Ion Lazu

 

 

ROMANUL UNEI DRAME ISTORICE

 

Romanul lui Ion Lazu, „Veneticii” (Editura Ideea Europeană, 2009), este povestea unei familii de basarabeni smulse din rosturile ei de valurile negre şi învolburate ale istoriei. Dar, urmărind destinele unor oameni care vor fi obligaţi de împrejurări să-şi trăiască cea mai mare parte a vieţii lor ca refugiaţi de război, într-o lume ostilizată de noile realităţi social-politice aduse în Patria-Mamă de tancurile sovietice, autorul realizează în acelaşi timp o panoramă vastă şi tulburătoare a societăţii româneşti din cea de a doua jumătate a veacului XX. Scris cu o mână sigură şi cu un har aparte al evocării, romanul este revelator nu numai sub aspectul mulţimii de evenimente şi de întâmplări aduse în discuţie ori al consistenţei şi al diversităţii personajelor, ci şi prin performanţele sale estetice, care-i prilejuesc cititorului o lectură nu numai instructivă, dar şi deosebit de atractivă. Lumea pe care Ion Lazu ne-o aduce în faţa ochilor este adeseori terifiantă: război, ocupaţie sovietică, teroare de masă, execuţii sumare, fuga disperată din calea inamicului, trenurile luate cu asalt de refugiaţi (veritabile iaduri pe roţi), foamete, boală, groaza zilei de mâine. Dar, peste toate acestea, rămân memorabile atât figura luminoasă a mamei (Vera), puterea ei nemărginită de sacrificiu, inima ei vitează, iar pe de altă parte, bărbăţia şi pragmatismul tatălui (Grigore), adaptabilitatea lui la realităţile aspre ale refugiului de-o viaţă, înfruntarea cu demnitate a statutului de venetic. El nu se va da în lături de la nicio muncă, oricât de inconfortabilă (cărăuşie, mic negoţ, lucrător în industria de mezeluri etc.), născocind în permanenţă cele mai felurite mijloace pentru a asigura hrana şi un acoperiş deasupra capului pentru familia sa numeroasă. Însă nu va accepta să devină informator al Securităţii, cu toate riscurile ce decurgeau de aici, cel mai însemnat fiind acela de a fi expediat, împreună cu întreaga familie, în Moldova sovietică şi de-acolo, mai mult ca sigur, în Siberia, ca trădători de ţară.

Din acest punct de vedere, al statutului social de venetici, pentru familia de basarabeni refugiată pe malul Oltului, în împrejurimile Slatinei, la peste o mie de kilometri de vatra lor, de obârşia lor, starea de război nu se va încheia niciodată. Este o dramă care, pe cei vârstnici, îi va însoţi până dincolo de mormânt şi care, într-un anumit fel, se va continua şi-n urmaşi. Veneticii nu vor fi niciodată asimilaţi de localnici, tot aşa cum nici ei nu se vor simţi vreodată acasă printre aceşti oameni. Urmărind în toate nuanţele ei semnificative animozitatea dintre cele două lumi – a veneticilor şi a băştinaşilor – Ion Lazu realizează pagini de o mare adâncime psihologică. Familia de basarabeni refugiată în Ţară din calea prăpădului sovietic nu-şi va uita nicio clipă originile, tradiţiile, locurile natale, întâmplările de demult, trăind parcă tot timpul într-un fel de provizorat, în ritmurile şi cu obiceiurile de-acasă, deşi posibilitatea unei reîntoarceri la vatra strămoşească este nu numai imposibilă, dar, în condiţiile date, chiar înspăimântătoare. În acelaşi timp, cu rare excepţii, localnicii îi percep pe basarabeni ca pe un corp străin, la care privesc dacă nu întotdeauna cu ostilitate, atunci măcar cu indiferenţă. Şi nu numai cei mari, dar şi copiii au conştiinţa de venetici. De aici, o anumită sfială a întregii familii, o anumită inaderenţă la viaţa colectivităţii, un anumit fel ciudat de a fi, o anumită mutilare sufletească. Astfel, pentru a nu bate la ochi şi-a amplifica ostilitatea celorlalţi, bucuriile vor fi trăite cu surdină, iar necazurile (alungarea dintr-o casă în alta, furtul cailor etc.) şi nenorocirile ce nu se mai sfârşesc (moartea fiului cel mare, detenţia cumnatului, moartea socrului) – înghiţite în taină, în dialoguri cu Dumnezeu-Tatăl, odată cu lacrimile. În această privinţă, bocetul mamei, la căpătâiul fiului de 12 ani mort de meningită, are ceva de tragedie antică: „Vai mie, la ce mi-a folosit că am fugit din faţa frontului o mie de kilometri… (…) la ce mi-a folosit, Doamne, că n-am luat dumicat în gură până nu i-am ştiut pe ei sătui, că l-am pus totdeauna înaintea mea şi nu ca pe primul meu copil, ci ca pe primul copil al lumii… (…) prea mulţi îngeri aduni, Doamne, acolo sus, pe când aici, jos, ne înghesuie ticăloşii… (…) De ce alerg nebuneşte? La ai mei, acasă… să-i spun lui Grigore că trebuie să ne pregătim de înmormântare, să-l coborîm din viaţă în fundul pământului întunecat… ca pe o stană rece, ca pe un trunchi uscat… Ţărână deasupra şi să netezim locul, să nu se cunoască unde am zăvorît voioşia şi râsetele… şi cicorile ochilor lui să le soarbă ţărâna…”

