Remus Valeriu Giorgioni:

VENETICII, romanul  înstrăinării neamului,  al dramelor confraterne 

Remus Valeriu Giorgiani

Cel mai tipic basarabean  al literaturii române este Paul Goma, care zicea (despre sine însuşi, sau despre tatăl său învăţătorul) că  în Basarabia a fost socotit de ruşi spion român, iar în România spion rus…  Aceasta  este, de fapt, şi esenţa dramei românilor  basarabeni:  acolo trăitori printre ruşi, iar când au ajuns în Ţară au fost priviţi cu extremă suspiciune de  fraţii lor întru neam, tradiţie şi credinţă. Familia Grigore Manu ajunge, cu ordin de deportare, într-un sat din Oltenia (în apropiere de Slatina Olt) – de fapt schimbă mai multe locaţii, în case şi sare apropiate din aceeaşi comună. Au fost desigur şi vecini cu suflet  care le-au sărit uneori în ajutor, chiar dacă nu erau (cu mult) mai încropiţi ca ei material. Dar din partea celor mai mulţi olteni au fost întâmpinaţi cu invidie şi ochi rău, rea credinţă.  Când Grigore, care provenea dintr-o familie de neguţători  a ajuns gestionarul magazinului sătesc („cooperativa”), s-au găsit isteţi care să-l împungă în fiecare zi, că – îşi ziceau ei – de ce să ajungă veneticu  ăsta  mai bine, mai sus ca mine?? Oltenii erau buni mai mult de gură decât de muncă, iar unul mai „deştept” a pus ochii pe caii „veneticului”, singura avere a familiei, şi  a  dispărut  cu ei într-o noapte întunecată, pierzându-şi urmele. (Şi-a construit şi un alibi de profesionist;  abia peste ani şi ani  păgubiţii au dedus cine de fapt  i-a  nenorocit).

…Dar să nu intrăm în miezul acţiunii romanului, fără o minimă prezentare.  Autorul acestor rânduri a auzit, cu cca 15-20 de ani în urmă despre geologul prospector Ion Lazu (care a activat vreo 4 ani în zona Bocşei), o prezenţă  stenică şi tonifiantă  şi  în lumea literară. Citisem în reviste câteva fragmente de proză  care mi-au atras instantaneu atenţia, auzisem şi de  un scenariu de film… Abia  de curând am aflat  mai multe despre autor, pe care am avut şansa deosebită să îl şi cunosc personal, în toamna anului trecut, cu prilejul Conferinţei Naţionale  a scriitorilor, când tocmai apăruse ediţia a treia, definitivă, a Veneticilor.

Ion Lazu este autor a l câtorva volume de proză scurtă, şase romane şi trei volume de versuri, dar cartea vieţii sale  este romanul Veneticii. După cum mărturiseşte şi autorul într-un interviu recent, subiectul acestui roman l-a urmărit toată viaţa. Ideea cărţii a pornit de la un scenariu de film de câteva pagini, pe care le-a „diluat” în… diluviul unei cărţi de  440 de pagini.  La prima ediţie, cea din 1999  (cca 300 de pagini), a adăugat  200 în ediţia a doua – 2002 - , ca apoi  să reducă  iarăşi conţinutul cărţii cu vreo 60 de pagini  în ediţia definitivă. Aceasta denotă un travaliu intens pe text – iar prin adăugarea părţii a doua, „Scribul familiei”,  romanul Veneticii, profund modern în substanţa sa, devine în ediţie definitivă unul postmodern.  Scribul familiei este chiar autorul, care în această parte a doua  reia teme, rememorează şi adânceşte motive, idei, evenimente.  Secţiunea începe cu o „scrisoare pierdută”:  scrisoare a iubitei  fiului în care aceasta se plângea mamei de nişte motive închipuite, şi se sfârşeşte cu  gestul aproape ritualic al „scriitorului” de cruci… Având o grafie mai caligrafică, a fost desemnat de membrii rămaşi ai familiei (sau şi-a luat singur această misie, ca un adevărat cronicar) să scrie pe cruci numele şi anii vieţii membrilor dispăruţi: cinci în cinci ani! Dar scribul familiei îşi reproşează că le-a făcut alor săi dreptate doar pe hârtie, în moarte, fiindcă în realitate/viaţă  i-a cam neglijat, vizitându-i din când în când.

 O saga sagace. Basarabia mitică

Romanul lui Ion Lazu a fost numit „o saga basarabeană”, după faimoasele istorisiri din literatura Nordului, care tratează istoria unei familii prin multiplele ei generaţii succesive (uneori pe o durată de sute de ani). Cartea lui I.L. acoperă 50 de ani de existenţă: bunici, copii şi nepoţi. Tot timpul familia Manu  poartă în adâncul cel mai tăinuit al sufletului nostalgia pământului natal, malul fertil al Nistrului, cu satul Ciobârciu, cu oameni de treabă, gospodari tot unul şi unul. Tinereţea lor, timpul căutării perechii, convieţuirea armonioasă cu diferitele  etnii: ruşi, evrei, tătari, găgăuzi. În Basarabia au suferit două răsturnări ale istoriei (plecă ruşii – vin ruşii…); când aceştia au (re)venit, în  martie 1944, românii au vrut să-l condamne la moarte pentru colaboraţionism cu puterea rusească: fusese gestionar şi sub români, şi sub ruşi.  Basarabia este, pentru familia Grigore Manu paradisul pierdut şi eonul  de aur, faimosul Ordin de evacuare (titlul primei părţi), marcând o sciziune fatală în viaţa lor care curgea ca un fluviu (Nistru) liniştit. (Cartea a fost comparată ci cu Pe Donul liniştit a lui Şolohov). În plus, pe lângă obtuzitatea şi lipsa de iubire/înţelegere a fraţilor români din ţară, au mai prins şi  jumătatea de secol comunist. .. De ruşi au fugit – peste ruşi au nimerit!  Dar o analiză obiectivă ar putea opina că nici să fi rămas acolo n-ar fi fost mai fericiţi. În primul rând, satele de pe malul Nistrului au fost rase de pe faţa pământului de artileria bolşevică, iar apoi în Basarabia a urmat teroarea roşie, colonizarea şi amestecarea raselor, politică de stat a ruşilor în toate teritoriile ocupate. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, protagoniştii tot ar fi îmbătrânit, s-ar fi îmbolnăvit, ar fi murit. Dar poţi să-i  conteşti/confişti  omului visul de aur, nostalgia paradisului („tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”)??…   Patria  familiei Manu este Basarabia mitică, mirifică, un colţ de rai al pământului românesc de pe care au fost rupţi, dezrădăcinaţi, strămutaţi. Din gospodari de frunte şi înstăriţi, au ajuns la marginea societăţii,  a subzistenţei,  şi unde?, în ţara lor, aproape de Centru, de Capitală.  (Realitatea este că fraţii, de dincoace şi dincolo de Prut , s-au cam înstrăinat de-a lungul istoriei lor zbuciumate, din  voinţa imperiilor, dar şi din răutatea inimilor!)

S-a spus  – şi s-a şi repetat – despre  unicitatea romanului lui Ion Lazu, dar e imposibil să nu existe repere.  Veneticii  nu este o „monografie” a satului românesc  tipic, precum Moromeţii lui Preda, sau romanele lui Zaharia Stancu (Ce mult te-am iubit…),  romanele lui Rebreanu. Dar mai există şi Rusoaica lui Gib Mihăescu, în care localnicii de pe Nistru erau oameni întreprinzători – cum a continuat Grigore Manu să fie şi în România, pe plaiuri olteneşti. (Atâta doar că eroii lui G. Mihăescu erau  traficanţi, nu negustori cinstiţi). Acţiunea din Rusoaica se petrece în timpul războiului, când pe Nistru era un du-te-vino ca şi în Veneticii:  la apariţia în zonă a trupelor româneşti, ruşii se retrag peste fluviu cu tot ce pot apuca, inclusiv cu acoliţii şi colaboraţioniştii.  Există în Rusoaica o ipostază exemplară a eternului feminin, în persoana Valiei – există şi în Veneticii un personaj feminin exemplar, un caracter  tenace şi tandru: Vera. Dar personajul Vera e mai atent şi mai viu conturat, pe când  adierea  fantomatică a Valiei e mai mult o aşteptare, o fulguraţie.  S-ar mai putea face o paralelă şi cu Mama lui Sorin Titel, din romanul cu titlu biblic Femeie, iată fiul tău, dar mama din romanul lui  S.T. era mai apropiată de vârstă şi prin preocupări  faţă de copiii ei – deşi trăiau şi ei timpuri mitice, erau timpuri bucolice, fericite – pe când Vera e constrânsă să ducă alături de ai săi un  regim de viaţă dur şi frustrant, auster. Căldura căminului însă nu lipseşte nici în clipele cele mai grele.

„Rana sângerândă”. Vocea satului

„Am o rană adâncă, din care sângele curge fără istov. Cum vă puteţi preface că n-o vedeţi?…” , -  atitudinea  de viaţă, constantă, în bejenie, a lui Grigore Manu, omul care şi-a pierdut rostul în viaţă, dar şi-a salvat viaţa, familia.  Pe la birtul satului, unde Grigore e gestionar, trece toată suflarea;  la „una mică” se dezleagă limbile, băierile inimii şi cotloanele minţii.  Este „vocea satului” (poiana lui Iocan…). Sătenii  îşi fac drum pe acolo, nu atât să guste  un ţoi,   cât să schimbe o opinie cu prietenii şi sătenii. De aceea  lui Grigore, ca prim beneficiar al „vocii satului” i se propune de sus să facă rapoarte regulate despre consătenii mai slobozi la gură, bolnavi de limbariţă, care ar avea „un dinte” împotriva regimului,  însă el se eschivează de la aceste îndatoriri.  În birt ridică glasul şi revoltatul  şi opozantul, dar şi „isteţul”, craiul bătrân  care, ca filozof al satului, emite sentinţe:  E aşa: copilului i se pare scurtă acadeaua; omului tânăr i se pare scurtă daravela de-o are, omului matur i se pare scurtă ziua, iar ăluia bătrân i se pare scurtă viaţa. S-o ştiţi de la mine!” În tot acest vacarm de voci care ajung până „în spate”, la ea,  se distinge vocea tăcută a Verei, atitudinea ei de femeie aşezată, cumpătată, care înţelege să nu se coboare la nivelul celor care ar vrea s-o provoace ; pe când Grigore, „cocoş”, nu se lasă,  parlamentează:  se apără ca un leu paraleu; parează.

După război, refugiaţii noştri trăiesc alături de populaţia băştinaşă vremuri grele, secetă, lipsuri, pierderea copiilor; o foame apocaliptică se abate asupra ţării, mai cu seamă asupra Moldovei (vezi episodul cu covorul oferit pentru trei puduri de grâu – pg. 183). Scuturat de febră, bunicul bolnav nu-şi pierde umorul  şi nici dexteritatea scrisului. „S-a uitat încă o dată la bilet, nu atât spre a-şi face curaj să-l strige pe director, ci mai mult ca să se minuneze încă o dată de scrisul bunicului. Mai ales literele mari sunt ca nişte flori desenate.”  „…Una e melodia din mintea mea şi cu totul altceva scot pe gâtlej…” – zice Grigore care, la petreceri încerca s-o  acompanieze pe Vera la cântat, nereuşind decât s-o bruieze.  Dar fraza are semnificaţia ei  existenţială şi scripturală:  Una  e fiinţa de carne şi sânge, masca, exteriorul, carcasa şi altul omul dinăuntru, care e sediul personalităţii.  Una vrem să spunem prin scris – alta ne trezim că aşternem pe hârtie… (Iată că Veneticii este şi o carte sapienţială, unde dezbaterea de idei e la ea acasă!)  În compensaţie, Dumnezeu a dăruit unor oameni urâţi sau neînsemnaţi un suflet frumos, comoară ascunsă. Grigore n-are voce, dar are har, iniţiativă; la petreceri ştie să binedispună, întreţine atmosfera.  Pe când Vera care „se lasă greu”, are o voce de aur priveghetoarea casei, care şi priveghează şi uneori mai şi cântă… Moartea unui copil al său, silitor şi cuminte, îi provoacă Verei un adevărat delir liric, iar autorul produce aici pagini antologice (ultimele 5-10 pagini din secţiunea întâi), apropiind-o şi mai mult pe basarabeancă de femeia-mamă din romanele lui Sorin Titel. La fel cum se spune despre Ion Creangă că ar descrie copilăria universală,  copilul mort al Verei nu este un copil oarecare, ci „primul copil al lumii”. 

