzi

o bijuterie de căsută cu două ferestre ogivale spre sud

cum statornicise Domnul Ministru

devenită între timp tinichigerie cu tot deranjul pentru cei din jur

pe acest nea matei numit de tot cartierul nea matei nea matei

unul dintre personajele cheie ale existenţei noastre proletare

l-am întâlnit după aceea ne-am dat bineţe

şi făcând câţiva paşi alături pe trotuarul de beton

zgrunţuros denivelat o pacoste pentru mersul în zori

pentru mersul oricând zi noapte şi vară iarnă

şi care a fost asfaltat de curând mai devreme decât niciodată

am aflat că nea matei a fost la viaţa lui tipograf

a lucrat la patron şi apoi la stat ca mare zeţar

şi a îndrăgit cărţile lumina literei tipărite

l-am zărit tot pe-atunci cu un domn mai tânăr pe

trotuar, semănau grozav, la fel de înalţi şi

voinici, desigur fiul lui de nădejde care nu s-a

dovedit de nădejde lăsându-l iarnă-vară să coboare

de la bloc cu scăunelul lui şi să se instaleze pe trotuar

ferit din calea trecătorilor prea grăbiţi care nu-i aruncă

o privire măcar necum să-l şi omenească

în vreun fel cu o vorbă bună cu un covrig cu un leu

şi eu asemenea, care nu m-am oprit niciodată din mers

în faţa lui sub privirile lui acuzatoare intransigente ultimative

să-i spun bună ziua să-i dau un ban să-l întreb ceva să mă scuz

deşi m-am gândit mereu la el deşi am scris

despre el pagini întregi deşi cartea a apărut

de vreo cinci ani deja şi aş fi vrut să i-o dau, cu vreo explicaţie

sau fără, atrăgându-i atenţia că am scris despre el sau

păstrând discreţie şi aşteptând să deschidă cartea să citească

din cărţoiul meu de 500 de pagini să ajungă printr-un noroc

la vreunul dintre cele 10-12 paragrafe în care scriu despre

bătrânul cerşetor enigmatic pe lângă care trec măcar de două ori

pe zi, mereu needificat, mereu intrigat mereu

neîndrăznind să dau buzna în viaţa lui aşa cum el s-a impus

în viaţa în gândurile şi în scrierea mea

intimidat şi plin de sfială în faţa acestui bătrân foarte bătrân

uitat de ani şi de lume cerşetor cititor cu fervoare al cărţii cărţilor

în faţa căruia m-am sfiit să apar cu sălbaticul meu

eu însumi deci un sălbatic

răstălmăcit de vremile prea tulburi

pe când bătrânul cerşetor s-a retras

în sfârşit, a plecat steagul nu

ne mai sfichiuie cu privirea-i semeaţă

sfidătoare totală…

                                           ion lazu

 

 

La biblioteca metropolitana din Bucuresti, sub egida Uniunii interpretilor si criticilor muzicali din Romania, in cadrul primei sale Stagiuni camerale (coordonator Mirela Zafiri, prim-solista de opera), am asistat la “Dupa amiaza unui interpret” desfasurate lunar, in ultima zi de luni - de aceasta data protagonist fiind Mihai Miltiade Nenoiu, fagotist deja celebru, cu prestigioasa cariera internationala, eminentul coordonator al Cvintetului Concordia - ceea ce spune foarte mult despre excelenta maestriei sale. Nenoiu are un doctorat in muzicologie, s-a remarcat ca profesor universitar si in paralel s-a manifestat si ca poet, prozator si exeget, fiind autorul unor volume care au starnit un real interes. Conferentiarul nostru, dezinhibat, pe cat de exact, cu un program pus la punct fara vreo ezitare, a facut un foarte generos excurs in dezvoltarea muzicii, in special a celei instrumentale, din vremile antice, trecand prin renastere, cand o multitudine de instrumente muzicale sunt nascocite  (inclusiv fagotul, caruia Nenoiu i s-a dedicat o intreaga viata) si aduse la perfectiune (cunoscutele dinastii Amati, Guarnieri, Stradivarius…), iar arta componistica si interpretativa capata un avant nemaiintalnit.  Acest excurs, pe cat de strans tot pe atat de precis si elocvent, a fost impletit cu recitarea unor poezii din lirica noastra contemporana, este vorba despre creatii ale unor Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ilie Constantin, Adrian Paunescu, Constanta Buzea, Mircea Ciobanu, Aurelian Titu Dumitrescu. (dar si din Mihai Eminescu, Glossa acestuia fiindu-ne livrata in interpretarea lui Ion Caramitru),  poeti bucuresteni ai generatiei ‘60, pe care Nenoiu i-a cunoscut indeaproape si care au scris ani de zile la el in casa, marturie stand numeroasele dedicatii. A impresionat chiar faptul ca Nenoiu stia pe dinafara textele respective, semn al iubirii sale organice pentru poezia romaneasca. Lidia Lazu a citit-recitat poemul Marturie de seara, al regretatului mare poet Mircea Ciobanu, incheind in stilul deja cunoscut, cu o improvizatie muzicala care a impresionat asistenta. Ilustrarea evolutiei artei instrumentale s-a sprijinit pe exemplificari din arta bizantina, in interpretarea Corului de la Sf. Sofia, au urmat Cvintelele de alamuri din Canada, am ascultat partea I-a din Concertul in Fa major pentru fagot si orchestra de Vivaldi, interpret Miltiade Nenoiu, Tatal nostru, de Dragos Alexandrescu, in interpretarea Corului de copii radio, dirijor Eugenia Vacareascu, Meditatii la 3 poeme de Mihai Nenoiu, compozitor Mihai Moldovan, recitator Dinu Ianculescu, apoi pe Gheorghe Zamfir cu un Cantec - voce si acordeon, o abordare insolita, de mare aplomb, care a entuziasmat asistenta; un fragment din J.S. Bach, Siciliana - ultimul concert al lui Dinu Lipatti, o interpretare dumnezeiasca, si care s-a dovedit a fi cantecul de labada al ilustrului pianist roman, prezentat emotionant de Costin Tuchila, in incheiere oferindu-ni-se un recital live al Cvintetului de fagotisti de la Conservator, discipolii-studenti ai profesorului Nenoiu, care ni se infatisaza astfel intr-o alta ipostaza a activitatii sale prodigioase.  Printre alte piese pentru fagot, am avut prilejul unei prime auditii Cantecul pastorului, de Ilie Voroneanu, care s-a bucurat de meritatele aplauze ale unui auditoriu entuziasmat. O seara de elevata  traire, sub semnul cuvantului “inaripat si sacru”, dupa asertiunea lui Platon si al muzicii, ca treapta suprema a exprimarii de sine a fiintei umane. “De n-am fi avut un suflet, ni l-ar fi creat muzica…” asa cum a afirmat Emil Cioran.