În timpul prezent al povestirii, atmosfera este mai tot timpul tensionată, de îngrijorare, de neîmplinire, de teamă. Lumina şi împăcarea vin de undeva din urmă, din viaţa trăită cândva, din „timpurile normale”, din amintirea satului de pe malul Nistrului. Astfel, evocarea climatului basaraben de viaţă de dinainte de război îi oferă lui Ion Lazu prilejul de a ne delecta cu pagini memorabile, încărcate de o inefabilă poezie. Această viaţă, retrăită mereu şi mereu, este de altfel oxigenul care revigorează în permanenţă sângele veneticilor, reîmprospătându-le forţele şi reînnoindu-le speranţele.

În cea de a doua parte, romanul devine în mod explicit autobiografic, atât prin intercalarea unor pagini de jurnal intim ale autorului, cât şi prin asumarea calităţii sale de fiu, frate, soţ ori tată (biologic) al personajelor cărţii. După o scurtă acomodare, cititorul acceptă cu uşurinţă şi această nouă convenţie literară, beneficiind apoi de noi pagini măiastre, când profund evocatoare ale vieţii din timpul şi de dinaintea războiului, când de o actualitate imediată şi adeseori bulversantă a României de după revoluţie. În acest fel, eroii principali ai romanului – mama Vera (care se simte la fel de înstrăinată în apartamentul fiului din Bucureşti, ca şi-n căsuţa din satul oltenesc de adopţiune) şi tatăl Grigore (care, la peste 80 de ani, înjunghie singur porcul de-o sută de kilograme) – sunt analizaţi şi psihanalizaţi până-n cele din urmă clipe ale vieţii lor de venetici, ce-şi dorm acum somnul de veci în pământ străin.  

Atât prin subiectul său, de un dramatism incontestabil, cât şi prin frumuseţea, profunzimea şi autenticitatea scriiturii, romanul lui Ion Lazu se dovedeşte a fi o carte de pus pe raftul întâi al oricărei biblioteci.

 

           STEFAN DIMITRIU  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BALADA MIRESII DIN RUSALII.

 

 

“În minunata lună mai”,                       

Trecea mireasa Păr-Bălai              

Urmată de un mic alai

De tineri vornicei şi crai

Toţi în costum, la mare ştai(f)

 

 

 

 

 

 

 

Era târziu în după-amiază            

Şi totul încăpea-ntr-o rază                     

Străluminată, ce vibrează

Şi-n calea ei pulverizează

Frunzare, crengi şi iarba trează.

Iar Lidia se minunează

Şi strigă: - “Repede, pozează!”

 

 

 

 

O mai zării o dată, sus,                                   

Apoi s-a dus… şi ei s-au dus

Printre copaci, către apus…

Şi am rămas cu-n jind nespus

Ce s-a indus şi m-a răpus

Iar ei s-au dus.  Şi iată, nu-s!

 

 

Dovadă-s aste trei vitralii

Cu-acea mireasă din Rusalii

Plutind cu părul ei bălai

Pe o alee ca din Rai

“În minunata lună mai”…

 

25 mai 2010               ION LAZU

(Digitaţii prealabile, 1)
 
O sonetină

Lui IMURGEANU, bardul taciturn
însingurat în al Onoarei Turn…
 
 
Abstras, contras, nocturn şi taciturn
Deasupra Mărei, pe un ţanc de stâncă,
Cu-o superbie ce-l animă încă,
S-a-nsingurat într-al Onoarei Turn;
 
Sătul de sine, ţeapăn pe coturn,
Cu cea mai ascuţită peană-n brâncă,
El numai mana zeilor mănâncă -
Şi-n rest posteşte - sfânt zidit în turn.
 
De suu-us de tot, din piscul faimei sale,
Se-apleacă peste coala mult docilă
Şi frisonat între extaz şi silă
El scrijelează versuri epocale.
 
Prea rar privirea spre mireni o-ntoarnă -
Când le aruncă Opul, prin lucarnă…
 
 22 mai 2010               Ion Lazu

 

(Digitaţii prealabile, 2)
 
Nemuritor, Poetul
 
                lui IMURGEANU, spre 70
               
                Motto: “Căci este sara-n asfinţit…”
 
 
 
…Căci este viaţa-n asfinţit,
Dar noaptea nu-i urmează…
Fiind poetul rânduit
Celor ce-n veci durează.
 
El clipa sa nu-o a răpus
Cu fiece secundă,
Căci sufletul şi l-a transpus
În lumea sa secundă.
 
El traiul nu şi l-a trăit
Cu lăcomie mare,
L-a amânat şi s-a sfiit
Veghind în aşteptare…
 
Precum albina, ce la stup
Nectarul îl aduce
Şi-l mestecă în al ei trup
De lasă mierea dulce,
 
Aşa Poetul în cuvânt
Îşi pritoceşte harul
În taină şi cu crezământ
Poemei dând nectarul;
 
Cum fagurii în buduroi
Se-adună, plini de miere
Dar nimeni nu mai ştie apoi
Albina-n zbor când piere…
 
Nimeni din colb n-o va sălta,
De jertfa-i nu se ştie,
Ci mierea-n veci nu s-o strica -
Ea-i proaspătă  - şi vie!
 