Fire tăcută (dar nu închisă), rece în public  şi tandră în intimitate, Vera este un caracter puternic, reprezintă basarabeanca prin excelenţă: serioasă, perseverentă, tenace. Refugiul a cunoscut multe învăţătoare sau funcţionare de acest fel. Ea este osia casei, axis mundi: ea pleacă prima în bejenie, aduce în România copiii cu trenul  (Grigore rămâne să vină singur cu căruţa, e… rămas de căruţă”);  Vera trebuie să suporte cele câteva mutări neprogramate, intempestive (bărbatul era plecat cu treburi, „plecat de-acasă”…). Deparazitează noua locuinţă, muruieşte: astupă găurile din pereţi, tavan şi podea, văruieşte.  Tot  ea este şi „designer”, ornează pereţii casei, proaspăt zugrăviţi, cu tablouri de familie, aduse în cele două lăzi de zestre din Basarabia. (Cele două lăzi sunt ele însele două „personaje”, aproape nişte membri ai familiei: adăpostesc bruma de avere pornită în exil, „transferată” peste Prut, averea mobilă; sunt la nevoie masă, scaun, catafalc. Pe una din ele se aşează sicriele morţilor familiei. În orice caz, nişte simboluri ale insecurităţii provizoratului, obiecte emblematice – blazonul familiei. Dac-ar putea ele povesti prin câte gări, pe câte mijloace de transport, prin câte gazde/domicilii  au tranzitat…) Autorul evocă, în contul Verei-Veronica, legenda sfintei Veronica, cea care a  răcorit cu o maramă pe Drumul Crucii faţa chinuită şi transpirată a Mântuitorului: „Sunt mama ta; sunt soţia ta… sunt Veronica. Mergi spre moartea ta, cărându-ţi în spate crucea. Chinuit, năduşit, însângerat. Eu nu mi-am  luat ochii de la tine, mă apropii şi te şterg pe frunte cu năframa”. Vera e tolerantă, dispusă să ierte; ea nu se grăbeşte „să taie gâtul”  preopinentului, pentru un simplu delict de opinie, ştiind că  acesta nu se mai lipeşte la loc…  Ea se resemnează mai repede, împăcându-se cu gândul, cu noua viaţă, sfâşierea dezrădăcinării.   „Toate bucuriile vieţii de atunci i se păreau repede trecătoare, ca un fir de cicoare tremurând pe mal, deasupra undelor grăbite; se regăsea de fiecare dată singură cu îndârjirea ei, care nu se termina de azi pe mâine (subl. n.).  Viaţa  nu era în pulberea de pe marginea drumului pârjolit de soare,  ci în umbra sfâşiată de sub ulucile gardului, acolo unde se iţeau câteva fire verzi, de buruian”.

 Risipiţi prin ţară, basarabenii se dau repede de gol, mai ales unii faţă de alţii (unui cunoscător ca Grigore): „Intra imediat în vorbă, curios să vadă de unde provin, şi mai ales unde s-au stabilit şi cum se descurcă.  La ce-i foloseau lui toate astea, şi cu ce-i putea ajuta pe aceşti oameni, rupţi de matca lor şi nevoiţi să-şi încropească un nou rost? Poate nu era mai mult decât faptul că-i vedea stingheri, cu aerul lor speriat, căutând să se strecoare fără a atrage atenţia, vorbind cât mai puţin, conştienţi  că accentul lor îi trădează fără greş. Şi atunci el, care abia dacă îşi trage sufletul cu cei patru copii în spinare, intra în vorbă cu aceşti oameni, anume ca să le dea curaj… Nu eşti singur, uite că mai sunt şi alţii ca tine.” Vera e sufletul casei, ştima, zâna bună – dar nici Grigore nu se poate schimba cu un altul: el e „procurorul” familiei, care se dă peste cap să facă rost de cele trebuitoare  traiului: din mezelar bun ce-a fost devine măcelar, scarifică porci cumpăraţi din târg şi-i vinde „pe sub mână” la clienţi de încredere.  Acceptă tot felul de expediente, până să  prindă  postul de gestionar: se întoarce la „meseria de bază”, dându-le cu  tifla invidioşilor de olteni.  Iar în cârciuma satului, Grigore Manu e un moromete mai mic,  înţeleptul satului de olteni cârcotaşi, în care s-a nimerit venetic!

Chenarul de lumină de la fereastra mame. Parafa doctorului-Timp

„Sunt momente de pierdere în viaţă, când nu mai vezi nici o urmare la capătul dezastrului – atunci îţi apare în întunericul blindat al minţii chenarul de lumină de la fereastra mamei, pe care a prins-o noaptea spălând la rufe…”   Veneticii  este un conglomerat de fapte, eveniment, idei, un construct armonic (muzical), dar şi unul arhitectonic.  Un roman bine scris, bine construit, dar – cu toate etapele de transformare/rescriere – autorul e conştient  că întreprinderea aceasta  vastă comportă şi riscuri. În interviul amintit, I.L. ştie că are de-a face  cu un altfel de public cititor: mai elevat, mai cultivat, mai pretenţios, mai grăbit!  De la varianta tradiţională, epopeică, romanul a suferit şi el  avataruri nenumărate, astfel încât  o scriitură solidă şi serioasă, o construcţie şi  un demers tematic pe măsură pot atrage în zilele noastre mai puţin un public cititor dezabuzat,  dezbinat  şi  tracasat de dramele  proprii.  

După moartea lui Mihăiţă, Vera nu mai poate cânta (ultima ei cântare – cântec de lebădă…), sufletul mamei  a intrat în mormânt odată cu dulcele ei băiat cu ochii albaştri, frumos, cuminte, ascultător  ca o  fată.  Dar abia atunci ajunge să înţeleagă tâlcul cântării: „Cântă pentru că are copil mic, îşi spune Vera. Şi pentru că e tânără şi-i e bine… Cântecul alungă primejdia, dar asta nu o afli decât prea târziu… Eu nu am mai cântat după l-am pierdut pe Mihăiţă, inima mea nu s-a mai bucurat pe deplin niciodată.” Mama e un izvor de viaţă, de cântec,de poveţe/poveşti; de stabilitate şi echilibru familial, arhimedicul  punct de sprijin al universului…  În zumzetul  lumii, Vera „alesese tăcerea”:  „Mama tace. A uitat ce-o întrebaseşi şi se gândeşte la  altceva?… ai convingerea că mama ta e un izvor nesecat  de poveşti, de amintirii… Acel izvor binecuvântat care curge… fără oprire… anume pentru tine , ca să poţi să-ţi astâmperi setea. /Mama are ceva din răbdarea Memoriei…” Iar scriitorul/martorul/autorul este fiinţa contemplativă aflată cu un picior pe glie, cu altu-n Împărăţie (n.n.), el trăieşte un timp fără anotimp, constrâns să umple timpul cu vorbe. Cuvintele izvorăsc din fiinţa autorului şi curg ca un  şuvoi muzical în fiinţa cărţii, făcând-o să vibreze.  Vera a iubit în viaţă, poate cu egală putere, doar doi oameni:  mai înainte pe fratele ei Mihail, ofiţerul  de carieră:  fin, distins, rafinat (poate pentru ea chiar idealul de frumuseţe masculină), iar apoi pe Grigore, pe care „l-a aşteptat” să apară din negura vremii cu riscul de-a ajunge fată bătrână.

Morţii sunt oameni ai casei, iar fotografiile de familie şi  scrisorile sunt documente ale timpului, care se constituie într-o arhivă celestă, arheologie sentimentală – ca în Arheologia blândă a poetului Petre Stoica:  „(fotografiile vechi, de epocă) Sunt de dimensiunea unei cărţi poştale…, puteau fi trimise prin poştă… cu adresa completă, cu text, dată şi semnătură… Lucru salutar pentru arheologia mea sentimentală./La unele poze mă uit ca la nişte minunăţii: o imagine de grup, dumineca, în ograda vastă a boierului Russo…, fotografia datează din copilăria tatei, dinainte de primul război”.  Iar alte fotografii sunt executate de profesionişti, fotografi oficiali ai unor case imperiale: „În partea de jos este imprimată o coroană imperială sub care citesc OTTO D’ AUTRICH…; pe ultimul rând, cu aceleaşi frumoase cursive albastre: Photographe de Son Altesse Imperiale et Royale le Grand Duc.”  Aceste amănunte conferă textului  nu doar o valoare sentimentală, subiectivă, personală, ci gradul de nobleţe al universalităţii.

… O scriitură doctă, pricepută, lucrată (se vede că e vorba de ediţia definitivă a unei opere), un ton protocolar, un stil bine cumpănit, studiat, aşezat, iată ce caracterizează până la urmă romanul lui Ion Lazu.  Dar poate stilul este uneori  puţin prea protocolar,  pentru gustul  cititorului suprasensibilizat al secolului XXI, căruia îi plac  mai degrabă  îndrăznelile în exprimare, „imprudenţele”, „inexactităţile” . El preferă  limbajul verde, frust, naturalist, unei exprimări docte şi elegante. Realul este întrerupt de semne,  probe ale extraordinarului semănat în brazdele lumii. Dacă prima parte a romanului este un cântec al amintirii în care se distinge clar dragostea maternă, în cea de-a doua, postmodernă, se bate monedă sentimentală şi pe relaţia tată-fiu:  „Ce bucuros era Tata în visul meu!/Am şi acum în timpanele amintirii (subl.n.) larma lui voioasă, în absenţa oricărei îngrijorări  privind ziua de mâine. Se bucura, în moartea lui, la fel de tare ca în viaţă…” Iată secretul scriiturii: Spunerea unui lucru, exprimarea lui  tare şi apăsat, îl aduce în existenţă, îl scoate din anonimat:  „Secretele de altădată se cer rostite, până la urmă. Dacă ai timp la îndemână, toate lucrurile vor fi spuse. Iar ceea ce nu se spune, până la urmă înseamnă că nici nu a existat.” Confesiune-jurnal, partea a doua a cărţii vine s-o completeze, s-o confirme/autentifice pe prima, ca o parafă, sigiliu aplicat pe ceara unui firman domnesc.  Conglomeratul   de întâmplări, gânduri, idei, fapte – sentimente/evenimente  este ordonat de un glas muzical   în note armonice, arareori găseşti câte-un semiton discordant… Muzica interioară a textului,  care   izvorăşte în egală   măsură din „tonul elegiac al povestirilor tatălui”, cât şi din tăcerile de sfinx ale mamei,  îmbinarea acestor două voci  generând  întreagă textura melodică  a cărţii.  Deşi nu am , ca alţi exegeţi, curajul să plasez romanul lui I. Lazu într-o ierarhie temporală sau axiologică (când cunosc atâţia alţi prozatori de primă mână/mărime), voi îndrăzni să afirm totuşi –şi nu doar în ordinea de idei sentimentală! – că Veneticii sunt un roman bun, o lectură obligatorie pentru toţi românii, şi mai ales pentru un tineret debusolat, dezabuzat care  nu  găseşte nici un motiv a se apropia de durerea indescriptibilă, sufletul scindat al unui neam cu  trupul în două „ţări vecine”, în „două limbi”, care sunt de fapt una singură…

Ion Lazu: Romanul unui veac de istorie românească.

Ştefan Dimitriu: Lasă zilei scârba ei

După ce am citit în plin, câteva săptămâni la rând şi nu fără efort susţinut, un text de aproape 700 de pagini, care ar fi putut foarte bine să fie repartizat în două volume, masive şi acelea, dat fiind formatul de „ceaslov” al cărţii – este vorba despre romanul Lasă zilei scârba ei, de Ştefan Dimitriu, editat în 2009 la Vremea -, şi după ce m-am convins de singularitatea acestei abordări nemaiobişnuite în proza actuală, dar şi de caracterul incendiar-dinamitard al unora dintre temele pe care le abordează, mă întreb în modul cel mai serios ce destin va avea acest roman insolit, ce soartă îi rezervă actanţii vieţii literare – şi nu numai - după ce vor lua contact cu materia eruptivă a acestei cărţi. Va sări în aer băltita viaţă literară a momentului? Sau poate va reuşi, în modul ei foarte specific, să bage din nou capul în nisip, după modelul păsării africane pe care o imităm atât de fidel, cu un instinct ce nu ne face cinste. Deocmdată, din câte îmi dau seama, nicio reacţie, de niciun fel, când deja a trecut aproape un an de la apariţia cărţii. O singură menţionare, în Luceafărul de săptămâna trecută, a scriitorului Constantin Stan, care şi el se îndoieşte că se va găsi cineva dispus să ridice mănuşa… Dăm in extenso fragmentul cu pricina: „…Ştefan Dimitriu, cu al său Lasă zilei scârba ei – un tom masiv – vine de mărturiseşte, într-o a doua parte a romanului, despre lumea de după 1990 aproape ca într-o cronică în care evenimentele şi personajele acestor evenimente par absolut fabuloase. Nimic nu este uitat, nimic nu este iertat în acest roman despre care se tace tocmai pentru că este atât de incomod de comentat. Trăită, lumea de după 1990 părea mai suportabilă, citită – te copleşeşte de indignare, revoltă, neputinţă şi scârbă!” (Lumea de azi între scârbă şi fascinaţie). Cum nu se poate mai corectă punere în pagină a situaţiei acestui roman, consemnată de unul dintre prozatorii noştri de primă linie, care, printr-o fericită excepţie de la regulă, se interesează îndeaproape de mişcarea literaturii actuale, a prozei cu deosebine.  