Duminică 25 aprilie, pianista Ilinca Dumitrescu s-a mutat cu invitaţii săi la… Mărţişor, în ţara magică unde a strălucit geniul marelui Tudor Arghezi. Din strada devenită celebră datorită locatarului ei cu condei de cremene şi până la poarta domeniului, marcată de o toacă precum la orice mânăstire, te conduce o lungă şi neînchipuit de frumoasă alee de liliac înflorit, înmiresmat ca în rai.În legendara “potigrafie” a Poetului care a izvodit Biletele de papagal, Ilinca Dumitrescu şi Miţura Arghezi l-au evocat pe marele poet împreună cu invitaţii din această duminică de aprilie: cercetatoarea Simona Cioculescu, nora criticului Şerban Cioculescu, care a vorbit destre prietenia literară dintre Arghezi şi reputatul exeget din interbelic, citind apoi două fragmente din relatările lui Cioculescu despre momentul cunoştinţei cu poetul Mărţişorului; scriitoarea şi editoarea Mariana Ionescu, care şi-a început activitatea cu un doctorat în opera argheziană, ca să continuie cu volume de exegeză şi cu reeditatea seriei de opere; poetul şi criticul muzical Costin Tuchilă, cu referiri la cumpozitorii care s-au inspirat din creaţia argheziană, compozitorul şi exegetul Doru Popovici, care a reiterat tradiţiile muzicii româneşti în care se îmbină sursele bizantine cu cele încă mai vechi, din epoca lui Pericle. Momentele muzicale: Frescă bizantină de Doru Popovici, Cinci piese fantesie de Petra Bazacopol şi  un Vals de Francisco Mignoni, compozitor brazilian, au fost asigurate cu brio de fagotistul Vasile Macovei, prim solist la Opera română, iar momentele poetice care au făcut deliciul asistenţei au fost susţinute de actori colegi de teatru ai Miţurei: Magda Cernat şi Alexandru Hasnaş. In “întunecatul april”, care nu se dezminte odată în plus, o duminică de har şi lumină, de albine cărând mierea cuvintelor magice…

 

1 iulie 1979. Vizită la atelierul din Căderea Bastiliei. C. Popovici mă întîmpină în mijlocul atelierului, cu mîinile pline de argilă: migăleşte la macheta unui monument la care l-am mai văzut lucrînd: Independenţa de acum 100 de ani, la care au contribuit şi voluntari din Transilvania. Un aspect mai puţin cunoscut… Avem deci trei personaje simbolizînd Moldova, Ardealul şi Ţara Românească; acum definitivează basoreliefurile de la baza monumentului ce va fi ridicat la Oradea, într-un loc ales cu grijă. Se întrerupe, discutăm ca de fiecare dată, abia dîndu-ne rînd, căci sunt atîtea de spus şi multe de pus la cale… Îi dau cîteva piese de ceramică de Horezu, le plasează deasupra chiuvetei; îi arăt noi poze cu trovanţi, îmi promite cîteva rînduri de recomandare către Editură. Aranjăm să facem, mîine, o ieşire cu aparatele fotografice la Muzeul Satului, să ne săturăm de poze! Să-l pozez şi să-mi facă un desen pentru coperta a patra la următoarea carte, cînd va fi să-mi apară…