Tot astfel şi poetul, zic
Viiază-n viersuire -
El e nemuritor, un pic,
De moartea-i n-avem ştire!
 
23 mai 2010          Ion Lazu

Monitorul de Suceava

să vezi şi să nu crezi!

 

                          

                          EXCEPŢII

 

Cum am mai scris, mă-ncearcă fel de fel de bănuieli când citesc jurnale publicate antum, mai ales acelea în care se sugerează insistent o timpurie disidenţă a autorului, urcând până către perioada intra-uterină. Trebuiau să existe şi excepţii; una dintre ele se intitulează „Scene din viaţa literară” şi este datorată lui Ion Lazu, geolog de profesie şi, prin vocaţie, neîndoielnic, merituos scriitor. Într-o cărţulie cât un paşaport, Lazu izbuteşte să resusciteze amintirea vieţii literare bucureştene a anilor ’79-’89, cu epicentrul la Casa Monteoru. Acolo unde, la etaj, cuplul Macovescu-Iancu încerca să „orienteze” destinele scrisului românesc, în vreme ce la parter, în animata parohie a doamnei Candrea, se consumau revelatoare scene literar-lumeşti sub privegherea duo-ului Shapira-Miţi. O lume în aparent dezordonată agitaţie browniană, dar, de fapt, funcţionând un singur sens al tuturor zbaterilor: accesul la tipar. I-am cunoscut îndeaproape pe toţi cei evocaţi în carte şi-i de mirare că tocmai pe autor nu-l ştiu decât din filele acestui jurnal atipic, despre care spune că a fost scris „cu respect oarecum fanatic pentru faptele de viaţă” „şi într-o încredere funciară în posibilele semnificaţii ale celor reale, mai mult decât în roadele unor ticluiri meşteşugite, bine aduse din condei.” În altă parte îşi declară „inaptitudinea de a fantaza”, defect pe care izbuteşte, până la urmă, să şi-l preschimbe în „veritabil avantaj”. Şi chiar aşa-i. Toată floarea cea vestită a literelor române defilează pagină de pagină, într-un fel confirmându-se zicerea că pe scriitor este bine să-l citeşti, nu să-l şi cunoşti îndeaproape. Lazu are un spirit de observaţie cu totul ieşit din comun şi-i capabil de sinteze caracterologice „dintr-un şfichi”. Iată-l, intrând pe uşa restaurantului scriitorilor, pe Ion Grigorescu: „scund, roşcat, bondoc şi cu chelie la discreţie, altfel foarte sigur pe el.” „Foarte sigur pe el” este observaţia definitorie pentru conduita generală a personajului, iar Lazu a nimerit-o dintr-o ochire-n cadrul uşii! Am fost coleg şi prieten cu Marin Sorescu; pur şi simplu n-am băgat de seamă  că toarnă şi ţine furculiţa cu stânga, dar scrie cu dreapta. Cum să-i scape amănuntul lui Lazu? Îl trece la catastif: „Ajuns acasă, laşi sacoşele, pachetele, ca să te eliberezi, în hol, de toată povara. Tot astfel procedezi şi cu impresiile de peste zi: le deşerţi în jurnal (un fel de hol al literaturii) şi scapi de ele – le dai în grijă neantului.” Alintătură recursul la… neant, fiindcă Lazu are o credinţă tonică în literatură: „De ce scriem şi tot scriem, chiar dacă s-ar părea că repetăm sau copiem din alţii? Pentru că adevărurile vieţii sunt câteva, nu prea multe, însă ele trebuie(sc) spuse şi răs-spuse mereu.” Nu-şi ascunde îndoielile faţă de propria-i înzestrare (uneori am sentimentul stresant că nu numai toţi scriitorii sunt mai dotaţi ca mine, dar până şi oamenii cei mai simpli…”) Iar când, „după lupte seculare”, Lazu izbuteşte să-şi tipărească scrierile, este nevoit să constate că „Nu e suficient să scrii o carte bună, nici să reuşeşti publicarea ei după ani de lupte şi amânări – criticii nu vor să te citească, sau nu scriu, sau nu li se publică recenzia.” Asta era în 1988. În anul de graţie 2010, este de adăugat la dezinteresul criticii (faţă de cartea neînregimentată) şi, mult mai trist, dar din ce în ce mai marcat, acela al cititorului… Acest colorat „a fost odată” propus de Ion Lazu prilejuieşte întâlnirea cu o tipologie de-a dreptul pitorească şi oferă istoriei literare sumedenie de amănunte-argument pentru mai exacta conturare a portretelor scriitoriceşti. Chiar dacă aveau „să se scutur’ multe moarte”, oricare dintre măştile aduse-n horă spre a juca fie şi rolul pionului pricăjit a avut partea de contribuţie în constituirea unui peisaj spectaculos, populat şi de altitudini, şi de câmpie plată, şi de adevărate prăpăstii. Perioada, care n-a dat numai rebuturi în literatură, merită în continuare investigată, inclusiv prin astfel de portretizări memorialistice inteligente, sincere şi nonconformiste. Bună carte!