Astfel stând lucrurile în ceea ce priveşte receptarea romanului, trebuie să stabilim care este, în fapt, natura demersului prozastic al scriitorului Ş.D., cu vechi ştate într-ale literaturii, însă poate mai cunoscut ca realizator de documentare TV (vă amintiţi emisiunea Reflector?)  În romanul pe care îl discutăm, istoria ultimului secol din viaţa româniei se reface sub ochii noştri din împletirea iscusită a poveştilor relatate, în reprize alternative, de doi actanţi cu grad foarte ridicat de credibilitate: povestea evreului nonagenar Solomon Fridman şi cea a autorului (în carte Pompilian Covaliu), ajuns el însuşi la 70 de ani în momentul când se decide, după îndelungi ezitări, amânări, reconsiderări… să înceapă redactarea textului-fluviu. Cei doi emitenţi se întâlnesc în preajma cutremurului din 1977, se împrietenesc şi fapt este că mai tânărul documentarist este fascinat de personalitatea celui de care nu se va mai îndepărta niciodată, pe care îl numeşte mereu în text „marele meu prieten” şi căruia, rămânându-i credincios, se simte dator să-i transcrie povestea vieţii. Romanului acestui evreu trecut prin toate cumpenele secolului XX, - în mod simbolic născut o dată cu secolul şi dispărând o dată cu el - i se adaugă, în timpul redactării, povestea (mai recentă) a documentaristului, neocolit nici el de vitregiile traiului în anii dictaturii roşii, dar şi după aceea. Un evreu de profesie avocat, bine conectat la elita societăţii de dinainte de război, îşi apropie un reprezentant de marcă al intelectualităţii din vremea comunismului, pentru a depăna împreună, în mirifică comuniune sufletească, povestea unui veac de extraordinare frământări sociale, ideologice, politice, rasiale din istoria ţării. Provenit dintr-o familie de evrei galiţieni împinşi de valurile istoriei pe meleagurile moldoveneşti, Solomon Fridman, căruia toţi cunoscuţii îi spun Guţă, parcă pentru a sublinia perfecta integrare a acestuia în societatea românească -, a văzut lumina zilei într-o mahala din Huşi, deci „aproape de malul unui râu blestemat” ,” care desparte astăzi două ţări”…;  dintre cei patru fraţi câţi fuseseră, el va rămâne să traverseze rând cu rând toate pătimirile: ca supravieţuitor norocos, ca martor implicat şi ca reprezentant exponenţial al rasei sale, de-a lungul a peste 90 de ani, în timp ce fraţii săi vor cădea victime pogromurilor, exilului: în Rusia, La Auschwitz, în Israel. Ataşat naţiunii în mijlocul căreia se integrează fără rest, adolescentul Fridman se prezintă ca voluntar în timpul primului război mondial, participă la înfruntările de la Oituz, din care scapă ca prin minune, căci fusese străpuns de o baionetă; participă la fierberea din preajma marii Uniri, împrejurările îl poartă în Basarabia revenită la patria mumă, după mai mult de un secol de înstrăinare, acolo, activând în barou, are ocazia să-l cunoască pe George Liesenthal (desigur Lovendhal), se ataşează de acest personaj fascinant,  cu un temperament fenomenal, cu disponibilităţi artistice multiple, pictor, mim, actor, scenograf, inventator, cu un trecut fabulos, un homo universalis la cele mai înalte cote – şi fapt este că numai povestea acestui personaj excepţional, iubirea lui cu poetesa rusoaică Ariadna, peregrinările celor doi autoexilaţi de extracţie nobiliară, mai întâi singuri, apoi cu cele două fetiţe, avatarurile, chinurile, umilinţele sărăciei lucii, ale foamei cu ştaif, şi succesele fulminante de care a avut parte acest artist-haiduc, ar putea constitui în sine un roman de mare consistenţă. Lovendal, un haiduc fără pereche, îl abordează pe un imprudent curtezan al fiicei sale cu cuvintele: „Tinere, ai curea bună?” Şi una-două îl înşfacă şi îl ridică de la pământ, ca pe un nimic… (p. 69)

Dar întâmplările la care asistă ca martor sau cu implicare directă avocatul evreu se succed într-o cavalcadă de neoprit. Căci revenit la Bucureşti o cunoaşte pe Sidonia, actriţă în trupa lui Leonard, apoi la Naţional, personalitate eclatantă, iubirea lor desfăşurată pe decenii fiind în sine o poveste privilegiată. Un laitmotiv al vieţii zbuciumate, în contextul istoric plin de tensiuni de toate felurile. Prin calităţi personale, Solomon F. se face cunoscut şi agreat în lumea baroului bucureştean, devine astfel reprezentantul intereselor unui mare magnat al industriei, poate al lui Malaxa (?) (Maxenţiu în carte), prin natura lucrurilor implicat în marile manevre economice-financiare dar şi politice ale deceniilor dintre războaie; acest evreu numit de toată lumea Domnul Guţă, care alege să fie bun român fără a renunţa să fie un bun evreu – va fi martor la polarizarea extremă a vieţii politice din ţară, după marea Unire, prin natura lucrurilor cunoscând îndeaproape evoluţia mişcării legionare, ai cărei principali actanţi: Zelea-Codreanu, A.C. Cuza, îi fuseseră: unul tovarăş de joacă, în copilăria petrecută la Huşi, iar celălalt dascăl, în prima tinereţe de studii la Iaşi. „Şi răul s-a întins, ca o ciumă…”(p.95). De o parte legionarii, agresivi, revendicativi, extremişti, de cealaltă parte, nici ei mai breji, evreii agitând lozincile bolşevismului, ale cominternismului, într-un joc primejdios, devenit încleştare pe viaţă şi pe moarte, cu agresiunile binecunoscute ale gardiştilor înainte de 1941 şi cu revanşa nu mai puţin devastatoare a comuniştilor, de îndată ce au acaparat puterea.

După revenirea în ţară a lui Carol al II-lea, un aventurier priapic, dornic de averi şi de putere absolută, acesta încearcă să-şi subordoneze mişcarea legionară, însă acţiunea îi este dejucată, drept care devine principalul adversar al căpeteniilor legionare, în contextul de-acum cunoscut. Când pe plan internaţional-european lucrurile se degradau chiar mai accentuat, cu ascensiunea fascistă-nazistă, cu reîmpărţirea sferelor de dominaţie între extremele de dreapta şi de stânga („A fost antisemitism în România. Dar numai aici?!”), una dintre principalele victime este desigur România, în primejdie de a dispărea de pe hartă, cu pierderea atâtor provincii istorice. Antonescu, ambiţios, pândind aceste avataruri, accede la putere, obligîndu-l pe Carol să abdice, cu sprijinul legionarilor, pe care după câteva luni de lamentabilă colaborare, îi înlătură de la putere, instituind dictatura militară, desfiinţând partidele politice şi lichidând pospaiul de democraţie al acestei ţări mult încercate, la răscrucea tuturor restriştilor istorice, la mâna marilor imperii de răsărit şi de apus, indiferent de culoarea politică. 

Şi, până la urmă, „cît de vinovată era România pentru intrarea în război alături de Germania hitleristă, când – hărtănită de vecinii din jur – nu-i sărise nimeni în ajutor şi nu i se oferise nicio altă soluţie?”, se întreabă excedat, povestitorul (p. 399). După pogromul de la Bucureşti, prealabil dictaturii antonesciene, va urma o recidivă: pogromul de la Iaşi, răbufnire resentimentară a legionarilor scăpaţi din frâu în împrejurările declanşării războiului din vara lui 1941 şi a primelor jertfe, nu puţine, ceea ce a dat prilejul unor acuzaţii de trădare, colaboraţionism cu inamicul. „Trenul morţii”, în care protagonistul nostru este înghesuit împreună cu alte mii de victime, pentru bunul/răul motiv că dăduse fuga la Iaşi spre a-şi salva părinţii, deja căzuţi victime ale represiunii. Recuperat în ultimă instanţă de amicul de barou Petrache, alias Pentre Pandrea, alt personaj carismatic, de ale cărui atitudini sfidătoare sunt pline paginile romanului. Ca să asiste în Bucureştiul anilor de război la petrecerile frenetice (eufemistic vorbind) ale celor din Capitală, reflex de apărare al supravieţuitorilor; la un alt val de persecuţii ale evreilor, consideraţi răspunzători şi simpatizanţi ai rezistenţei de la Odessa, la malversaţiile şi compromisurilor şi trădărilor din staful comunităţii evreieşti, care nu s-a dat în lături să colaboreze cu duşmanul, să întocmească liste; la învinuiri pe drept şi pe nedrept ce şi le aruncă între ei membrii comunităţii, bogaţi şi săraci, în aceste momente de supremă gravitate. Avocatul Fridman mereu martor, mereu implicat în aceste avataruri, încercând să le prindă dedesubturile, să înţeleagă, să medieze adversităţile, să niveleze asperităţile - să ierte până la urmă. O nefericită disfuncţie cu ocazia unui turneu al Naţionalului la Cernăuţii eliberaţi de sub ocupaţie şi evreul Fridman, - un alt evreu Suess (mereu culpabil, fără a avea vreo vină personală, mereu prins la mijloc - „mereu la mijloc, ca să te spurce şi să te urască de moarte şi unii şi alţii” (p.96), actualizat după celebrul model Feuchtwangerian -, cade pradă deportării în Transnistria, spre dezolarea familiei Liesenthal, în imposibilitate de a-l proteja în acele împrejurări de suspiciune generalizată şi de persecuţie sălbatică. Evadarea după aproape doi ani de privaţiuni infernale. Instaurarea regimului Groza, cu spirijul baionetelor şi al tancurilor sovietice, aducerea în fruntea ţării a rezervei de cadre de la Moscova, toţi alogenii de tristă amintire. Luptele dintre aceştia pentru câştigarea favorurilor Tătucului popoarelor. Primul obiectiv: decapitarea naţiunii „de imperialişti invadatori”, prin lichidarea sau întemniţarea intelighenţiei: miniştri antonescieni, generali, politicieni, savanţi,  medici, profesori, avocaţi. Inclusiv a lui Fridman, care cutezase să pledeze într-un proces al sioniştilor (cu care nu avusese afinităţi confesionale, ci doar relaţii profesionale). De neiertat! Înhăţat din sala tribunalului, întemniţat fără proces, fără condamnare, suferă o detenţie administrativă, cum i s-a spus, prelungită pe 4 ani. Anilor de război li se adaugă anii de lagăr transnitrean, apoi şi anii de detenţie administrativă – viaţa netrăită/zdrobită se intercalează vieţii din libertate, nici aceasta lipsită de mari încercări/cumpene, în vârtejul crâncen care a cuprins ţara. În noaptea lui 21 decembrie, nonagenarul încă nemântuit, mereu însetat de o viaţă în normalitate – şi nu altundeva, ci aici, în ţara în care a ales să fie şi bun evreu dar şi bun român -, nimereşte într-o dubă a miliţiei şi ajunge în halele de la Jilava, unde va fi călcat în picioare de satrapii comunişti. Acest om numai suflet şi înţelepciune, ce-şi găsise cuib de iubire într-o garsonieră dublă de la ultimul etaj al unui bloc din buricul târgului, continuat cu o largă terasă unde îi plăcuse să adune lumea bună a capitalei, în speranţa explicită, mereu reînnoită că oamenii care socializează, mai lesne se cunosc şi se pot înţelege. Un om al iubirii, al convieţuirii, al comuniunii spirituale întru bine şi frumos, mereu îndrăgostit de Sidonia, regăsind-o (după dispariţia fizică a acesteia) în femeile frumoase din preajmă - care toate îi amintesc de iubita din tinereţe -, şi care îşi va da ultima suflare cu mâna în mîinile unei tinere doctoriţe, şoptindu-i: Sidonia!