28 iulie.  Mi-a apărut a treia carte de proză: Blana de viezure, la Cartea Românească, sub redacţia lui Mircea Ciobanu şi cu o splendidă copertă de Al. Szatmary, prelucrare iscusită a unei fotografii de-a mea. Asta după exact opt ani de amînări şi hărţuieli cu romanul de la Eminescu şi după 11 ani de cînd aştept apariţia cărţii de poezii, la aceeaşi onor editură. Totuşi, mare bucurie, bucurie şi uşurare: se pare că am ieşit de pe lista neagră, dacă va fi fiind adevărat că la a doua carte m-au lăudat cei de la Europa liberă.

Îi duc Blana… prietenului D. Alexandru şi peste două zile mă cheamă să discutăm. Impresie foarte bună, mă felicită din nou. Ca nostimadă: a arătat cartea celor de la secţia de transporturi (unde lucrează din greu ca bobinator) şi aceia au rămas cu gura căscată văzînd dedicaţia: lui D.A. imediat sub titlul primei povestiri; în buimăceala lor au crezut că toată cartea îi este dedicată lui “nea Mitică”. Zice, amuzat: Am crescut uite-aşa în ochii lor! În fond şi pentru el dedicaţia a fost o surpriză, căci nu-l prevenisem, deşi am luat decizia cu mult timp în urmă, după ce i-am dat spre lectură cîteva proze scurte şi a opinat: stil foarte limpede, scrii americăneşte, intrînd direct în subiect. În ce mă priveşte, n-am făcut decît să rămîn consecvent mie însumi, dedicînd poezii şi proze, pe măsură ce ele apar, bunilor mei prieteni: un loc la masă, cînd vin pe la mine (mînca-vor săracii…) şi, oricît de tîrziu, un text cu dedicaţie…

28 iulie 1979. Ma despart de Caius D. la coltul Cişmigiului şi eu o tai direct spre Romană, la atelierul lui C. Popovici, sa-i dau noua carte.

- A treia? întreabă, lăudîndu-mi coperta. (Poza care constituie fondul copertei o ştia şi Caius, fusesem împreună să vedem expoziţia de fotografii de la sala Brezoianu: Un cosmos în apă, aşa se intitulează.). Ştiu bine că am în C. Popovici un cititor foarte avizat. De altfel totdeauna m-a impresionat cu vastele sale lecturi. Mai la începutul prieteniei noastre îmi făcuse o copertă pentru primul volum de proze scurte, însă redacţia a obiectat că nu au procedee tehnice pentru execuţie. Tot pe-atunci plănuiam să scoatem împreună o carte despre roci ca material la îndemîna sculptorului: Piatra şi dalta. Dar cîte nu punem noi la cale, sănătoşi să fim! I-am dedicat lui Constantin P. una dintre poeziile scrise prin 1968, dar el nu va afla decît la anul – sau cînd va fi să apară volumul de poezii. L-am descris acum vreo opt ani, alături de prietenul comun actorul Ludovic Antal în romanul doctorului Radulian, însă cine ştie cîţi ani vor mai trece pînă să apară această carte urmărită parcă de un blestem, scrisă prin ‘72-‘73…

Ne întîlnim cînd vin prin Bucureşti în timpul campaniilor, vorbim cîte toate, dar despre asta nu i-am suflat o iotă, păstrez secretul, oricît s-ar amîna surpriza pe care i-am pregătit-o. Cum nici lui Caius nu i-am spus că i-am dedicat poemul care dă  titlul volumului depus la Eminescu…

Uneori mă şi minunez: Ştiu ei oare aceşti cîţiva oameni, prietenii mei, bănuiesc ei măcar cît de mult reprezintă pentru mine? Şi că aceste rare întrevederi ale noastre mă ajută să rezist şi să scriu şi să merg mai departe, trecînd peste toate supărările din viaţa particulară? (Scene din viata literara, 2007)

9 septembrie 1979 

Ar fi ideea că nu sunt prea diferit de ceilalţi oameni, că ei îmi seamănă şi că, deci, îi pot măsura după etaloanele mele. Şi cu acestă afirmaţie am refăcut legătura cu tîlcul povestirii despre începuturile pasiunii mele pentru citit. Tendinţa de identificare cu ceilalţi, de contopire cu lumea, nevoia de comuniune.