                                             MIRCEA RADU IACOBAN

 

marţi 18 mai curent, la orele 17:00 la Sala oglinzilor de la Casa Scriitorilor (cât încă nu am pierdut-o definitiv…), in cadrul celei de a zecea  seri din programul Poezie la prima vedere (iniţiator Dan Mircea Cipariu), poeta si actrita Lidia Lazu a citit 21 de poeme din volumul In voia luminii, (câştigător al concursului CopyRo pe anul 2010), volum in curs de apariţie la editura Ideea Europeană . Autoarea a surprins asistenţa printr-o interpretare briantă a textelor sale şi i-a încântat pe sensibilii participanţi cu improvizaţiile sale muzicale pline de farmec şi strălucire. Printre distinşii participanţi am remarcat prezenţa unor prieteni scriitori: Lucia Negoiţă, Ioana Greceanu, Niculina Oprea, Monica Mureşan, Andana Călinescu, Lulu Iordan, Nicolae Tzone, Mihai Miltiade Nenoiu, Viorel Dianu, Ion Andreită, Florin Costinescu, Paul Schuster-Stein, Ion Roşianu, a altor admiratori ai Lidiei Lazu, care îşi consolidează faima de interpretă foarte originală a Poeziei, fie că este vorba despre propria creaţie lirică, fie că se raportează la marile şi luminoasele nume ale poeziei româneşti clasice, de la Eminescu, Blaga, Bacovia… până la Iulia Hasdeu.

Aşa după cum a spus, cu o exprimare inspirată poetul Dan MIrcea Cipariu în cuvântul său de încheiere a sesiunii de primăvară, de data asta ” am ascultat un tril aproape metafizic…”  Nici nu e de mirare, daca ne gandim ca scriitorul Ioan Barbu directorul Curierului de Valcea, si-a intitulat astfel una din relatarile sale despre prestatiile actritei: “ Lidia Lazu, un fenomen al muzicii si poeziei.” Iar poetul si dramaturgul Georges Astalos, faimos la Paris si ale carui piese sunt jucate pe toate meridianele lumii, a scris:” Asemenea inflexiuni n-au mai fost intalnite decat in interpretarile vocale ale  marii cantarete Maria Tanase.” (2000)

Sonetul ruginii

Lui Gh. Istrate

 

De „aur ruginit”, eu drept ţi-oi spune,

Azi auzit-am pentru prima oară –

Naiv cum sunt, crezusem, bunăoară,

Din aur că se fac podoabe-anume

 

Ca să reziste şi să fie bune

Veacuri la rînd, în case şi pe-afară,

Pe deget sau la gîtul de fecioară

Şi-n punga celor care vor să-adune…

 

Cu fierul calp chiar ăsta  e necazul:

Azi e lucios, dar mîine sau alt’dată

- Ca vina ce-i ascunsă, ocultată –

Cîndva rugina-i va păta obrazul…

 

Ştie vecia aurul să-nfrunte.

La fier  rugina-i un păduche-n frunte!

Sonetul cuţitului Stainless Steel.

Am dăruit poetului Gh. Istrate

un cuţit găsit pe plajă.

 

Tu, Mare, ai colane şi inele,

Ai ghiuluri, ai brăţari şi nestemate –

Hoţeşte le-ai subtilizat pe toate

Şi-acum te faci că nici nu ştii de ele!

 

Ai viclenit codane dintr-acele

Ce s-au întins pe plajă, răsfăţate,

Privind lasciv la valuri înspumate,

Cînd tu-ngropai, la fund, podoabe grele…

 

Mi-ai aruncat şi mie, de urgenţă,

Un lung cuţit de suedeză marcă

În locul aurului ce-ai ascuns, de parcă

Sperai să-adoarmă treaza-mi vigilenţă.

 

Ci, neclintit, pîndesc ca într-o vrajă,

Dositul aur să-l vomiţi pe plajă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                        Celor doi / poeţi de mare soi…

                        Istrate si Murgeanu

 

Visam că Marea-şi părăsea ghiocul

Cu-al său tumult din valuri euxine

Şi, hăt-departe,-n zonele alpine,

Ca-n Cretaceu, îşi regăsise locul…

 

Priveam de-acuma fascinat la jocul

De valuri înţesate de jivine

Din vremuri dispărute, care,-n fine,

Îşi încercau, o dată-n plus, norocul.

 

Simţeam o dulce binecuvîntare

Că-n groapa euxinică adîncă

O Mare Neagră nu există încă,

Nici Casa Scriitorilor la mare;

 

Nici doi poeţi cu barbă, burţi şi plete,

Să-nşire contondentele sonete.

 

Sonetul Aţei fără Ac

Lui Gh. I. Strate-gicu’

 

Aflînd că Acul fără aţă trist e,

M-aş repezi cu-o papiotă-ntreagă

S-o dărui celui ce cuvinte leagă

Într-un sonet cu rime anarhiste;

 

Mai bine poate-ar fi să nu insiste,

Cînd toată pînzătura e beteagă

Şi nici metaforele nu se-ncheagă

În versuri ce ezită să existe…

 

C-am vrut să te înec la Mare spus-ai?