Este dincolo de orice îndoială fascinaţia personalităţii lui Guţă, - de-ar fi numai atât şi deja miza cărţii ar fi salvată: „în prezenţa sa viaţa se colora totdeauna într-un chip deosebit şi se organiza în aşa fel,  încât părea mai uşor de înţeles şi de suportat şi mai plăcut de trăit” (p. 84) De fapt, în portretizarea iar şi iar a „neuitatului prieten” avem proba angajamentului total al autorului. „Când îl auzeai vorbind ţi se părea că graiul a fost anume inventat pentru el… fiecare cuvânt  avea un tâlc aparte, o anumită lungime de undă, ca şi lumina…”(p.85) poveştile sale au un efect terapeutic” (p.85), ca şi cum l-aş fi ascultat de undeva, de dincolo de timp… (p.86).

În roman partitura acestui Guţă, om cu vocaţia prieteniei şi a iubirii de semeni, se împleteşte cu partitura mult mai tânărului Pompiliu Covaliu, pe care şi l-a ales ca prieten şi partener de destăinuiri-dezvăluiri, intuind că va avea în el un ascultător atent, receptiv, care nu va irosi confesiunile sale de-o viaţă, ci le va aşterne cândva pe hârtie, ca să rămână un document de existenţă şi conştiinţă. Moldovean şi el, cu o biografie nici ea simplă, lineară, ci purtând toate contorsiunile vremurilor prin care a trebuit să răzbată, în lungile decenii ale dejismului stalinist şi ale ceauşismului naţional-socialist. Fiu de ofiţer care luptase pe frontul de est, dezavuat imediat după întoarcerea armelor: căutând să-şi pierdă urma ca inginer geodez, este repede dibuit şi închis pentru 12 ani, aşa încât fiul său, absolvent al şcolii elementare nu mai este admis la liceu, nevoit să-şi facă un rost lucrând pe şantiere, dând diferenţele la liceul seral; remarcat la un moment dat ca talentat reporter, va absolvi cu mare întârziere o facultate, apoi lucrează în presă şi la televiziune - până la un moment dat, când dosarul i se umple din nou cu „dovezi” că nu este ataşat cauzei socialiste. Fratele mai mare, sportiv de performanţă, rămâne în străinătate, apoi şi soţia, pictoriţă de talent. Este scos din televiziune, împins la marginea societăţii, nevoit să trăiască din expediente. Dar survine momentul revoluţiei, zilele acelui decembrie plin de zbucium şi de nemaisperate perspective sunt trăite pe baricade. Din participarea directă, sau din atenta cercetare a materialelor filmate, de arhivă, practic asta nu are nicio relevanţă, avem cea mai clară prezentare a primei seri de revoluţie, pe baricada de la Dunărea…125) Şi portretul mascatului, al „uslaşului” cu care personal se înfruntă pe baricadă: „Şi iată-ne iar, faţă în faţă şi atât de aproape, după o noapte grea … recunoscându-ne şi gata să ne sărim din nou de beregată Fireşte că nu mai era în uniformă şi nu mai avea casca pe cap, dar bocancii erau aceiaşi. Nu ştiu cât ne-am privit aşa, cu ură, cu înverşunare, cu neputinţă… 129) Şi mai încolo: Ştiu că ei au rămas printre noi, în viaţa de zi cu zi, nu doar nepedepsiţi, dar şi cu frâiele puterii în mâini, cu industrii, bănci, reţele comerciale, lanţuri de hoteluri şi restaurante, staţiuni turistice, latifundii, păduri, luciuri de apă şi podgorii, televiziuni…reţele internaţionale de droguri, de armament, de carne vie… p. 129) – securiştii rămaşi printre noi, tari şi mari…

Nu-i scăpaseră din vedere anii grei ai dejismului, ascensiunea lui Ceauşescu, profitor al conjuncturii, dar şi aspectele din viaţa particulară, homosexualitatea, crima de la slatina, crimele din perioada colectivizării,  căci strădania este de a da seamă despre perioada parcursă, cu toate dedesubturile, cu examinarea pe toate părţile a evenimentelor: miza profundă a acestei cărţi: starea de sănătate a naţiunii” p. 213)

Covaliu revine în televiziune, apoi în presa scrisă şi sub pana sa neiertătoare vom avea o radiografiere „la sânge” a situaţiei sociale, politice, economice în ţara aşa-zicând scăpată de sub dictatură, în proces de rebranşare la lumea democratică vest-europeană, dar trecută în fapt, printr-o abilă mişcare de fumigene, în mâinile eşalonului doi comunisto-securist, care de data asta nu mai trebuie să lucreze în umbră şi să salveze aparenţe, ci, dizidenţi de operetă sau revoluţionari cu patalamale pe care şi le-au atribuit unii altora, îşi împart hălci pe măsură din ţara victimizată. Au valuta pe mână, au sistemul de relaţii, au mijloacele de neopropagandă, presa şi puzderia de televiziuni care informează, dar de fapt dezinformează, manipulează, distrag atenţia de la dezastrul în progresie al ţării. Sistemul securisto-mafiot se înstăpâneşte în economie, falimentează marile complexe ceauşiste; şi le adjudecă pe nimic, se lăţeşte ca o pecingine pe faţa dispreţuitei ţari. Licitaţii măsluite, retrocedări frauduloase, poliţie aservită, justiţie coruptă, un parlament obedient, campanii cu dibăcie orchestrate, populaţia dispreţuită şi deturnată de la rosturile ei şi nevoită să plece în bejenie, slugărind în ţările apusene, sau devenită clientela unor politicieni tupeişti, exhibiţionişti, neruşinaţi. Redutabilul jurnalist Covaliu, înşelat amarnic în aşteptările sale, indignat de proliferarea practicilor de înavuţire sălbatică, dar şi lovit în interesele familiei, căci un grup mafiot a uneltit pentru a o deposeda pe soţia sa de palatul moştenit din moşi-strămoşi, revine în presă, începe o campanie fulminantă, excelent condusă, meticulos pusă la punct împotriva grupurilor de interese, care s-au căţărat în forurile de decizie ale statului; campanie temerară, dusă spre ultimele consecinţe, cu adresă la vârf, însă deturnată în ultimul moment (nu-i nicio mirare!), de malversaţiunile potentaţilor pasibili a fi daţi în vileag.

Dar toate au o limită, apariţia ziarului este curmată, generosul finanţator arestat sub un pretext pueril, şeful pazei înjunghiat mortal într-o ambuscadă cu mascaţi, avocatul firmei urmărit, hăituit, accidentat şi supravieţuind doar printr-o minune. Temutul om de presă este constrâns să vândă ziarul, să se retragă, practic să părăsească ţara, împreună cu noua lui familie, primejduită ea însăşi. Pe când expatriaţii încearcă să se racordeze la  exigenţele vieţii de pe continentul american şi să refacă legăturile cu rudele emigrate pe vremea comunismului, autorul-narator se concentrează spre a definitiva ultimele capitole ale acestei relatări-depoziţii-istorisiri despre un veac din viaţa României, care se dovedeşte veacul maximelor conflagraţii, al masacrelor, al discriminărilor de toate culorile, al marilor decroşări sociale, cu două războaie şi trei dictaturi succesive, încheiate cu o revoluţie care însă nu schimbă decât aparenţele - o lume în care „băieţii deştepţi” nu ratează niciun prilej de a se înfrupta din bogăţia ţării, în timp ce masa de conaţionali, prostită, pauperizată, este mereu manipulată, mereu folosită la maşinăria de vot, care să  cauţioneze o faţadă de spoită democraţie, sub perdeaua de fum a căreia cei puţini şi fără scrupule prosperă, devin tot mai bogaţi şi mai neruşinaţi, în vreme ce săracii devin tot mai săraci şi mai frustraţi… Nu lipsit de tâlc este chiar faptul că autorul poartă tot timpul două amulete atârnate la gât, sub cămaşe: stick-ul în care a salvat textul acestui roman al vieţii sale şi un glonţ de la revoluţie, unde a scăpat ca prin minune…

Iată atmosfera în care au loc confesiunile lui Guţă, derulate în lungi evocări, „ pe terasa lor de-aproape de cer”: „Era o seară de toamnă, destul de caldă încă şi soarele, trecut de cealaltă parte a blocului cu opt etaje în vârful căruia ne aflam, poleia cu aur faţadele dinspre apus ale clădirilor spre care priveam şi mai ales turlele multelor biserici ce se vedeau de aici, de la înălţime, ca nişte flăcări dansând peste comorile unui oraş întins până dincolo de zare”. (p. 261). Un oraş îndrăgit, la modul elegiac -, acest oraş „răstignit pe crucea marilor sale bulevarde..”.

La acest nivel al scriiturii se desfăşoară acţiunea cărţii, fără mari ambiţii formale, scoase cu dinadinsul la vedere, căci în prim-planul interesului autorului se află de fiecare dată materia ce trebuie etalată, iar nu virtuozităţele stilistice – şi în care inserturile ficţionale fac repede loc relatării cu mijloacele documentaristului. O frază limpede, funcţională, pe cât de exactă, ca tăiată în piatră, despovărată de false înfrumuseţări şi inutile zorzoane stilistice.

Două partituri care se împletesc, se complinesc, într-o derulare amplă, sinfonică: avem glasul tremurat de durere şi de milă confraternă al nonagenarului evreu, - un violoncel care îşi spune povestea sa elegiacă, a omului care a pătimit parcă pentru toată lumea, nu doar pentru vina reală sau închipuită a coreligionarilor săi, în felul unui nou Hristos, răstignit iar şi iar pe cruce…, - în alternanţă contrapunctică la cealaltă poveste, a mai tânărului comiliton, prezentată în tonalităţi de clarinet,  atacând partitura nervos, vehement, temperamental…

Fapte de viaţă câte pentru o întreagă literatură (pe care autorii zilelor noastre nu mai au, vezi-doamne, răbdarea să o migălească…) inundă paginile, se revarsă pe toate căile, spulberând zăgazurile: te iau în vârtejul lor, de neoprit. Faptele de viaţă ca atare, neliteraturizate, ci relatate la modul frust, comentate, puse în pagină cu acribie, cu maximă grijă pentru a înlătura orice echivoc, ca să nu fie greşit interpretate, răstălmăcite. Ne convingem o dată în plus că ticăloşia umană nu are culoare rasială sau naţională, ea stă la pândă în orice fiinţă umană care nu are un crez şi un dumnezeu, indiferent cum se numeşte acela. Au gresit şi românii, au greşit şi evreii, s-au lăsat luaţi de valul ideologiilor de extremă dreapta şi de extremă stângă. Legionarismul la fel de nociv ca şi comunismul, fiecare doctrină căutând să ajungă la pârghile de decizie, să-şi narcotizeze/fanatizeze partizanii, să-şi demonizere adversarii politici, învrăjbind cele două tabere una împotriva celeilale… Lagărele  de muncă şi de exterminare ale nazismului au fost înlocuite cu alte lagăre, după modelul Troţki-Stalin, în care erau înghesuiţi „duşmanii poporului”. Scopul programatic fiind distrugerea fizică a adversarilor, aneantizarea lor în masă şi om cu om, iar mai înainte de asta: anihilarea oricărei rezistenţe psihice.

Între cele două fire narative la fel de importante, care se complinesc în structura romanescă, pe cât de diferite ca tonalitate, sunt introduse paragrafele intitulate Pulsul planetei, cum am mai întâlnit la George Bălăiţă şi la Ion Iovan - patent preluat din mers de romancierului Ştefan Dimitriu: ni se prezintă, pe două-trei pagini, o colecţie de ştiri crâncene, absurde, rizibile, din seria celor profesate cu frenezie de presa nouă, menite să menţină perplexitatea naţiunii, „să nu o scape din pumni”. O poveste mereu terifiantă, sfâşiată de neînţelegeri, de patimi viscerale, marcată de nesfârşite violenţe, cruzimi, vărsare de sânge.

Atractivitatea lecturii vine şi din modul inspirat în care se plasează autorul însuşi în raport cu lumea, cu oamenii şi faptele de viaţă, poziţia optimă pentru a referi despre ele, mereu atent la semnificaţii, cu inteligenţă, pătrundere dar şi cu umor conţinut.

Într-o notă ce precede textul, autorul spune fără echivoc: „Există adevăruri care, oricât de dureroase ar fi,  trebuie spuse şi asumate cu orice preţ”. Ceva mai încolo, ni se atrage atenţia că „toate faptele şi personajele istorice aduse în discuţie sunt strict autentice”; suntem însă preveniţi că  există şi „personaje de ficţiune” în care nimeni nu trebuie să caute corespondenţe reale. La sfârşitul romanului său, autorul etalează lista a pe puţin 50 de cărţi cu caracter istoric pe care se sprijină în susţinerile sale.