 

 

La lansare au participat: Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru şi Nicolae Ioana. Ce-am mai cîntat în maşină, la ducere! Iar în librăria de pe centru, la lansare, un pîlc de curioşi, cîţiva profesori de-ai mei, foarte tînărul poet Marian Drăghici, slătinean el însuşi - şi, spre marea mea satisfacţie: Tata, tanti Dona şi sora mea. Ce-am pohtit… (Scene din viata literara,2007)

 

18 iunie. La Cartea Românească, să-mi iau exemplarele cuvenite din Rămăşagul, tiraj 15 000 exemplare. A ieşit o carte suplă, cum îmi plac mie cărţile; mari emoţii – şi o zbughesc din redacţie, oarecum ca un hoţ, parcă de teamă să nu-mi spună cineva că nu e adevărat, că a survenit cine ştie ce, că tirajul se retrage… Nici nu pornesc spre Cişmigiu, spre casă, cum ar fi trebuit, ci mă pomenesc la capătul străzii Luigi Cazavillan, în scuar, citind ultimele două pagini despre Moşul meu: mai că-mi dau lacrimile, dar mă dezmeticesc şi o iau din loc. Parcă nevenindu-mi să cred că Mircea nu s-a atins cu o iotă de text, suprimînd doar cuvîntul Grozea cu care debutează povestirea. Abia aştept să i-o arăt Lidiei, să o văd cum se îmbujorează. Să mă prezint apoi cu ea la D. Alexandru, la Caius, la Constantin Popovici. Ce sunt cărţile mele, decît motive ca discuţia mea începută cîndva cu aceşti prieteni să poată continua?

1 noiembrie. Am aşteptat încheierea campaniei ca să pot face lansarea Rămăşagului la întreprindere. Acum vreo săptămînă l-am căutat pe Laurenţiu Ulici la Contemporanul, i-am dat cartea şi l-am invitat la lansare. Au mai venit Ahoe şi Niki Opriţescu. Sala plină, la subsol. Tudor George se lansează, în stilul lui inconfundabil. Niki Opriţescu aminteşte că mai întîi a existat scenariul de film, scenariul nostru, pentru care ne luptăm în continuare. Şi iată-l pe Laurenţiu Ulici scoţînd în evidenţă stilul elevat, fluenţa scriiturii, construcţia parabolei – adică exact ce-mi contestase în acel referat de comandă, cu care mi-a blocat Curtea interioară pentru zece ani… Dar Ulici nu ştie că eu ştiu despre referatul lui, de la dna Donoiu, redactor de carte. Oricum, de data asta a trebuit să citească atent înainte de a se pronunţa. Ceea ce-mi şi dorisem. Din sală iau cuvîntul Romică Purecel, Mircea Mureşan şi Doina Nimigean. Apoi descindem la Uniune, îl invit pe Ulici la masa noastră, dar se ţine de-o parte. Are vreo întîlnire. Sau bănuieşte şi el ceva? (Scene din viata literara, 2007)

 

7-8 mai. Am ieşit cu aparatul fotografic şi cu teleobiectivul în zona Brezoianu-Universitate şi am făcut poze pe stradă; apoi spre Cartea Romînească şi în uşă îi întîlnesc pe Mircea Ciobanu, Ion Iovan, M. Cantuniari şi încă o persoană. Le-am făcut cîteva poze chiar pe scări, “ca la nuntă”, cum a zis Damian Necula, care s-a băgat şi el în cadru, cu tot cu pipă. Ne-am suit apoi în maşina lui Nelu I., pornind către Casa Scriitorilor; cînd ne dăm jos, unul dintre amicii lui M.C. mă întreabă cine e Iovan, îi spun şi-l întreb la rîndu-mi: Nu sunteţi bucureştean? Atunci aflu că e din Chile şi pe loc realizez că este Omar Lara; mă prezint şi-i spun că am citit poezii de-ale lui şi frumoase traduceri. În grădină la Casa Monteoru, lume multă şi nu găsim decît cîte un loc, pe ici pe colo, deci nu puteam sta împreună; nervoşi, indispuşi, M. Cantuniari se roşise la nas într-un mod foarte expresiv.

La o masă, Ion Sofia Manolescu şi Dan Laurenţiu, acesta anesteziat şi cu deosebire binevoitor. Alături de Mihai Ursachi, foarte blond, de fapt chiar roşcat şi urîţel, însă tocmai aceşti oameni sunt fotogenici (îmi spuneam, pipăindu-mi teleobiectivul…). Eugen Suciu, numai umeri şi plete, Tudor George înconjurat de-o gaşcă, Gh. Pituţ cu amicii de la Luceafărul; la o masă Ileana Mălăncioiu, la alta Nicolae Breban şi aşa mai departe; iar în clădirea Uniunii, în semiobscuritatea barului, se întrezăreau doi lungani în balonzaide largi, ca pe vremuri: Pucă şi Hagiu; prin spaţiul rămas liber evolua Dorin Tudoran – dar fapt este că nu se găseau locuri pentru grupul nostru, deşi pe Mircea îl strigau de pe la mese. A reapărut, mai anevoie, iar în poartă a schimbat cîteva fraze cu N. Manolescu, suplu şi grăbit.