Apoi că-am vrut să îmi împlînt cuţitul?!

Şi cînd continui astfel cu scornitul,

Mai poţi pretinde că răspunsu-i musai?

 

Nici un răspuns! Tăcerea suverană

Pumnal e, răsucit adînc în rană !

 

 

 

 

Sonetul cozilor îmbîrligate

 

 

Suntem topiţi de-atîta bunătate,

Bucata noi ne-a rupem de la gură

La cîini s-o dăm, iubiţi peste măsură,

Cu frisonante cozi îmbîrligate;

 

Pe plajă-n zori de zi sau pe-nserate,

Căţeii care partea şi-o avură

Se gudură, fac mare tevatură,

Voind recunoştinţa să-şi arate…

 

Că-o fi Ţigan, sau Lady sau Negrilă,

Sub fălci îi gîdilăm, de ceafă-i prindem,

Din ochii lor privirea n-o desprindem,

La piept ţinuţi, cu dragoste febrilă.

 

Ci doar colegul ni-l tratăm ca fiară

Strigându-i: Marş din poezie-afară!

 

 

Sonetul Acceleraţiei

Se-nchină celor doi amici

Talente mari şi pensii mici -

Că de-aia am ajuns aici…

                        (la Neptun, în extrasezon…)

Călcînd acceleraţia la blană,

În zece zile-am scris sonete zece –

Că-n asta nici Murgeanu nu mă-ntrece,

Cu frenezia-i hölderliniană;

 

Istrate iar, nemailuînd în seamă

Restricţii rutiere pe-unde trece,

Cu-o patimă înfrigurată, rece

Dă Muzelor, în pripă, largă vrană.

 

Cînd seara, la cantină, după cină,

Citesc sonete de-astea, epocale,

Chiar migratoarele se-abat din cale,

Iar Marea-şi dă sonorul în surdină.

 

Însuşi Shakespeare, la Stratford-upon-Avon

Ciudos la culme, îi înjură zdravăn…

 

  

Sonetul vilei Zaharia Stancu

(unde cei trei împuşcă francu’…)

 

„Acolo unde-s nalţi stejari” de veghe –

Iar nuci şi pruni şi meri doar ici şi colo,

Doi slujitori zeloşi ai lui Apollo

Sonete-nşiră, ca loviţi de streche;

 

Ca două genii fără de pereche,

Din zori în seară şi chiar mai încolo,

Cu străşnicie sau mai în tremolo,

Muzei îi toarnă rime în ureche –

 

Ci barzii nu-şi dau rînd şi se strofoacă,

Iar eu i-asist, cu-„o nepăsare tristă” –

Căci limba-n care dumnealor insistă

Este pe veci pierduta geto-dacă.

 

Ei cred că aventura abia-ncepe  –

Dar, precum Nasso, nimeni nu-i pricepe…

 

remus valeriu giorgioni, petru ursache, magda ursache, valeria manta taicutu     In epicentru: : Magda URSACHE. Cazu’ Lazu: “Eu vreau sa fiu un om cumsecade.” Scris la Tuesday, May 11 @ 14:59:24 CEST de catre asymetria