Începi să înţelegi că această nemaisfârşită depoziţie-testimoniu cată să îmbrace un aspect monografic, ea se doreşte exhaustivă: „să pui pe hârtie tot ce vei crede de cuviinţă” (p.71) , într-un demers singular, fără îndoială temerar, indicându-l pe documentaristul care se străduieşte să epuizeze subiectul, bifând toate momentele, la rând, preocupat ca dosarul întocmit să devină de necontestat prin acribia consemnărilor dar şi prin dreapta cumpănire a abordărilor.

Tribulaţiile de „crai” ale lui Covaliu, după dispariţia primei soţii, analizate în context, nu sunt simple frivolităţi, cu atât mai puţin amoralism cras, ci ilustrează firea unui ins cu gândul în altă parte, abstras, care poate lesne călca în străchini. Însuşi mariajul cu Lenormanda (nume abracadabrant, sugerând alunecarea într-o lume artificială) este dovada unei neatenţii prelungite pe ani de zile, timp în care autorul derutat, conturbat de pe traseul său firesc, împins la marginea societăţii, încearcă să se adune şi să înceapă lucrul la roman…

Tot aşa cum convieţuirea cu L. sugerează calea rătăcirii, tot aşa întâlnirea cu Guţă, ce pare întâmplătoare: cei doi amici de condei, Covaliu şi Şerban, un alt scriitor de carieră, ajunşi la spital datorită unei intoxicaţii, se ataşează de un mai vârstnic istoric al artei, care la un moment dat este vizitat de Guţă. Venind să-şi încurajeze prietenul în suferinţă, Guţă s-a ales cu încă doi prieteni. Pe care îi adoptă, în mod spontan, prin afinităţi elective…(p.85). De ce? Pentru că simte imboldul irepresibil de a se mărturisi („în tine e o poveste care trebuie spusă până la capăt” (p.11) unor oameni cu mintea deschisă, care să înţeleagă, să judece corect, să ţină minte: „voi fi riguros cu amănuntele” (p. 12) – în fond cei doi mai tineri prieteni sunt scriitori redutabili, există speranţa că ei nu vor rata ocazia de a folosi materialul pus la dispoziţie. Şi chiar aşa se întâmplă cu unul dintre ei, poate şi cu celălalt, dar asta nu o vom afla niciodată.

Astfel puse problemele, cititorul rămâne în priză, el aşteaptă mereu continuarea, are convingerea că explicaţiile dorite vor fi furnizate în timp util…(p.15).

De unde la început autorul crezuse că nu va scrie decât partitura lui Guţă, povestea vieţii acestuia, ascultată de nenumărate ori („povestea neuitatului meu prieten,” (p. 16), - şi în primele pagini ale textului autorul chiar reuşeşte să ne sugereze preluarea tonului aceluia -, Covaliu se adânceşte în scrierea cărţii - „romanul la care visez de atâta vreme”, (p. 16) – însă foarte curând, zburătăcit din căminul conjugal, deci de la masa de lucru, autorul deturnat de la calea pe care o alesese, trebuie să producă consemnări autorefenenţiale, după care ajunge, de voie-de nevoie, dar de fapt cu un instinct sigur, la relatarea pe două voci a istoriei ultimului secolului. Nimic nu este întâmplător, în fiecare ipostază autorul reuşind să se scrie pe sine, însă nu oricum, ci ştiind foarte bine cum să se livreze… Şi avem relatarea poveştii din două puncte de vedere privilegiate, căci Guţă se va învârti mereu în cele mai selecte medii ale societăţii de dinainte de a doua conflagraţie, dar şi în primii ani ai dejismului, iar autorul însuşi, după avatarurile anilor de ucenicie (fiu de ofiţer, devenit deţinut politic, trebuie să înceapă de la munca de jos…), ajuns în gazetărie şi la Televiziune, este în situţia să poată observa mişcările la vârf ale noii protipendate neocomuniste-cominterniste, care face şi mai ales desface în ţară şi în Europa cea nouă. Inventarul exhaustiv al ororilor.

Adevărul este că nu avem revelaţii, de la o pagină la alta, în schimb avem un şir nesfârşit de confirmări, adăugiri, detalii, căci autorul probează o dorinţă irepresibilă de a scoate întregul adevăr la lumină, de a demonta în faţa cititorului infernala maşinărie, ”roţile dinţate ale istoriei.” (p.. 570);  povestirile se succed în capitole diferite, apoi departajările sunt eludate, prezentul se rostogoleşte împreună cu trecutul, într-un vârtej autoritar, de neoprit… Iar sporul de calitate rezultă din întregul pe care reuşeşte să-l pună în mişcare, într-adevăr ca pe o roată asupra căreia a fost dirijat şuvoiul apei…

Sunt pline de savoare notaţiile autoironice, pe cât de pline de tâlc, cu privire la situaţia sa de „scriitor de duminică”, prins de alte îndatoriri presante sau doar consumatoare de timp, în fapt amânând mereu, în aşteptarea revelaţiei, a decantărilor necesare, dar nerenunţând la gândul că vreodată se va revanşa, va da lovitura vieţii sale.. Lucru ce pare nu numai posibil, ci chiar îndreptăţit, dacă luăm în calcul modul umoristic sau chiar necruţător în care sunt trataţi scriitorii cu acte în regulă – şi vom avea savuroase schiţe şarjate ale unor actanţi care ocupă cu tupeu prim-planul vieţii literare, susţinuţi nu atât de talentul lor, care va fi fost real la începuturi, ci de nesecata lor dorinţă de eshibare, de lăţire pe toate ecranele televiziunilor…

Un text vast, fără stridenţe, fără gafe. Ferindu-se cu străşnicie să  „literaturizeze”. Cu documentele pe masă, cu Istoria sinceră a lui Florin Constantiniu în faţă, Covaliu, alias Ştefan Dimitriu, ia pe cont propriu repunerea istoriei noastre în adevăraţii ei termeni. Stilul gazetăresc nu este evitat, se încearcă la rigoare, subordonarea sa unor comendamente scriitoriceşti.      

                                                          *

Din numele prea-transparente atribuite actanţilor vieţii contemporane (aşa-numitele „personaje fictive”), asupra cărora autorul îşi focalizează tirul vituperărilor, se deduce fără greş intenţia expresă a acestuia de a-i da în vileag pe sceleraţi, cu această încifrare lesne descifrabilă a numelor, - o minimă măsura de prevedere spre a nu fi tras în justiţie.

Şi totuşi, de unde vine ceea ce ar putea fi considerat o „dublă măsură” în prezentarea situaţiilor de către cei doi povestaşi: cum ar fi de explicat împăciuitorismul lui Guţă şi neînduplecarea lui Covaliu, pe fondul unei radiografieri de mare exactitate? Această aparentă dublă-măsură vine din faptul că Domnul Guţă se raportează la un trecut ce nu mai poate fi influenţat, ci doar înţeles, pe când Covaliu se exersează asupra unui prezent în ebuliţie, exasperat de irosirea bunelor şanse de îndreptare a situaţiei, parcă scapată din mână, dar care totuşi e posibil să fie readusă pe făgaşul just,  controlată/corijată, măcar de la un moment dat încolo.

Cu privire la partitura lui Guţă, autorul ne previne: „pentru că deşi poate să pară, cumva, doar cronica unui lanţ de tragedii şi eşecuri răsunătoare, ea rămâne, în cele din urmă, povestea luminoasă şi pilduitoare a unei victorii prin care un om strivit de istorie, dar neclintit în convingerile sale de a-şi păstra, în orice condiţii, omenia, reuşeşte să arunce, peste toate mizeriile lumii, o rază de speranţă şi de încredere.” (p. 17), ceea ce ar putea să sune tezist, dacă nu s-ar umple, de la o pagină la alta, de omenesc – un deziderat pe care nu orice prozator îl poate onora…

Avem astfel o viziune asupra societăţii noastre în manieră stereoscopică – un procedeu geodezic prin care două fotografii luate din poziţii succesive sunt privite simultan, cu cei doi ochi, rezultatul fiind o imagine tridimensională, în relief, care poate să dea seamă despre realitatea din teren. Iar iubirea de adevărr, de frumos şi de aproapele este liantul scriiturii, şi este numitorul comun al celor doi protagonişti ce-şi revendică întâietatea de la un subcapitol la altul, ca doi solişti în avanscenă…

Nici o ocazie nu este ratată, autorul nu pierde niciuna dintre sugestiile legate de vocea auctorială, ştie să le capteze, să le resuscite, să le pună cu ingeniozitate în pagină, menţinând viu interesul la lectură; el cu adevărat e hotărât „să-şi ia revanşa în scris pentru eşecurile din viaţă”, (p. 29). Dar nu e totuşi doar o relatare nudă, căci întâmplările îţi ies în cale la tot pasul, observaţiile, sugestiile, sar din toate părţile, eşti vânătorul norocos; primul sentiment este  că totul este etalat pe masă, la vedere, stârnind curiozitatea cea mai vie; însă  trebuie să constaţi că în timp ce unele explicaţii vin pe loc, altele sunt amânate, vei afla tâlcul lr mai târziu, în vreme ce alte înţelesuri te ajung din urmă, confirmînd sau nu propriile bănuieli, intuiţii de cititor coparticipativ. Autorul e neobosit în a formula încă o dată ideea, dornic să transmită mesajul său în modul cel mai optim.

Remarcabile scenele goyeşti, în acvaforte, cu scriitorii din „insolita rezervaţie” de la Mogoşoaia, (p.113), cum n-am întâlnit nici în textele celor mai temuţi pamfletari din interbelic. Poate că Lasă zilei scârba ei (o altă traducere sună astfel: Ajungă zilei răutatea ei) nu este propriu-zis un roman, în înţelesul clasic al termenului, deşi sunt aici cel puţin două romane, ale protagoniştilor, deşi îl semnalasem deja pe al treilea, cel al familiei Lisenthal- Lovendhal…, cărora li se adaugă pe parcurs alte fire, complementare, de exemplu cel al poveştii Esterei, cu un destin la fel de spectaculos, pe cât de dramatic. Avem oricum a face cu o abordare romanescă totală, de tip verite, documentaristică, a istoriei ultimilor o sută de ani, iar mai exact: de la primul război mondial încoace. Este în fapt abordare cu tot curajul de pe urmă, ca spre a nu rata ultima şansă, acest roman experimental., „romanul doboş”, (p. 118), acest dans cu cartea, care se angajază într-un vârtej ce îl cuprinde şi pe lector, „secţionând până-n adânc veacul care tocmai s-a dus, ca şi începutul acestui nou veac, mai încărcat de promisiuni, dar şi  mai înfricoşător, totodată. (p.119)

De laudă maxima acurateţe a scriiturii, cu formulări de mare precizie, unele memorabile; de laudă şi atenta supraveghere a editării, cu eliminarea până la ultima a greşelilor de literă, devenite teroarea autorului din zilele noastre (ale calculatorului…)

Acest roman vast, scris în doar 13 luni, reprezintă în sine rezultatul unui formidabil tur de forţă, căruia nu-i cunoaştem egalul în literatura actuală…

La sfârşitul acestor consideraţii privind Lasă zilei scârba ei, fără îndoială unul dintre romanele cele mai importante ale acestor ani, trebuie să recunoaştem că ne surprinde foarte tare lipsa de reacţie a criticii literare, chiar dezafectată, cum ne-am obişnuit să o  vedem de atâta vreme. Dacă am înţeles că o cronică  profesionistă poate apărea la 2-3 ani şi chiar la mai mulţi ani de la lansarea pe piaţă a cărţii respective, dacă  problematica romanului despre care am dat seamă aici este foarte complicată şi necesită un răgaz pentru decantări, pentru delimitări, de ce nu?, dacă materia în expansiune a cărţii se lasă cu greu stăpânită-controlată, dacă ne-am aşteptat ca abordarea decisă, „în cătarea puştii”, a unor aspecte din stricta actualitate să fi stârnit vii/multiple reacţii (de contestare, de discreditare a cărţii şi a autorului ei, tăcerea ce s-a înstăpânit în jurul romanului ni se pare de rău augur. Se încearcă nu doar temporizarea, ci împingerea în umbră, învăluirea în tăcere a mesajului, a semnalelor de alarmă trase cu  hotărâre? Se schiţează o conspiraţie a tăcerii care vizează neutralizarea şi învăluirea într-o pâslă cât mai groasă a  tăişurilor multiple? Se mizează pe faptul că punctele de incandescenţă ale celor câteva sute de exemplare,  difuzate pe piaţă  se vor stinge, precum tăciunii de pe o vatră împrăştiată? Ar fi, credem, un semn sigur că prea puţine mai sunt de făcut şi de sperat…