Am căutat un alt restaurant, spre Piaţa Victoriei., colţ cu Lemnea, într-o fostă farmacie. Comesenii s-au jucat pe rînd cu aparatele mele fotografice şi ne-am făcut unii altora poze. Omar Lara mi-a şoptit că ar vrea să se reîntoarcă în Chile, dar nu ştie dacă va fi posibil. Cantuniari are doi copii, unuia îi trimite pensie alimentară, o fată a lui e în Italia. Şi sunt cel mai tînăr dintre voi, dar mă simt bătrîn, zice. Mircea se uită pe rînd la mîinile noastre şi decide că el şi Cantuniari au mîini de tineri, iar noi ceilalţi, de bătrîni. Iovan are 42 de ani, iar Lara 29. Despre mizerabilele reviste literare. Despre traducerea prea anemică a literaturii romîne în alte limbi. Se afirmă că de-alde J. Updike la noi sunt pe puţin 20 de prozatori; încă mai bine stau lucrurile cu poeţii…

(fragment din Scene din viata literara, 2007)

 

Dumitru Alexandru – Scurtă prezentare.

Dumitru Alexandru s-a născut la 3 decembrie 1939  şi a trecut la cele veşnice în aprilie 1991, după cîţiva ani de suferinţă care îl făcuse inapt pentru exerciţiul scrisului, dar şi pentru practica vieţii literare, aşa încît nu a reuşit să publice absolut nimic în scurtul răstimp de după decembrie ’89. Dumitru Alexandru este cu toate acestea, prin cele două romane Mahalaua Lunaticilor şi Filip Ucenicul (publicate la cartea Românească în redacţia lui Mircea Ciobanu) poate unul dintre cei mai mari povestitori din a doua jumătate a secolului XX.

Născut la Bucureşti, în mahalaua Tei, dintr-o familie modestă (tatăl era factor poştal iar mama casnică, analfabetă – ambii părinţi proveneau din zona Snagov), împovărată de cinci copii,  D.A. a avut o copilărie chinuită, marcată de război şi de foametea ce i-a urmat. După terminarea şcolii primare, la doar 13 ani începe să muncească, practicînd diferite meserii necalificate: betonist, lemnar, bobinator la un atelier de reparaţii auto – şi fapt este că din această ultimă meserie a şi ieşit la pensie, ce-i drept fără să fi putut atinge limita de vîrstă, după ce a muncit o viaţă întreagă, ruinîndu-şi sănătatea, în halele unor întreprinderi de transporturi auto.

Practic autodidact, însă atras irezistibil de mirajul ficţiunii, şi-a ostoit setea de literatură citind enorm, dar cu sigur instinct de adevărat artist, la început sub îndrumarea unor studenţi cu care s-a cunoscut la Geoagiu, într-un sanatoriu de boli pulmonare, unde ajunsese la doar 17 ani şi unde a trebuit să suporte, la scut interval, două drastice intervenţii chirurgicale, la ambii plămîni.

Talent nativ, D.A. se orientează în modul cel mai firesc spre cenaclurile literare care funcţionau în Capitală, participă activ la şedinţele cenaclului D. Neculuţă. Face o bună impresie unor corifei ai momentului: Eusebiu Camilar, Victor Eftimiu şi Mihu Dragomir, care îi face o prezentare elogioasă la Radio. Poetul muncitor, nu? Însă tînărul poet care ar fi putut deveni unul dintre port-drapelele proletcultismului, îşi urmează cu bun-simţ comandamentele propriei conştiinţe şi nu cade în capcana propagandismului şi activismului cultural, pentru care părea predestinat în acele vremuri. Cade însă în capcana unui fost torţionar trecut prin reeducarea de la Piteşti, un anume Radu C., care îl impresionase pe tînăr prin aerul său de martir – în fapt avea picioarele mutilate de schingiuiri; D.A. vedea în noul său „prieten” un fel de Iisus, răstignit a doua oară de comunişti… Este arestat în 1959, sub acuzaţia de „omisiune de denunţ” – nu-l denunţase pe turnător!, aţi înţeles…, este anchetat, judecat şi scos din cauză ca nevinovat, după 8 luni de detanţie, timp în care făcuse de cîteva ori greva foamei. În închisoare cunoaşte cîţiva intelectuali victime ale vînătorii de vrăjitoare, printre aceştia pe Aurel Covaci, care îi face o impresie extraordinară. Din păcate, autorul nu a mai avut resurse să-şi continuie ciclul romanesc autobiografic, în care, în mod cronologic perioada de detenţie politică şi-ar fi avut locul firesc. Încă în închisoare fiind, soţia divorţează şi se întoarce la Gura Humorului, cu cele două fetiţe. Debutase publicistic încă în 1954, la Suceava, revenise în  1958, cu poezii în Luceafărul; dar „pătat” prin detenţia politică, fie şi neîntemeiată juridic, debutul editorial întîrzie pînă în 1974: Focuri iarna, poezii, după care la intervale destul de mari, apar cele două romane autobiografice: Mahalaua lunaticilor, în 1976 şi Filip ucenicul, în 1883 – toate aceste trei cărţi editate graţie preţuirii de care s-a bucurat autorul dar şi omul, din partea lui Mircea Ciobanu, redactor la respectiva editură.

 Puţinele recenzii la aceste cărţi au apărut în România literară (Laurenţiu Ulici), Ramuri (Dorin Teodorescu) şi Luceafărul (Nicolae Georgescu).