Magda URSACHE  Cazu’ Lazu: „Eu vreau să fiu un om cumsecade” Încep cu o mărturisire: după ce am alunecat, citind cele peste 500 de pagini de memorii Marino, într-un hău de orgoliu şi de răutate, am căutat o lectură reconfortantă şi am găsit-o: Scene din viaţa literară, 1979-1989, Ideea Europeană, 2007, de unde am decupat notula din titlu, an optzeci. Ion Lazu e cu adevărat „om de pîine”, cum îi spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simţul măsurii, devotat. Sau, cum se autocaracterizează el însuşi, într-o elegie (sînt mîndră că mi-a dedicat-o): „un sălbatic rupt din context/ răstălmăcit de vremile prea tulburi”. Preceptul după care se conduce Lazu, devenit titlu de roman, este Despre vii numai de bine. Mă sprijin şi pe o însemnare din 5 aprilie ‘89: „Citesc Daniel Vighi, foarte plăcut impresionat de talentul său. Poeme în proză de cea mai bună calitate, impecabile, neaşteptate. Cine va fi fiind autorul Vighi? O foarte bună surpriză după Andru, Mareş şi Iovan”. Vorbele diaristului sînt cugetate, derapajele de limbaj – inexistente. Pînă şi dezamăgirile le percepe uşor siderat, dar cu blîndeţe, ştiind că în lumea literară „trădările şi nerecunoştinţa vin exact din direcţiile unde te credeai mai asigurat” (notă din 1980). Lepădările nu-i stau în fire. Şi este cel mai potrivit în rolul de PR pentru prietenul Mircea Ciobanu (pe buzele căruia surprinde „un surîs de alchimist”), pentru prietenul Dumitru Alexandru, cu compasiune, pentru prietenul Caius Dragomir, pentru prietenul Ion Murgeanu. Cu ultimul, partener de dialog literar, a tipărit o carte pentru doi. Şi geologul şi scriitorul au aceeaşi profesiune „de om singur”, arînd la citit, cum formulează alt poet din neamul blajinilor, Paul Aretzu. Ion Lazu citeşte din „tendinţa de identificare cu ceilalţi, de contopire cu lumea”. Comuniunea cu prietenii este  una dintre „fericiri”, dacă nu omite să însemneze, cu prilejul lansării cărţii Blana de viezure: „Ce-am mai cîntat în maşină, la ducere!”. „Însă la noi, cînd faci o asemenea afirmaţie despre sine (cumsecade, n.m., Magda U.) rişti să fii luat de nătăfleţ, în cel mai bun caz. Ca să nu mai spun că, în cazul unui scriitor, această asumare te face ciudat, chiar ridicol. Şi scriitor şi cumsecade, cine a mai văzut?” Aşa este: „normalul” e ca X să-i dea un dupac lui Y, pe hîrtie, pe blog ori chiar la propriu; A are pentru B un glonţ pe ţeava flintei, înainte de a-i citi cartea. Scriitorului român îi vine greu să accepte valoare celuilalt: i se pare că, acceptînd-o, îşi neagă propria valoare. Mai „natural” este să-l insulţi pe autor, nu ce afirmă el; ori să-l scuipi şi să-i zici că plouă. Vorba lui Teodor Mazilu: „eu i-am dat o palmă şi tot el spune că i-am dat o palmă”. Iar la capacitatea de a compromite, ridiculiza, jigni, insulta, cred că Adrian Marino deţine, ca memorialist, recordul. Printre literaţi, Ion Lazu se consideră şi chiar este Intrusul. Îi percepe cu un soi de sfială, ca de frate mai mic, nu de confrate. Şi-mi amintesc ce mi-a spus odată gracila sa soţie: „Ionu vede altfel pietrele”. Şi oamenii, aş completa. E îndrăgostit de Lidia, de trovanţi, de raţele de pe lacul IOR, de agate…, pe care focalizează inspirat. „Există, vezi bine, mai multe forme de orgoliu: orgoliul celui care intră peste redactor şi bate cu pumnul în masă; şi orgoliul celui care aşteaptă ca manuscrisul să decidă singur”. Îl urmez şi aici: discreţii, nu gălăgioşii scriu opere importante, solide. Un exemplu? Aşa cum a semnalat Costi Stan, Veneticii (romanul din 2002, reluat, reeditat în 2009) e mult peste fresca armeană a lui Varujan Vosganian, declarată cu grăbire cartea anului 2009. Adevăraţii arnoteni ai scrisului ştiu bine care e cartea de boierie, de rang, aleasă şi care e omagiată conjunctural. Roata norocului de scriitor e foarte capricioasă. Nedreptăţeşte de multe ori. Iar politicul creează o notorietate adesea nemeritată. Lazu nu insistă pe astfel de decepţii, dimpotrivă, în imaginea sa, scriitorul este o figură aproape de idealitate. Din acest crez izvorăşte „religiozitatea” cu care pune plăci memoriale pe casele unde au locuit oameni de condei. Cu al său aspect de Don Quijote (în luptă cu morile de vînt ale uitării) pare suspect proprietarilor ori vecinilor. Proprietarii se tem că placa le va „cauza”, în eventualitatea unei vînzări. Cum? Clădirea e atît de veche? Dacă o să cadă la cutremur? Mihail Dragomirescu a locuit într-un imobil care nu vrea să-i păstreze amintirea; colocatarii lui Radu Albala n-au vrut să aprobe dreptunghiul de marmoră. Lazu trece prin întîmplări de odisee, dar nu renunţă. Şi aici trebuie arătat că acel hidalgo de la Mancha e un prototip nu numai al filologilor, dar şi geologilor, obsedaţi deopotrivă de Himeră. Geologul de profesie Ion Lazu investighează cum altfel decît ca un terenist: forează în straturi de uitare, pentru că nu vrea să uite, să se uite. Sursum corda, scriitori! Lazu se luptă aproape eroic pentru plăcile voastre memoriale. USR a pus – zice-se – 60 de plăci în 60 de ani. Lazu a reuşit mult mai mult: numai în 2007 – o sută. Oricum, pregăteşte, cred, o placă în memoria sediului pierdut, din Calea Victoriei, nr. 115. „Unii mă cred geamgiu”, mi-a spus cu ironie subţire moldoveţul de peste Pyretus. Şi l-am asemuit în constanţă cu Paul Goma şi cu regretatul Andrei Vartic, altă „cruce de basarabean”. Listei în piatră Lazu îi adaugă alta: un Proiect de memorial al victimelor comunismului, adunînd numele scriitorilor arestaţi, încarceraţi, anchetaţi, deportaţi pe motive politice de regimul căzut, în fine. Aşa ne-am şi cunoscut: m-a rugat să parcurg lista Banu Bădulescu şi lista Romulus Rusan, să nu se strecoare, cumva, vreo greşeală, să nu lipsească vreun nume de erou al rezistenţei la dogmă. Mai exact spus, martir. Şi mă gîndesc la macheta unei sculpturi de C. Popovici, Învingătorul: fără un picior, fără un braţ, dar înălţînd cu cel care i-a mai rămas un ciot de sabie. Am vrut atunci să-l întreb: Dar victimele „luptei de clasă” cine le numără, Domnule Lazu? Ca anglistul Dragoş Protopopescu, autorul unei cărţi de excepţie, Fenomenul englez. S-a