Prea puţin îl mai interesează pe autor să-şi ia toate măsurile de precauţie.  O face, pe anumite porţiuni, însă materia ce se cere adusă în prim plan antrenează-aglutinează  sugestii care pot însemna riscuri neasumate. Ş.D. nu a procedat altfel decât o face îndeobşte romancierul, când se concentrează asupra subiectului său, când toţi senzorii sunt orientaţi spre captarea sugestiilor care vin din toate părţile, din memorie, din subconştient, din asociaţii de idei, inspiraţii, revelaţii, simboluri şi semne. În aceste momente de graţie strategiile sale se exercită la nivelul scriiturii, în căutarea optimului de transmitere a mesajului. Nu înseamnă că autorul  a ignorat cu desăvârşire orice risc. Singur simte că a aruncat pe piaţă o materie efervescentă, acidă, corozivă – destabilizatoare, cu adresă la persoane şi funcţii şi sisteme de relaţii mafiote. El poartă la sine, sacuns sub cămaşă, stickul în care a salvat textul, în diferite faze ale redactării. Deja o primă lectură, în faţa soţiei de moment, penibila Lenormanda, o fiinţă imposibilă precum o sugerează şi numele, a produs reacţii de-o violenţă incredibilă: ricanări, ameninţări, aruncarea în stradă a nerecunoscătorului/ticălosului scrib… Continuă să scrie la intervale, în taină, ca orice răufăcător. Prietenul de cursă lungă, domnul Guţă nu mai este în viaţă ca să-l încurajeze. Când află despre roman, un gazetar de tristă faimă  încearcă să-l ridiculizeze; Şerban, colegul de suferinţe literare, are la rându-i o reacţie de frustrare, poate ar fi vrut el însuşi să atace subiectul, considerându-se la fel de îndreptăţit să-l valorifice; numai Estera îi sugerează să se implice plenar în scrierea romanului, fără totuşi să urmărească îndeaproape fazele elaborării. Procesul în sine al creaţiei are ceva tainic, de neîmpărtăşit, căci  unic, irepetabil, urzit din atâtea infinitesimale - depinzând de umori, de inspiraţie, de temeri superstiţioase. Avem în textura romanului discutat referiri la toate aceste aspecte. Scrierea unei opere este prin definiţie un proces intim, tainic, inversul a ceea ce se poate explicita şi dirija din afară, cu oricâtă înţelegere şi bunăvoinţă… O aventură pe cont propriu, prin excelenţă - în care nimeni nu-l poate însoţi pe scriitor, ceea ce face măreţia şi unicitatea actului de creaţie.Nu altfel vede lucrurile Ştefan Dimitriu, la sfârşitul unei cariere scriitoriceşti de cinci decenii, când încearcă să dea marea lovitură a vieţii cu Lasă zilei scârba ei. Iar când în fine, Estera, pornită după cumpărături şi gândindu-se că îl lasă singur pentru buchiselile sale, îi aruncă din mers îndemnul încurajator: „Treci la scrierea în plin a romanului, a venit momentul să deşerţi sacul!”, se face că autorul deja ajunsese la ultimele fraze. Şi nu oricum, ci în postura de învingător.

                                                                     Ion Lazu

ION LAZU : sonet invidios

Poetului septuagenar I.M.
 
La aniversară, poetul a declanşat o avalanşă de interviuri.
Ciudat e doar faptul ca nu se confeseaza decât doamnelor.
De unde invidia noastră… constructivă…
 
 
De vrei să ştii acum părerea-mi franşă,
De când ai spart tăcerea ta etanşă
Şi interviuri dai în avalanşă
Luându-ţi amânata-n timp revanşă,
 
Eu cred că tu ales-ai interviul
Să nu te plictiseşti trecând pustiul,
Să ai cu cine-o vorbă a schimbare
Şi-atât de negru să nu-ţi pară griul…
 
Deci, toate bune. Însă o-ntrebare
Mă chinuie - că-i justă sau injustă:
De ce-ţi alegi mereu însoţitoare
Doar condeieri din cei ce poartă fustă?!
 
Deja sunt trei şi vor mai fi, mănunchi…
Le joacă-n draci bunicul pe genunchi.
 
16 iunie 20010                    Ion LAZU

Lidia Lazu în recitalul  Eminescu - Frumoasa fără corp , la Târgul de carte Axis Libri, Galaţi

Sâmbătă 5 iunie, în cadrul Târgului de carte Axis libri de la Galaţi, Lidia Lazu a susţinut, în faţa unei asistenţe emoţionate, un recital Eminescu- Frumoasa fără corp - la invitatia organizatorilor, a dlui director al bibliotecii judeţene V.A.Urechia, dl. Ilie Zanfir, a dlui Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon, care ne invitase şi la Târgul de carte din Braşov. Recitalul din poezia Poetului naţional a fost însoţit de minunate improvizaţii muzicale, care au electrizat un public pe cât de divers, tot pe atât de receptiv, adunat ca într-o vrajă sub coroanele teilor în floare din capătul Aleii Calea Domnească, la câţiva zeci de paşi de Faleza Dunării albastre, în prodigioasă unduire…

Ion Lazu

PENTRU PROIECTUL „BURSELE DE LA NEPUN” AM LUCRAT TOŢI CEI TREI CAVALERI MARINI BURSIERI OBLIGATORIU CEL PUŢIN PATRU ORE PE ZI

CÂTE ZECE PAGINI CU VIRGULE ŞI PUNCTE CU TOT:

ÎN REST,

UTILE DULCI

17 octobre 06

Ne-am pomenit că „sonetăm”, deoarece ne-am născut sonetişti. Dar pretextul fu soneta lui Lazu intitulată: La Cazemată, sforăind ceva viclean de adormit marea pe valuri line şi sibiline. Poetul Gică, sonetist de „imperfecte”, freamătă şi el, la propunerea lui Murgeanu, de a porni mâine în zori o bătălie de soneturi… cu săgeţi trase din arcuri neconvenţionale.  Lazu se puse pe căutat pietre-catapultă cu înfăţişări curioase, găsind în schimb chiar de a doua zi, „La Cazemata” lui predilectă… un cuţit suedez avortat de mare pe plajă. Ca să-l atragă de partea sa pe cumplitul cel mai delicat Gică, i-l dăruieşte parşiv şi insinuant, chiar de faţă cu „contondentul” Murgeanu: N-o să-nfigă-n mine sonetul, s-a gândit Lazu, cu chiar cuţitul de dar…

Însă mai ştii?… Microconcursul de zicale porni, cu aceeaşi simţire patrihaotică, ce ne caracterizează pe toţi, vii sau morţi, strămoşi ori nepoţi… Ia să vedem cum stăm şi pe ce şedem:

( Unchiul Horaţiu încă ne-a şoptit din valuri: Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci/* ceea ce s-ar traduce cam aşa: Nu-i omeneşte să munciţi pe brânci la Bursă; mai bine s-o tuliţi din zori La Cazemată, şi-n rest, la vilă să beţi… numai vinuri dulci foarte utile sănătăţii  mentale. Murgeanu înghite tot, căci la masă aşa e frumos să mănânci tot, până ce te ştergi pe bot, Lazu vrea pâinea prăjită şi regim, iar Gigi îşi împarte raţia cu căţeii rămaşi în staţiune fără stăpâni. Dacă ar fi să decorăm pe cineva, pe bune, pentru cele trei săptămâni la Marea Neagră, în cel mai fantastic octombrie ce va fi existat de la Publius Nasso şi până la noi, atunci decoraţia aceasta o merită sigur Don Vasile, şeful de la Neptun, care s-a purtat cu noi ca un bunic autentic cu cei mai răsfăţaţi ai săi nepoţi!

Moto:

Ca să facem vară din octombre

Ne-am luat pe plajă mine sombre

Şi izmene de„pensionari şomeri”.

Restul, şmecherie de boieri!

* „Toate sufragiile pentru cel ce îmbină utilul cu plăcutul”/ Horaţiu, Arta poetică.

ACTANŢI: „CEI TREI CARE AU SPERIAT MAREA!”:

GHEORGHE ISTRATE, ZIS ISTRĂ-ŢOIU

ION LAZU-COMANDORUL (CAZEMATEI)

ION MURGEANU-CONTONDENTU’

 ION LAZU:

(după închidea sesiunii de sonete)

Vă vînd un pont (la Pontul Euxin…)

Stîrniţi de-asemeni iscusite versuri

Scrise fără adăogiri şi ştersuri,

Poate că plănuiţi niscai demersuri

Spre a obţine înşivă o Bursă…

Eroare gravă! Viclenită cursă!

V-o spune cea mai creditată sursă…

(Oricum, nu are nici o relevanţă

Că-aţi fost la mare vara, în vacanţă -

Octombrie are o altă ştanţă!

Şi dacă, totuşi, demonul * vă-ndeamnă

Să-aflaţi o bursă la Neptun ce-nseamnă

Într-un sfîrşit ostracizant de toamnă,

Vai, nu-i nicicum Levantul de Hîrtie

Pe care Cărtărescu îl descrie,

Cu-o-nprumutată din romantici vrie…

Ovidiu, dragul, s-a sforţat zadarnic

Să scrie despre-un Euxin amarnic,
Dar nu-i ieşi, oricît a fost de harnic!

Vorbit-a el de viscol, ger ** şi ceaţă,

De stropii mării zuruind ca gheaţă *** -

Dar versurile-i parcă nu te-ngheaţă,

Nu crapă celuloza cea din carte,

Zăpada pe sub guler nu te arde

Şi n-ai un sentiment de geamuri sparte…

Din streşini ţurţuri nu te perforează,

De clanţă palma nu ţi se sudează,

Ispita morţii nu te asaltează…

Poate cu bani ce-Octavian îi dase,

El zeci de blănuri groase cumpărase

Şi pe-un cuptior încins se aciuase;

Sau poate getele cele focoase

Dormeau cu el în pat, vreo cinci sau şase,

De-i încălzeau sleitele de oase****;

De nu-l răpuse brusc hainul Crivăţ

Ce Nordul îl asmute împotrivă-ţi

Şi mintea nu-i zdrobiră-ai Mării scripeţi…

Sau poate însăşi latineasca veche

Ce noi o credem fără de pereche

(Iar pentru Nasso floare la ureche),

Nu devenise-atîta de fluidă

Nuanţele mai aspre să le prindă,

Dedată la amar şi aguridă,

Pliată fin pe existenţa aspră

Din crîncen urgisita zonă-a noastră -

Că de-aia mării nu-i zice Albastră;

(E chiar de înţeles, într-o privinţă,

Cu ochii îndreptaţi spre elocinţă,

Şi spre alcovul cel de trebuinţă,

Iar nu spre traci, ce gerul îl îndură

Şi-n loc de vorbe, aburi scot din gură

Iar mult mai des cîte-o înjurătură…)

E dovedit că orice corcitură

Are cîştig de cauză-n natură,

Iar nu vreo stirpe nobilă şi pură…

S-a stins latina printre graiuri moarte

Pe cînd româna merge mai departe,

Tot dînd din coate, îndîrjită foarte!

 (Căci cine n-ar carte,-şi face parte!)

………………………………………………..

Oricum, pe timpul Bursei, se lăsase

Un ger ce te tăia precum un laser

De-ţi îngheţa şi măduva în oase!

Cu cuşme-n cap, pe noi cu patru pături,

(Să spun aceasta nu mă dau în lături)

Am clănţănit în pat ca-ntre omături…

Istrate, vrînd să-atragă o pisică,

Să doarmă-n pat cu dînsa, pe burtică,

În van a îndopat-o cu păpică,

Pe cînd alături, îşi punea Ionică

Nădejdea-n vino-calorii din sticlă

Şi în propensiunea lor voinică;

Şi mult n-a fost, familii şi confraţi,

De pe Faleză să fim returnaţi

Ca trei colete, bocnă congelaţi.

…………………………………………….

Şi totuşi! Nu fu frigul cel mai mare

Duşman al bursierilor la Mare,

Ci fapte mult mai grave ca urmare!

De duşmănia Mării,-mpresurîndu-l

Pe om, vorbi-voi, de-o să-i vină rîndul,

Deşi se-mpotriveşte însuşi gîndul!

Că nu-i mic lucru ce aici se-ntîmplă –

Să simţi în sus şi-n jos, pe lîngă tîmplă

Terorizant, fără istov, cum umblă

Daracul mării dărăcindu-şi valul,

Pe răzătoare dînd într-una malul

Cu-o furie atroce, infernală!

