Aseară ne-am întors acasă târziu. Nici nu voiam sa deschid televizorul. Dar… căldura mare nu mă lăsa să dorm, aşa că… De obicei caut cu rabdare ceva interesant . Pe tv Cultural era Micul Infern, de Mircea Ştefănescu, pe care-l văzusem la teatrul Nottara, iar în timp îl revăzusem de mai multe ori la tv Cultural. Cum ar veni, îl ştiam pe dinafară. Şi totuşi! nu m-am dezlipit de ecranul magic decât la 12.30, când s-a terminat acest spectacol cu totul special. M-am gândit că şi actorii colegi-prieteni, care mai trăiesc, vor fi privit şi voiam să-i dau telefon Luciei Mureşan, singura căreia îi aveam numărul, pentru a o felicita, numai că m-a oprit gândul că dânsa fiind bolnavă grav, cum ştiam, poate nu este abordabilă. Am amânat pe dimineaţă. Când am aflat că s-a dus Dincolo, am simţit o durere ascuţită şi o părere de rău că parcă lumea mea, formată mai ales din spectacole de teatru extraordinare, datorita regizorilor şi actorilor minunaţi, dispare pentru totdeauna.

Singurul lucru bun, în comunism, a fost că noi, spectatorii, şi ei realizatorii, eram într-o comuniune adevărată, şi după fiecare spectacol ne simţeam altfel, ne iubeam pe noi şi pe cei din preajmă, măcar, ne încărcam bateriile, cum se spune, pentru câtva timp. Numai pentru acea stare specială, eu regret că am îmbătrânit şi nu mai simt la fel, indiferent de  autor, regizor, distribuţie, teatru. Acum spectacolul de teatru a trebuit să devină show şi eu nu mai sunt pe undă.

Cu LUCIA MUREŞAN am fost la Sebeş Alba, acum cinci ani. Aproape tot drumul am vorbit despre spectacole, poeţi, am recitat din mulţi poeţi, împreună şi cu scriitoarea Paula Romanescu. George Motoi, care a mers cu noi, atunci, ne privea doar şi surâdea, cu surâsul plin de înţeles pe care i-l ştim şi preţuim.

Festivalul LUCIAN BLAGA, de la Sebeş Alba, o avea în centru pe această actriţă uluitoare şi le va fi foarte greu realizatorilor să găsească pe cineva atât de devotat recitării, care să lumineze pur şi simplu, prin simpla prezenţă, acel eveniment cultural excepţional.

Ultima dată când am fost emoţionată de această mare actriţă, a fost la Sala Euterpe, a Universităţii Spiru Haret, acum un an, când a recitat din Eminescu, a citit din scrisorile de dragoste ale Veronicăi Micle. Partener i-a fost, ca de atâtea ori, actorul George Motoi. Dacă ar fi văzut acest recital şi cei care nu au loc în literatură din cauza lui Eminescu, ar fi înţeles şi mai bine cât de mici sunt.

Sunt împăcată, în sufletul meu, că i-am oferit flori şi am felicitat-o ori de câte ori am avut prilejul şi, mai ales, am vorbit mult şi cu dragoste, despre lumea artistică din care a făcut parte şi pe care a ilustrat-o cu brio.

Dumnezeu s-o odihnească în pacea lui binefăcătoare!

LIDIA LAZU

Relatare despre ziua de ieri. (8 iulie 2010)  Nu o Relatare despre Regele David, ci despre Poetul Ion Miloş, pe care mă sunase Ghiorghiţă Istrate să vin să-l vedem la CCA, sala Eminescu, unde îşi va lansa o carte. La o oră cam nepotrivită, 14:30, dar oricum nu se făcea să nu merg, deşi Lidia, abia sosită acasă, prin marea căldură a amiezii, n-a mai putut să meargă. M-a rugat să-i duc un DVD cu recitalul Bacovia la Tinerimea română. Ajung acolo, intru pe la expoziţiile din faţă, în fine aflu că trebuie să merg pe coridor spre capătul din Sărindar. Acolo deja lume, o sală elegantă, patrată, nu mare, iar la mijlocul sălii îl văd Ion Miloş în convorbire cu Istrate. Merg, ne îmbrăţişăm, GI încearcă să mă prezite ca mare romancier…, dar, zic, noi ne cunoaştem chiar de la Sebeş, unde Lidia a recitat din Blaga, la monumentul poetului şi la Râpa Roşie… - şi îndată îi dau DVD-ul pe care îl bagă într-o carte ce tocmai primise. Diverse persoane vin să-l salute şi unele îi dau cărţi cu autograf. Aici şi Victor Crăciun, căruia mă feresc să-i mai amintesc de promisiunile de la Academie )lansarea Veneticilor la Chiuşinău..). Dintre cunoscuţi, Lungeanu şi Victoria Milescu, apoi şi Ion Cocora.  Îl felicit pe G:I. pentru numeroasele grupaje de poezii apărute peste tot, la împlinirea celor 7 decenii - din modestie se face a nu şti despre ele; o felicit pe VM pentru interviul ce i-a lat în Literatorul. Îmi propune şi mie un interviu, dar eu o rog să scrie mai bine despre Himera, căci Murgeanu simte frustrarea faptului că în aceşti 3 ani nu s-a scris decât o singură cronică, cea din Viaţa Românească.