sinucis în ‘46 pentru a nu fi arestat. Nu, nu cred în laşitate colectivă cîtă vreme s-a murit în temniţă, în zarcă, în lagăr, la Canal. Dar de laşitate colectivă ne facem vinovaţi dacă n –au statui cei  care au încercat să biruie vremea şi vremurile. Dacă Memorialul durerii nu se învaţă la şcoală, dacă lunga listă a victimelor nu intră într-un program Pro Memoria. Lazu ne obligă să nu rămînem indiferenţi, să nu fugim de trecut într-un moment cînd mnemastenia riscă să devină endemică. Prozatorul deţine cele trei calităţi „de bază”: memorie, fantezie, spirit de observaţie, fără a mai pune la îndoială combustibilul, talentul. Binecuvîntat astfel, îi este uşor să monteze scene de viaţă literară. Ca să-şi facă prospecţia, geologul-prozator împinge uşor uşa Casei Monteoru. Se aşază la o masă, ascultă şi vede. E ştiut, forţa inteligenţei constă în a-l auzi pe celălalt, alterul. Prima scenă, primul moment: 1980, numirea lui Nicolae Dan Fruntelată (în locul lui Nicolae Dragoş) la conducerea revistei „Luceafărul”. Aşadar, nu Grigore Hagiu, nu Ion Gheorghe, nu Petre Stoica, nu Cezar Ivănescu, ci cel venit de la „Scînteia” mică. De ce? PCR îl desemna totdeauna pe cel care răspundea comandamentelor, comenta eficient-propagandistic congrese şi plenare; pe cale de consecinţă, zelosul activist se lăfăia în vitrinele librăriilor, lua premiile Academiei, era apreciat, ba chiar supraapreciat. Şi nu: destinul nu ţi-l făcea caracterul, după vorba clasicilor, ci Partidul. Cei neceauşizaţi publicau cu întîrzieri de ani de zile. Amînările editoriale îţi încetinesc ritmul, te descurajează. Ion Lazu a publicat în presă în 25 de ani, 10-12 grupaje de poeme, a aşteptat 8 ani ca să-i iasă un roman şi 11 pentru Muzeul poetului, elegii. Lăudat după primele două cărţi de Europa Liberă, i-au rămas cărţile în sertar ceva ani. „Clănţăii” erau privilegiaţi: nu aşteptau la porţi editoriale, nu erau „reportaţi” din plan în plan, se bucurau de tiraje fabuloase, intrau prin efracţie în manualele şcolare. Odată aşezat în sala vegheată cazon de Shapira, Ion Lazu reţine deliberat dialogul cuplului Mara Nicoară-Ion Lilă, à propos de proaspătul numit, ascunzînd, ca să salveze aparenţele, că e stingherit – puţin zis – de bîrfă. La greci, Momos era zeul ironiei, dar şi al bîrfei, patronul Teatrului, Născătorul Măştii. Şi măştile se animă. Lilă, sărind obedient să ofere ţigări Oscar; Mara, în palton de vulpi, indicîndu-i pe cine să nu salute şi tocîndu-i pe toţi; cînd descinde Mircea Dinescu, este etichetat rapid „fiu de aprozăriţă”. În varianta Lilă, Mircea Dinescu i-ar fi căutat lui „Răcănel” rîme în bălegar: „dacă patronul ar fi voit o rîmă de 3 cm, ăsta scotea lupa şi îi dădea la mînă o rîmă de 3 cm”. Prozatorului experimentat nu-i trebuie decît cîteva rînduri să-i aducă în scenă pe Dan Laurenţiu, aruncînd evaziv un „vedem noi”, pe Grigore Hagiu, „foarte tulbure”, pe Nichita Stănescu, cu o femeie scînteietoare, cu pălărie neagră-apaş, pe care o prezintă „penultima mea soţie”, pe Petre Stoica, cu o amuletă la gît, „cărunt deja şi cam fonfăit din motive de pahar”. Masa lui Jebeleanu – epicentrul restaurantului rămîne „cu scaunele întoarse”. Cînd apare „Castelanul”, un scriitor se opreşte „potrivindu-şi căciula în cap, precum pe vremuri clăcaşul român”, sperînd că Jebe îi va rezolva vreo problemă. Şi cîţi pălmaşi/ nevoiaşi nu-şi puneau speranţa că-şi vor rezolva problemele la masa Jebe! Numai Ion Gheorghe nu-l salută. În consternarea generală, Ahoe, „care e piţigăiat de atîta băut şi ţipăt”, scandează: „Nouă asta ni-i mîndria/ Jebeleanu, poezia!” Altă rimă a lui Tudor George: „Jebe care ne trebe”. Ion Nicolescu, cu şapca de blană pe cap, ţipă la chelneriţa Miţa; Adi Cusin intră „încruntat şi mustăcios în genul lui Labiş”; Velea nu arată prea bine: „năuc”, căutîndu-şi căciula presupus furată, dar C. Ţoiu e „şeful sacourilor la scriitori”, „avantajat şi de recuzită: o pipă fotogenică”. Răcnetele şi disputele jegoase nu contenesc. Scandaliii, sfadasinii din restaurantul Casa Monteoru întreţin o atmosferă nesuferită. Se bate cu vorba, uneori şi cu pumnul, se sparg pahare, e fum. Că te şi gîndeşti – ce caută singur între intelectocănimea de local (cuvîntul lui Luca Piţu) elegiacul poet (vezi Structura durerii). Fizionomii, ce altceva? Şi foloseşte priceput teleobiectivul. Îl fixează pe Mihai Ursachi: „foarte blond, de fapt chiar roşcat şi urîţel, însă tocmai aceşti oameni sînt fotogenici” ori pe Nichita Stănescu, „în celebrul lui pulover-sac, din care-i mai ies doar cracii: un fel de pulover-platoşă împotriva vieţii?” Pe Ileana M. şi pe J. îi surprinde „zîmbindu-şi şi arătîndu-şi amîndoi dantura; am înţeles că de fapt cei doi se certau în lege”. Montajul de scene nu-l ocoleşte pe Cezar Ivănescu, afirmînd limpede: „Am vocaţia sărăciei şi teama de a fi şef – două lucruri la care ţin”. Ion Lazu înaintează astfel pe vreme închisă, titlul aluziv al întregului Jurnal, pe care îl consideră „un fel de hol al literaturii”. Asta pentru că îţi „deşerţi” acolo impresiile, cum te lepezi de sacoşe, la intrarea în casă. Materia netrebuincioasă rămîne afară; minereul preţios îl ia cu sine, în literatură. Dincolo de uşă încep „chinurile scrisului”? Chinuri? Dar Ion Lazu e sigur că  asta e „unica plăcere a vieţii”. Chinurile adevărate sînt altele: L. Ulici i-a blocat 10 ani Curtea interioară. La lansarea romanului Rămăşagul (Cartea Românească, 1982), acelaşi Ulici lăuda stilul, fluenţa, construcţia parabolei, exact ce îi contestase alaltăieri. Şi poate cea mai mare „fericire” a vieţii de cărţar e cartea abia apărută: „Abia aştept să i-o arăt Lidiei (e vorba de romanul Rămăşagul), să o văd cum se îmbujorează”. Mantia protectoare anti „iepocă” e manuscrisul. Aşa cum cele 6-7 luni pe an, departe de Bucureşti şi de redacţii ori edituri, îi asigură sistemul imunitar. Distanţa e vaccinul la toxinele literare. Credinţa scriitorului Ion Lazu? „A te îngropa în manuscrise. Te vor proteja de frigul morţii, aşa cum te-au izolat de viaţă”. Hîrtia scrisă poate orice, chiar să învingă timpul.                                                  Magda Ursache