Şi scoici sărind, de cînepă puzderii -

Nisip şi alge, pene şi mizerii,

Ce nu prea le observi în timpul verii…

E-un ritual***** ce n-are duhul milei

Urmînd şi noaptea zbaterile zilei

În copulări isterice, virile;

Nu spun că valurile năbuite

Buze hulpave par, limbi despletite,

Prin spume epileptice ivite

Ce-ar vrea să-nfulece lături pe plajă,

Dar să le-nghită încă nu se-angajă,

În căutare, poate, de vreo glajă;

Căci, grobian bolborosind în troacă,

Scoici, melci şi crabi şi alge-agită-n joacă

Cu cea mai hămesită-a lumii moacă,

Ci cu sadism prin dinţi ea le strecoară,

Ca iar să le împroaşte în afară:

Blestem, sfidare, rugă şi ocară…

Şi ce-s aceste rămăşiţe triste

Bentiţe, jartiere, spelci, batiste,

Ca scoase de pe fanteziste liste,

Amestecînd realităţi şi trucuri:

Chiloţi şi bluze, nasturi, şepci şi lucruri, 

Ce smulse par de pe-necate trupuri

Pe care marea, pritocind uiumul,

Le-a tras la fund, pe rînd, pînă la unul -

Copilul, baba, sfîntul şi nebunul,

Lăsînd pustie, hîdă, plaja toată,

Şi Marea pînă-n zarea zării roată,

Din Venus taman pîn’la Cazemată,?!

Şi ce-s aceste sticle şi conserve

Containăre, butelii izoterme

Ce n-au putut mesajul să-l conserve

Nici un cuvînt încalte să rămînă

De la toţi cei hrăpiţi cu anasîna?

Distrus fu esoesul scris cu mîna

În disperare fără de măsură -

Şi-n locul lui, umplute pînă-n gură

Cu apa cea de mare,-n impostură…

Şi ce-i acest cumplit popor de muşte

Ce tăbărînd pe alge şi moluşte,

Nu pregetă să ciupă şi să muşte,

Din viu şi mort asemenea să guşte?

Ţipenie… Şi icnetele bruşte -

Marea chitind timpanele să-mpuşte…

Ţipenie! Şi totuşi, ce-s aceste

Vagi şoapte ce ne-ajung fără de veste

Purtate de-ale zimţurilor creste

Scăpate din Crimeea, ce aproape-i

Şi lunecate-n coa’pe faţa apei?

„Se plimbă-aceşti poeţi de parcă-s capii,

Pe ţărmul Mării ca pe buza trapei…

Din gheara nebuniei nimeni scape-i!”

Şi ce-i cu vortexul acest’,  atroce

Stîrnit din burta Mării ventriloce,

Că mintea din ţîţîni vrea să-ţi disloce?

Tresari ca noaptea-n cimitir şi-o voce

Te sperie, iţindu-se în preajmă -

Te simţi frustrat să desluşeşti o vrajbă

Faţă de-această lipsă de curaj, mă-

car că este vorba chiar de tine…

Te uiţi şi vezi - că unul din vecini e !

Te-neci de jale, ciudă şi ruşine

Şi să te-arunci de la etaj îţi vine…

Nu bănuiam să fie cu putinţă

O mai adîncă, vie suferinţă

Dar şi o mai cumplită umilinţă

Decît aceea de-a-ţi urî vecinul!

Greşise deci profund Dante, divinul,

Ce susţinea că nu e cu putinţă

Mai mare-n lumea asta o durere

Decît să-ţi aminteşti, în suferinţă,

De viaţa petrecută în plăcere…

Mai cruntă e durerea, bunăoară,

Să simţi cum te transformă într-o fiară

Singurătatea plajei pustiite

Şi-ostilitatea Mării învrăjbite,

Că violenţa dă din tine-afară

Şi-ai vrea bîta să-o pui pe cel ce stete-n

Apropierea-ţi, fie chiar prieten…

Cînd zise Gică vorba cea isteaţă

„Singurătatea-n mine se răsfaţă”,

Cu totul altceva el vru să spună:

Că l-a picnit pornirea cea nebună

Stainlessul Sttel în mine să-l înfigă

(De o puneam pe loc de mămăligă),

Şi-asemeni, cu sadism, să bată cuie

În ţeastă la’a Murgeanului statuie.

La un sfielnic cum îl ştim, ce triste’s

Aceste-accese sado-masochiste!

De Ionică nu mai spun nimică -

Doar mă gîndesc - şi mi se face frică!

Precum o cange mi-a pătruns în minte

Ameninţarea cruntelor cuvinte:

„Cătarea puştii mele te presimte!”.

În ăst context, ar fi chiar de mirare

Că însumi m-am schimbat „un pic” la Mare?

Că doar zărind pe Gică pe faleză

În zori, cu-artistic despletita-i freză,

Cu greu eliminam o ipoteză

Că-i un extraterestru în viteză?

Abia văzînd cum mîna şi-o coboară

Adînc şi din pămînt, prin iarba rară,

El degetele iute îşi strecoară

Prin barba-i lungă şi rădăcinoasă,

Ce două dîre pe alee lasă;

Abia atunci îmi mai veneam de-acasă

Din bîţîiala aia nevricoasă…

Cînd  singur mă-ntorceam din Cazemată

Şi-n capătul falezei, nudă toată,

Zăream o rubicondă siluetă

În dureros contrast cu o egretă,

O tresărire-aveam: Cine-i intrusul?

Şi cum de-ngăduitu-şi-a abuzul

Să invadeze plaja goală-lisă ?!

Cum de-a pătruns în zona interzisă?

Mult mai tîrziu, cu greu ţinîndu-mi firea

Şi chinuindu-mi la refuz privirea,

}n timp ce Furiei urma uimirea,

Mă dumiream cum că invadatorul

Ce parcă sugerează compresorul

E cel ce debută cu Confesorul…

De Mare, ah!, poetul ce-nsetat e!

O soarbe şi-o scrutează, cu ochi mari,

Înfipţi în grota****** zării depărtate,

Avînd estimp două perechi de ochelari

În mîna ce-şi ţinea, nobel, la spate…

Şi distilînd idei înveninate,

Dospind la rime ca să mă conteste

În formulări fugoase, intempeste

Şi contondente… Dar ce sunt aceste…?

………………………………………..

Aici opresc, cu voia dumitale,

Descrierea reacţiilor viscerale,

Prea jalnice, şocante, aberante –

Şi pîn’la urmă descalificante -

De n-ar fi să le zic decît: Prea triste -

Eminamente, deci, postmoderniste,

Ce Marea la Neptun ni le induse

În cele 21 zile scurse,

Cînd în octombrie am fost, cu burse…

…………………………………………………..

                               ION LAZU                      ____________________________________________________.

* Ce demon, de I. Murgeanu

** Ger, de Gh. Istrate

*** Un bulgăre de gheaţă, de I. Murgeanu

**** Imagini de oase, de I. Murgeanu

***** Ritual, de Gh. Istrate

****** Grota, viitoare poezie de I. Murgeanu

poetul felix sima la aniversară 

Prietenul poet Felix Sima a aşteptat cu capul la cutie preţ de vreo 9 anişori, ca să se convingă că m-am făcut băiat cumite şi la locul meu, apoi s-a născut el însuşi, în prima săptămână a unui iunie, - tocmai bine, ca să aibă la îndemână (o vară întreagă şi apoi o toamnă lungă) timp berechet de supt cu nădejde la sânul maicii sale şi răgazuri de respirat boiereşte aerul păduros de la Măgura-Mihăieşti; după „cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”, când s-a mai dezmorţit pe-afară, omuleţul trandafiriu şi cârlionţat despre care povestim, descotoşmănat din ocrotitoarele/constrângătoarele dragi scutece, a scuturat din umeri voiniceşte, ca în ungurime, şi-ndată s-a sumeţit să facă primul pas de pe marginea dezgheţată a  prispei direct în „Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”. De unde în linie dreaptă şi versurile consecutive: „ Mai mulţi copii umblau prin flori, / Le vizitau ca la muzeu…” (Cineva mai tânăr, 1978). Îi vedeţi şi domniile voastre la fel de bine, cum adastă ei, să contemple nemaivăzutele zambile? Într-acestea, una două, fecioraşul cu pricina o luase la picior - şi nu i s-a ştiut de nume până mai de curând.

Eu personal l-am cunoscut nu prea mult după aceea, la o terasă din Aleea Alexandru, cu capătul spre Stratuia Aviatorilor, prezentat mie de un alt poet, acela şi frenetic reporter, numitul Jean Andreiţă, în fapt fostul meu coleg de clasă de la Radu Greceanu din Slatina-Olt. Olteni noi toţi, dar mai ales ei doi, iar eu refugiat neguraliv de pe malul Nistrului. Mi l-a arătat pe Felice în ipostaza cea mai mirabilă ce i-o putem dori unui poet, căci având douăzeci de ani şi tocmai debutase la faimoasa-râvnita de toţi pe-atunci revistă Luceafărul, cu versuri  nicidecum începătoare, ci turnate parcă în tiparele pentru totdeauna ale limbii române. Ascultaţi: “Frumosul prinţ distins şi demn, / Lipsit de patimi şi îndemn, / Din tronu-i lustruit, de lemn / Nu a dat lumii niciun semn.”  Auziţi şi domniile voastre aceeaşi cadenţă sacramentală, poate cosmică? Eu o aud mereu, de-atunci încoace.

Şi se începu chiar sub sonurile de argint ale acestor versuri, dragilor, o prietenie ca-n cărţi, practic numai din cărţi - o prietenie de patru decenii patru, însă absolut lipsită de gesturi  larg desfăşurate, de cuvinte  la megafon şi chiar de oarece fapte notabile; totul pe nevăzute-neştiute, în marea taină a sufletelor care trăiesc minunea vieţii unice şi visează visul de aur al cuvintelor nerostite-nerostuite-aşteptate. Unul înfăşurat în viţele despletite ale tiutiunului cu nume războinic, de neînfrânt, celălalt înfăşurat şi el în ce-i mai rămăsese din mucavaua zborului spre “lumi ce nu există” . Adevărul adevărat este că abia în acest început de iunie, când pentru prima dată mă uit înapoi, prin decorurile şi faldurile acestor vremi spulberate, mă credeţi au ba,  eu constat că nu e de zărit nimic mai acătării, nimic epic, cu un cuvând de dicţionar; mă mai uit o dată, fără dicţionare, dar cu maximă atenţie: nu se poate, Doamne să nu fie chiar nimic la vedere, acolo!, mă uit încă o dată, crunt-aplicat, cu toţi ochelarii adunaţi de prin casă: nimic de semnalat - şi în ultimă instanţă mă uit cumva sintetic, vultureşte, stereoscopic la prietenia noastră de cărturari - şi tot nu văd nimic de ispravă. O lipsă totală a faptelor de arme, răsunătoare-memorabile, chiar a faptelor mai micuţe-modeste-onorabile, lucru totuşi de mirare la nişte bărbaţi bravi altfel, suavi lungani, cum ni s-a spus, şi vaganţi, la care fetele trăgeau stăruitor cu ochiul… Nicio Faptă de pomină, la care are dreptul orice om, cât de umil, un eveniment, am zis bine? care să despice lumea în două; nici măcar un fir de iarbă n-am despicat, cât de cât – şi doar mi-e clar că iarba e de neînvins, ştiu bine că dacă toate ar dispărea de pe fala lumii şi s-ar pustii şi dacă iarba însăşi ar fi pârjlită şi pustiită, principiul vital din ea oricum este de neoprit: iarba răsare iar, la anul, împânzind-împâslind preajma şi se întinde trosnind prin ţărână, de aici şi până la capătul pământului.