  

Interviu-fulger cu Gabriela Melinescu.

 

Despre Dumitru Alexandru, port o scurtă discuţie cu poeta Gabriela Melinescu, la lansarea cărţilor sale Jurnal suedez 3 şi Acasă printre străini, la Sala oglinzilor, pe data de 21 mai 2004.

Ion Lazu: Doamnă Gabriela Melinescu, în timp ce-mi scrieţi un autograf pe ultima Dvs carte, vă rog să-mi acordaţi un interviu-fulger, fiindcă am reportofonul pregătit. Vă arăt aceste două cărţi (aveam în mînă Mahalaua lunaticilor şi Filip Ucenicul de D.A.) şi vă rog să-mi răspundeţi la o singură întrebare: Vă spune ceva numele acestui scriitor: Dumitru Alexandru?

Gabriela Melinescu: Da, desigur!

I. L.: Vreau să vorbim puţin despre Dumitru Alexandru, bunul meu prieten, care nu mai este…

G.M.: Era un poet extraordinar… Unul dintre poeţii care frecventau cenaclul Neculuţă. Un om plin de talent, un poet de care într-adevăr îmi amintesc foarte bine – şi e mare păcat că nu i s-au reeditat, poate se vor reedita poemele lui, acele balade extraordinare!

I.L.: I-a apărut o carte de versuri, în 1974, Focuri iarna, cu o scurtă prefaţă de Nichita Stănescu (G.M.: O, dar e extraordinar!) Şi acolo Nichita îl numea „un mare poet ocolit de noroc”… Ştiţi oare de ce a spus anume acest lucru?

G.M.: Nu, nu… Ba da!, ştiu! A fost în închisoare, ca deţinut politic. Ştiu foarte bine toată istoria lui. Eram la liceu cînd frecventam cenaclul Neculuţă şi acolo l-am cunoscut şi admirat pe Dumitru Alexandru, care era un personaj fascinant şi un poet extraordinar. Şi mă bucur că Nichita i-a scris o prefaţă şi că volumul a apărut!

I.L.: Acum, după ce i-a apărut Istoria literaturii române de azi pe mîine, Marian Popa mi-a trimis o scrisoare, cerîndu-mi date bio-bibliografice, iar eu i-am trimis odată cu cărţile mele şi aceste două romane ale lui Dumitru Alexandru; şi iată că Marian Popa, citind prozele lui D.A, îl pune, în cartea sa de dialoguri cu Marius Tupan, alături de Eugen Barbu, considerîndu-i doi virtuozi în descrierea mahalalei.*

G.M.: Înţeleg. În ce mă priveşte, eu nu am citit proza lui D.A., dar nu mă miră ceea ce-mi spuneţi, pentru că era un poet fantastic. Păstrez amintirea lui, a baladelor sale pe care le ştia pe dinafară şi ni le recita. Şi m-aş bucura foarte mult ca poemele şi romanele sale să fie reeditate.

 

• În Avocatul diavolului, Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, Fundaţia Luceafărul, 2003, la pagina 23, citim: „Dacă ţi-aş sugera o aproximare literară a cartierului, atunci ţi-aş propune o lectură alternativă a Groapei lui Eugen Barbu şi a romanelor lui Dumitru Alexandru.”; în aceeaşi carte, la pagina 317: (În Istoria mea)…” am făcut erori numite Darie Magheru, Iordan Chimet, Corneliu Antoniu, Viorel Dinescu, Dumitru Alexandru. (…) Dumitru Alexandru este un nume banal, sortit anonimatului, dar al unui minunat povestitor organic. De Dumitru Alexandru mi-a vorbit Mircea Ciobanu, care l-a editat; dar recenziile au fost puţine la Mahalaua lunaticilor şi neincitante…”.

 

  Ion Lazu Jurnal cu Dumitru Aalexandru

La Mircea Ciobanu acasă l-am întîlnit pentru prima oară pe Dumitru Alexandru, care în scurt timp a devenit prietenul meu cel mai bun din lumea literara. Poate chiar faptul că ne-am întîlnit în casă la Mircea să-i fi dat încredere în mine. Căci în ce mă priveşte am simţit din prima clipă calitatea sa umană, singurul lucru asupra căruia nu mă înşel niciodată. Un bărbat înalt, impozant, aproape obez, cu capul mare şi cu o coamă leonină de păr negru izbuncnindu-i din frunte; însă cu priviri calde, copilăreşti şi deconspirînd din prima clipă o salutară poftă de haz, de joc şi farse între convivi. Un copil mare, cu un suflet mare, avea să spună Mircea, peste nu prea mulţi ani, la înmormîntarea prietenului comun.  Nepretenţios, fără sclifoseli şi fasoane, dornic de comuniune spirituală. Îi plăcea în cel mai înalt grad să se afle printre prieteni. Ne-am simţit atraşi unul spre altul din prima zi, ca în orice poveste de suflet.