ION LAZU: De sănătate…

                           se dedică lui Gheorghe Istrate, poetul inefabil, la 70 de ani

E sănătatea partea bună

Din răul care se lăţeşte

Bietul curaj ce ne înstrună

Deasupra râpei ce rânjeşte

E sănătatea o câtime

Din suferinţa cât Ceahlăul

E aripa ce-abia ne ţine

În zbor, când dedesubt e hăul

Mai năzuim o respirare

un gest o pleoapă o silabă

Ca stingerea să ni se pară

o blândă înălţare-n slavă

deci Doamne ocroteşte-n palmă

Stropul de viaţă ce disperă

Şi dă-ne o clipită calmă

Şi-o amânare care speră…

                                11 mai 2010

 

Gheorghe Istrate. Trei poeme din distilerii nocturne, 2000

Har

Lunec mereu într-o lacrimă

într-un glob de amar

m-am limpezit de patimă

am îngenunchiat în har

mă întorc cu nerăbdare

în matcă - tot mai adânc

mi-am interzis orice sărbătoare

sărbătoarea mea e Cuvânt.

 

Ritual

Aici în patul casei noastre mari

dorm strânşi sub umbra unei pleoape gravă

părinţii mei cu umerii amari

ca două pietre-mbrăţişate-n slavă

eu vin din lume cu-n veşmânt de dor

să le acopăr trupurile roase

s-aud sub cerul casei rotitor

cum trece somnul ruginit prin oase

când s-or trezi-n ferestre vor găsi

un fluture-ngheţat şi-ncet l-or şterge

bănuitori privindu-l - şi vor şti

că timpu-n ceasul morţii tot mai merge

 

Ritual

Lumina care-nvaţă să mă rabde

m-a ocolit de-atâţia ani prudent

din taina ei nechibzuit adesea

eu mi-am făcut coroană şi trident

dar din încinse vărării pierdute

un soare roşu şi bătrân a vrut

să-mi netezească pleoapele-ncepute

cu-nfriguratul morţilor sărut

ce lungă-i clipa când în apa lumii

ţi se scufundă fruntea aburind

în straiele luminilor prin care

te mai târăşti la umbra unui gând

vai ce târziu mai învăţăm răbdarea

ea-a-nchide-n sânge rănile, datori

de-a umple frunctul cu un vierme fraged-

acest altar cu preoţi-zburători…

                                Gh. Istrate