Iar noi doi ce făceam, poeţi de duminică, în exemplara noastră prietenie literară? Mereu despărţindu-ne la sfârşitul campaniilor mele geologice în zona vâlceană, - înţelegeţi că povestea mergea înainte, noi înşine “ne câştigam pâinea în sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii noastre…”, cum ne-a fost menit de Tatăl Ceresc, la alungarea din Rai (Poarta Raiului, 2000); şi ne revedeam la primăvară, iar privindu-ne în cea mai etanşă tăcere, printre viţele de tiutiun sau prin aburii viţei de vie, tot aşteptând nu se ştie ce, tot privind peste umărul celuilalt, parcă străduindu-ne să descâlcim ceva scris acolo, pe zidul de aer din spate, încifrat la limită şi semnat indescifrabil, -  însă nimic important sau grav, decât că ne simţeam foarte bine împreună, în singurătăţi pe deplin paralele, în timp ce prietenia noastră se împicioroga de la un an la altul şi de-acum o pornise temeinic la drum, mai adevărată decât noi înşine, purtătorii ei materiali. Ar mai fi  avut vreun rost între  doi împătimiţi ai monologului interior o întrebare altfel firească, precum: Tu să-mi spui de unde vii / Şi ce poezii mai scrii ? 1993. Nu, o astfel de întrebare a apărut cum vedeţi, doar pe coperta unei cărţi de-a poetului…

Căci ea (prietenia noastră literară, ce altceva?) binevoia să meargă mereu mai departe, înainte-ne, pe cărarea de iarbă, cum spuneam, iar de-o parte şi de alta a cărării, în locul unor lespezi albe-lucioase şi trainice prin definiţie, de “piatra-piatră de e piatră”, ce vedeam noi şi nu prea vedeau concetăţenii noştri? păi, vedeam cărţile noastre, din loc în loc, cât să nu ne piară de tot curajul… Sufletul meu distila din zbaterea lumii doar tonul ei elegiac, pe când sufletul lui Felix, foarte diferit de al meu, identitar, parcă însingurat la celălalt capăt al lumii, distila şi el cevaşilea, nu încape îndoială, un ceva dificil de numit, dar care se aduna cu folos în melopeea cărţilor sale. Cu o putere care nu e de găsit chiar la oricine: Ridică-te, negură! (1994), zise poetul, pe coperta altei cărţi de-a dumisale. Eu în gazdă la Guşoieni, în Ioneşti-Obeni, în Băbenii-Români, la Goranu, la Horezu, la Păuşeşti, la Alexeşti-Berbeşti şi Oteşani şi peste tot în relieful vâlcean, “prin râpi şi văi adânci”, geologice, judeţene şi omeneşti deopotrivă, geolog cu acte în regulă, scriind Capcana de piatră (1987) -, iar Felix la bibliotecă şi în Ostroveni şi la Măgura - sau pe unde ne răzleţeam împreună, la schitul Jgeabu, la schitul Pătrunsa, la schitul Pahomia, la mânăstirea Cozia, la cetatea dacică Buridava, la Vaideeni-Învârtita dorului, şi la Cocoşul de Horezu; la Vlădeşti, la Dumitru Şchiopu, la Vicşoreanu, Mischiu, Buclescu, ori la Gheorghiţa Măleanu… Dar un poet ridicând, ca din pământ!, chiar Cartea de pământ, 1992, apoi şi nişte Case de piatră, 1997,  - şi atunci vine întrebarea-nedumerirea-mirarea: cine e geologul şi cine e poetul, până la urmă?!

Acolo, în satele dintre Olteţ şi Topolog (”dintre munţi, la vale / şi la umbra unui stog…”) am scris elegiile din toate cărţile mele de poezii următoare, numite de aceea chiar Muzeul Poetului, sau numite Poemul de dimineaţă sau Cuvinte lângă zid, sau care se vor numi, poate mai exact, Elegii noi/vechi, aflata încă în manuscript, însă buchisite cu toatele în verile mele vâlcene şi ale noastre. Am scris la Păuşeşti-Măglaşi, poezia Foarte sus, în tăcere, pe care imediat şi în modul cel mai natural posibil i-am dedicat-o lui Felix Sima: 

“În mijlocul grădinii, împrejmuită de pomi

prin care întrezăresc satul;

de-ar lipsi ulmul, îngălbenit

înainte de vreme, aş vedea pârâul şi vadul;

de-ar lipsi mierla din ulm, cântând

raiul meu s-ar mărgini cu iadul;

de-ar lipsi liniştea asta-ntr-o doară

s-ar auzi izvorul stors din pământ

de apăsarea noii case;

de-ar lipsi cuvintele ce mă-npresoară

s-ar vedea cine sânt

în carne şi oase. “

Acolo, în peisajul magnetic vâlcean am scris povestirile din Blana de viezure, iar mereu peste zi sau în crucea nopţilor de la ţară, sub cernerea stelară, am migălit miile de pagini din Jurnalul meu Vreme închisă, în manuscript şi el, dar şi Rămăşagul, întâi scenariu de film şi apoi, de nevoie, un roman aşa-zicând istoric, căci întâmplat pe la 1520 în satul Obeni, unde îl primeam ca oaspete de duminică pe Felix; şi peste un an doi, tot la Obeni, scrisei romanul Capcana de piatră, din stricta actualitate, petrecut la doi paşi de Măgura natală a poetului Felice; şi tot pe-atunci am vânat împreună fotografiile cu trovanţi, acel insolit album Natura sculptează, 1984. Iar poetul, iscălindu-se cândva Înfriguratul fierbinte, 1980, scriindu-şi versurile sale, cota-parte, cum ar veni, pe care unii le ştiu pe dinafară, iar alţii le şi cântă…, iar cei mulţi le poartă în matricea lor spirituală chiar fără s-o ştie.

Aş transcrie aici o altă poezie cu Felix Sima - şi nu fac niciun secret din faptul că poetul se întreţese, ca şi paşii noştri nenumiţi, în mai toate cărţile mele de-o viaţă. Dar “poezia cu Felix” sună astfel:

Ci eu…

Până la urmă şi roua s-a ridicat

Până la urmă şi dimineaţa

cu nori s-a brăzdat//

Până la urmă şi-au încropit cântătoarele

euritmia în pădurea ce-a adormit

de pe-acum, de-anpicioarele//

Până la urmă

şi câinii mă simt, din turmă

alungându-mă în sus, pe vad//

Până la urmă şi torenţii cad

dintr-un versant şi din altul

ritmat//

Ci eu, pe nisipul albiei, ud

mă duc şi revin şi nu ştiu

încotro să curg.//

Până la urmă, în care zi

aerul gurii va amorţi?”

Ci musai să încheiem aste rânduri factice cu versuri de-ale poetului Felice:

Luciditate, - Tatălui nostru care este în ceruri -

Fumul care iese / din copacul meu

ca o sfoară-n ţară/ m-a legat mereu

tot de pomi şi păsări/ tot de lut şi cer…

frântă pe genunchi e/ ramura de ger…

au rămas la casă / stâlpii neciopliţi

câinele şi calul / neadăpostiţi…

voi pleca din lume / ca dintr-o poveste

viaţa-n care timpul / este şi nu este…

ce am fost rămâne / ce n-am fost s-a dus

stelele deasupra/ spun ce s-a mai spus…

trebuie cândva să / te apleci sub râu

 să-ţi rămână casa /ntr-un bob de grâu…

Carpe diem (bucuria versului)

CANON

GREU CANON NE DAI VINDECĂTORULE

PENTRU SLAVA TA SI AL TĂU NIMB:

NICI PE TATĂ NICI PE MAMĂ

SĂ IUBIM MAI MULT DECÂT PE TINE/

SCHIMB PENTRU ACESTEA NU EXISTĂ

ŞI NICI TÂRG TU DESPARŢI PE FIU

DE TATĂL LUI DE PE PĂMÂNT PE FIICĂ

DE MAMĂ ŞI DE SOACRA EI PE NORĂ

PENTRU SECERIŞUL DE ARAMĂ SFÂNT

AL CREDINŢEI CARE-N POALA TA NE ŢINE

ŞI NOI NE SUPUNEM NU CÂRTIM CEL CE

CÂRTEŞTE VREDNIC NU ESTE DE TINE!

CANON DE  ZIUA URMATOARE

Un pahar de apă rece unuia din aceştia mici

Care au străbătut drum lung pe arşiţă grea

Însă drumul greu nu ajunge până la mine

Mă întreb dacă sunt aşa făcut să nu fac binele ;

Şi atunci cum aş grăi în nume de prooroc

Dacă nici de la depărtare nu semăn cu tine?!

Rasa mea este ceva între plantă şi dobitoc

Insist dacă sunt anume făcut aşa să nu fac binele…

Hulpav şi lacom şi rău la privire

Cum aş putea să-ţi port crucea cea grea,

Când de niciunde nu am măcar o amintire

Că aş mai fi purtat-o şi eu altcândva?!

PSALM

voi chiar credeti ca ei nu stiu ce stiti voi
voi chiar credeţi că ei nu ştiu ce ştiţi voi că limba calului stă în copitele lui agere şi a vacii în ugerul plin numai omul cu aroganţa lui le poate stăpâni

şi plantele pe care le striveşte cu picioarele trandafirul jertfit singurul ce se împotriveşte cu ţepii lui dar aroganţa omului a gasit ac şi de cojocul împotrivirii lui l-a altoit adică l-a castrat pe trandafir cum a castrat şi calul şi taurul şi tot ce lui i s-a îmopotrivit lui şi copiilor omului 

care aleargă pe caii putere acum calculaţi pe puterea unui cal viu

voi chiar credeţi că acestea sunt jocuri şi jucării că isteaţa natură va fi ostatecă la infinit aroganţei omului voi chiar credeţi lucrul acesta? rău credeţi prost credeţi fals credeţi că vine timpul împotrivirii şi el a şi venit timpul revelaţiei numit apocalipsa când omul şi fiara vor fi deopotrivă fraţi şi deopotrivă se vor ajuta şi se vor iubi…  

FRICA

Frica ne dă târcoale în timpul vieţii numai

Din când în când. Ce culoare o fi având frica

Nimeni nu se întreabă. O punem în pământ

Cu moartea din ladă. Râde sau plânge frica atunci?

Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem

Peste care se toarnă pământ. Cei vii au inventat ritualuri.

Pe margini  plîng impocriţii iar popa cădelniţează.

Ca nişte animale într-o ladă de scânduri ajungem.

Frica umblă pe întuneric la miezul nopţii

Dând târcoale pe lângă cei singuri: le numără

Paşii le ascultă bătăile inimii. Nu-i opreşte din mers

Le iuţeşte pasul  până ce ies din pădure sau din tufiş.

Frica e curioasă de laşitatea lor. Ea ştie că poate lua

Tot ce doreşte din buzunarele lor le numără paşii frânţi

Şi împiedicaţi le împânzşte vederea îi aruncă în îndoială

Şi în  cumpănă-i pune de rostul ce şi l-au propus.

Există şi o frică de evenimente cum şi istoria lumii

Are frica şi fricile ei; ea a inventat bulăul

Bătaia acolo la tălpi percheziţia corporală

În lagăre torturi imaginaţia lor o cam ia razna.

Frica de necunoscut frica de fiară frica de om

Care nu ştii niciodată ce i se năzare şi se vede

Pe rând fiară şi necunoscut ascunzând cuţitul în sân.

Frica de necunoscut a fecioarei în noaptea nunţii.

Vor naşte cei doi necunoscuţi fii şi fiice care sunt crescuţi

De frică mai mult decât de laptele mamei de umbre

De întunericul nopţii din dormitor atunci când

Rămân singuri şi-l cheamă pe Dumnezeu la patul lor.

Dar cei fără cămin cei fără dormitor cei părăsiţi

Cei fără mamă şi tată au şi ei frica lor? O, ei râd

De aceasta şi o  înfruntă cu teribilismul celui

Ce neavând nimic nu are ce pierde. Frica sub pod

Frica pe câmp frica de pe platformele trenurilor

Pe care se ascund călătorind clandestin mici glorii

Ale fricii fără teamă şi fără prihană au şi ei frica lor

Frica de ziua de mâine teama că nu vor mai fi manglitori…

PIAŢA UNIVERSITĂŢII

(ALTAR)

Am fost prezenţi la Piaţa Universităţii

Şi am îngenuncheat cu toţi şi ne-am rugat

Şi am spus Tatăl Nostru am strigai Jos comunismul

A fost- cum să vă spun- fructul biodiversităţii

Cei răi ajunşi între cei buni o clipă

Dar rezultatul fu cumplit: o zi ca o tornadă

În 13 iunie din acel an de pripă şi risipă

Peste splendoare-au asmuţit sumbra mineriadă…

Apoi n-am mai putut ingenunchea

Am fost numiţi „golani” mândrindu-ne

Cu eticheta prinsă-n piept ca pe-o cocardă

Doar inima lăsând ea singură să salte şi să ardă…

Ceeea ce am făcut se poate repeta

În vis orice „golan” are un mic altar

Domnul ne vede şi ne ştie după nume

Că nu am fost acolo în  zadar: noi fremătam…

Iubi-vom  şapte vieţi până la cea din urmă lume

Şi-aceea pentru care noi cântam acolo şi anume

Lumea din tine şi a mea un râu flăcări în spume

Jos comunismul Tatăl nostru un atlas de nume…

CE SĂ MĂ FAC CU TIMPUL

Ce să mă fac cu timpul care a trecut?

Ce să fac cu timpul dacă mi-a trecut?

Aş tăia din el cu un cuţit felii

Şi ieşind pe drum le-aş împărţi

Celor fără soartă fără timp

Celor care plâng în prag de zi

Cu tot plânsul meu i-aş înveli

Cu toată splendoarea i-aş înveseli

Mai apoi am coborî în cramă

Unde vinul vechi stă să n-adoarmă

Unde şi noi vom fi treji când adormi-vom

Treji de vin şi de cât mult liubi-vom

Treji şi dezmierdaţi de-o briză de uitare

Mai miloasă decât orice dezmierdare;

Treji şi dezmierdaţi de vreo uitare

Mai miloasă decât orice soare…

 Ion Murgeanu