“După amiază amicul D.A. vine pe la mine. Îi cedez din preţioasele achiziţii de ultimă oră: inima de vită şi jumătatea de cap de porc. Achită şi 2 l de ulei, dar nu se încarcă cu el, rămîne să-l ia data viitoare. Fără Geta, plecată cu contract în Libia, tot greul gospodăriei a căzut pe capul lui. Cumpărăturile, gătitul, curăţenia. Nenea Mitică Grasu, cum l-au numit copiii lui Mircea, e melancolic, a luat în greutate îngrijorător, se deplasează cu dificultate, are grave probleme cu inima şi încă mai multe cu respiraţia. Îmi spune că Mircea îl îndeamnă să se pensioneze şi să se apuce serios de scris. Ar fi o soluţie salutară, zic. În timp, Uniunea i-ar completa pensia cu o sumă oarecare. Cei trei copii sunt deja mari, vor să se ocupe de muzică, îi cer bani pentru instrumente. A trebuit să se umilească scriindu-le unor prieteni din Canada şi cerîndu-le o chitară electrică, nişte clape, încă altceva - acum se simte îngrozitor, i se pare că a făcut o mare gafă, dar cum să şteargă reaua impresie pe care desigur le-a făcut-o? În stilul lui aiurit, scrisese mai multe variante, a vrut să pună în plic varianta onorabilă, dar abia cînd s-a întors de la poştă şi-a dat seama că o nimerise pe cealaltă… Mircea vrea să-l sprijine, îi cere un nou manuscris, el nu se poate concentra la lucru. Ar fi vorba de nişte poezii, acum crede să le fi dibuit şpilul - ai zice că se alintă, poeziile publicate pînă acum sunt impecabile, minunate, dar vezi, aşa e omul nostru, iar într-o chestiune delicată ca asta niciodată nu ştii bine cum stau lucrurile;  îmi repetă cu mirare-mîndrie că s-a întîlnit întîmplător cu Adrian P. şi acela i-a publicat nişte poezii în Flacăra, după numai trei zile! Ce-i drept, pe vremuri, la cenaclul Neculuţă, liceanul de-atunci privea spre el ca spre un corifeu. Ceea ce nu l-a împiedicat să-l tapeze de bani, după tipicul care deja îl făcuse notoriu pe viitorul bard. Ca să-l consolez, zic: Lasă, că şi mie îmi este dator, m-a tapat în două rînduri, abordîndu-mă direct de pe trotuar, altfel, de-abia ne cunoşteam, însă cînd era vorba să facă rost de bani pentru băutură, te repera şi de după colţul străzii.

În fapt, nenea Mitică scrie o continuare a celor două romane despre Mahalaua Tei, însă viziunea a suferit un viraj drastic - mereu discutăm despre acest subiect, mi-a citit cîteva fragmente: drumul cu trenul spre sanatoriul TBC de la Geoagiu, pe vremea foametei din  ‘46 şi a exodului moldovenilor, alte episoade teribile, pe linia finalului din Filip Ucenicul.  Ţi le povesteşte iar şi iar, apoi le scrie şi le rescrie de sute de ori, efectiv, luînd-o de la acelaşi verset, mototolind şi aruncînd, cum nu cred să o mai fi făcut cineva înaintea lui - şi e o minune să vezi cum frazele încep să cînte, cum povestirea se schimbă de la o variantă la alta, precum fierul încins sub loviturile meşterului aburit, ca să devină ceea ce trebuie artei, nu adevărului brut. Cînd suntem în trei cu Mircea, redactorul îl incită să dea viteză cu Don Juvete, un text de-o savoare diavolească, cum mi s-a spus, însă pe care lunatecul întîrzie să-l finalizeze.

Fetele lui din prima căsătorie, rămase cu mama lor în Bucovina, au copii, au probleme. Surorile lui, cele trei, frumoasele mahalalei, au îmbătrînit prea curînd, s-au betegit, au necazuri cu soţii lor, cu copiii (şcoala, armata…). Prea rar merge pe la părinţi. Pe strada Zambilelor nu-l mai cunoaşte nimeni. Ai lui, bătrîni, pieriţi. Au avut oferte pentru casă, nu vor să vîndă, deşi demolările au ajuns în coasta lor. În zidurile astea e toată viaţa noastră, şopteşte fostul Vultur. Cutare a murit, cutare a murit şi el, suntem înconjuraţi numai de morţi, zice coana Veneţia, maică-sa. Să puneţi mînă de la mînă şi să cumpăraţi loc de veci în Berceni, să vă fie aproape, să veniţi la noi cu o floare, cu o lumînare. Mă uit la ei şi mi se face milă şi frică, şopteşte prietenul, mi se face chiar rău, mi-e să nu mor înaintea lor… Şi nu pot să-i ajut nicicum…” ( Jurnal Vreme închisă.)

Cu ajutorul lui Mircea, debutase, la o vîrstă destul de înaintată, cu un volum subţirel de poezii Focuri iarna. Chiar în acea zi a cunoştinţei noastre, sau imediat după aceea, Mircea mi-a spus că Nea Mitică suferise o arestare pentru “omisiune de denunţ”. Ce înseamnă asta?, l-am întrebat. Pur şi simplu, cîţiva literaţi din cercul de prieteni fuseseră arestaţi pentru uneltire, iar Mitică, neimplicat la drept vorbind, avea vina că nu fusese vigilent şi să-i fi turnat. Detenţia şi cercetările duraseră 8 luni, timp în care D. Alexandru  a făcut greva foamei opt zile, în semn de protest faţă de lipsa probelor pentru acuzarea sa. Mi-a spus, mai apoi: “Aveam dureri atroce, ca la o naştere, mi se lipiseră pereţii stomacului, am rămas cu o nişă de mărimea unei monede de 5 lei.” La un moment dat s-a nimerit în aceeaşi celulă cu Aurel Covaci, poet şi traducător care i-a făcut o impresie puternică, de intelectual cu lecturi foarte întinse şi de om inimos.

Nea Mitică, din situaţia lui de tînăr poet proletar foarte talentat, în fapt un mahalagiu din Teiul Doamnei, dintr-o familie cu mulţi copii, cu doar 4 clase primare, talent nativ, s-ar fi potrivit de minune culturnicilor dejişti care voiau să scoată în faţă tineri muncitori scriind “pe linie”. Să le arate intelectualilor oscilanţi unde se află poezia cea nouă, muncitorească, socialistă. Nu le-a mers cu D.A., care era de o cinste ireproşabilă, iar pe de altă parte un împătimit al poeziei, pentru care proletcultismul echivala cu prostituarea artei. L-au scos din luptă, arestîndu-l. După ieşirea din arest, interdicţia de a publica. Pînă s-a împrietenit cu Mircea Ciobanu, care l-a debutat la editura Uniunii, unde i-au apărut în timp şi următoarele două cărţi, romanele Mahalaua lunaticilor şi Filip Uncenicul.

Mai mare cu zece ani, diferenţa de vîrstă era în avantajul meu, puteam să ascult poveştile lui din perioada războiului şi a foametei. Ne-am împrietenit pe loc, ne vizitam des în perioadele mele bucureştene, locuind la cîteva blocuri unul de altul. Cîndva mi-a spus: “De la fereastra dormitorului te vedeam trecînd spre staţie, cu soţia de mînă sau singur, un tînăr delicat şi bărbos, şi mi-am zis: se întîmplă ceva cu omul ăsta, de ce o fi aşa de trist şi îngîndurat, parcă de pe altă lume? Îmi venea să cobor şi să facem cunoştinţă, să stăm de vorbă…”

În noaptea cutremurului din ‘77, primul drum l-am făcut la nea Mitică şi împreună am mers la Mircea. După care, ei ducîndu-se la culcare, mi-am luat aparatul fotografic şi am bătut centrul Bucureştiului, făcînd nenumărate fotografii ale dezastrului. (Dezastru în mare parte datorat comuniştilor, care cu comerţul lor socialist înlăturaseră în mod necugetat pereţii de rezistenţă, ca să mărească spaţiile comerciale de la parterul unor imobile din centru. Cine decidea aceste modificări, la Centrocoop?) Din delicateţe, Nea Mitică nu comenta în nici un fel situaţia mea familială. Avea el însuşi mari probleme, cu cei trei copii din a doua căsătorie, cu cele două fete din Bucovina, unde fusese căsătorit pe vremuri, cu părinţii lui bătrîni şi bolnavi, cu surorile…

Ne încălzeam la flacăra dragostei comune pentru Artă. Autodidact, avea lecturi multiple şi benefiia de un fler infailibil. Shakespeare, dar şi Saint-John Perce, dar şi Hölderlin, şi Rilke; dar şi Salinger, Truman Capote, Durell, - un partener cu care nu mai isprăveam de vorbit. Dacă ne prindea ora mesei la mine, mîncam la mine, dacă ne prindea la el, mîncam acolo. Nea Mitică fiind unul dintre oamenii cărora sărăcia şi foametea le schilodiseră copilăria. Uneori mi se părea că mă tratează ca pe fratele lui mai mic, Titi, care murise de foarte tînăr, din neglijenţa medicilor. Un artist dăruit, care relua o frază de zeci şi sute de ori, pînă o aducea la perfecţiune. Pe stradă, se oprea brusc şi mă întreba: “Ai auzit ce-a spus omul ăla?”, îl izbea muzicalitatea vreunei fraze, expresivitatea unei ziceri etc; şi-mi mai spunea: “Multe am învăţat eu din filmele americane!”, referindu-se desigur la laconismul dialogurilor, la directeţea abordărilor din film. Artistul în stare pură.

M-a întărit sufleteşte în momentele cele mai grele, s-a bucurat alături de mine de bucuriile mele. Cînd m-a văzut alături de Lidia. Iar cînd s-a născut Andreiu-mic, în modul cel mai firesc, a devenit naşul lui de botez.

 (Jurnal Vreme închisă)