Suntem chemaţi într-o a doua sală, poate nu mai mare decât precedenta, între ele un mic coridor. Aceasta fiind Sala Eminescu, cu un portret al Poetului, cu multe icoane şi cu fotolii pe patru laturi, încât nu ştii unde vor sta actanţii lansării. Se aşază pe latura opusă intrării: C.V., I.M. şi Nicolae Georgescu, eminescologul. Între timp văzusem cartea care se va lansa, cam lată, pătrăţoasă, lui Ion Cocora nu-i place cum arată. O răsfoiesc şi văd că este o carte de convorbiri cu Adrian Dinu Rachieru, de la Timişoara, iar la sfârşit sunt destule fotografii de-ale lui IM. Cartea apare la Semne, în parteneriat cu Liga pentru Unitatea românilor de pretutindeni. De aici şi porneşte VC, care îl prezintă pe IM ca vicepreşedinte al Congresului românilor de pretutindeni. După moderator, urmează Nicolae Georgescu, îl numeşte pe IM un clasic în viaţă, iar despre românii din exterior susţine că nu ar fi o diasporă, ci un exil; diaspora, prin definiţie are un centru la care exilul se raportează mereu, la românii nu este aşa, din păcate, nu a fost niciodată. Deci un exil, în care fiecare român se fofilează, vrea să nu se mai ştie despre el şi ai lui că provin din România, nu-i învaţă pe copii româneşte, ca să nu aibă de tras ponoasele… Necum să se ajute între ei.

Deci văd la faţa locului încă un intelectual care luptă şi luptă pentru românism, însă mereu nemulţumit el însuşi de români şi găsindu-le toate vinile. Or, eu cred că lupta trebuie să pornească de la înţelegerea contextului, nu de la stabilirea vinilor. Îl prezintă elogios pe IM, mare poet, traducător, eseist, a scos cam 100 de cărţi, de-ale lui sau traduceri, şi discută despre câteva dintre ele, pe care le are în faţă. Miloş este poate unicul în situaţia de a traduce din 4 limbi. Urmează Catinca Agache, care discută aplicat despre poezia lui IM, a debutat cu poezii în Banatul sârbesc, apoi a fost nevoit-alungat practic din Jugoslavia de convivi, ca primejdios comunist; a avut un intemezzo de 2-3 ani la Paris, dar nici acolo nu a fost bine primit şi s-a mutat în Suedia, unde a luat-o de la zero, a învăţat cu greu limba, a reuşit să publice acolo 4 volume de poezii proprii, stârnind un real interes, căci scrie într-o manieră foarte personală, nesemănând cu nimeni. O poezie de esenţe, nu cantabilă, nu formalistă, ci în modalitatea lui Brâncuşi de a dezbrăca ideea de toate podoabele formale spre a ne pune în contact direct cu esenţa, cu ideea, cu aforismul. Din acest punct de vedere IM nu are seamăn nici la noi, nici în Suedia nici în vreo altă ţară din Europa. Apoi îl discută pe IM ca eseist. Şi ca traducător a circa 200 de poeţi români. Ea este editoarea unei dintre cărţile lui de poezie apărute la noi. Vorbeşte un general în civil, Mircea Chelaru, despre daco-geţi, despre faptul că a descoperit la suedezi nişte documente atestând  pe daci şi spaţiul carpatin ca leagăn al umanităţii din continent. A trebuit să se ducă acolo, la vikingi, ca să găsească atestări despre antecesorii noştri. Apoi invitată fiind, spune câteva fraze poeta Adela Popescu, soţia lui George Muntean. Erau la Bâlca, satul de naştere din Bucovina al soţului, când a aflat că IM a inclus-o cu nişte poezii într-o antologie publicată în Suedia. Fără să se fi cunoscut, fără să-l roage. sau să intervină prin relaţii, cum se prea obişnuieşte pe-aici. Deci acesta este IM, poetul care singur îşi face munca, la modul performant, neinfluenţat de nimeni.  Câteva fraze adaugă Teodor Rogin-Pereverza, venit la lansare cu mama; spune că lucrând la Academie în colectivul Eminescu, l-a fişat pe IM cu lucrările sale etc. În final ascultăm cuvântul poetului IM: Da, a scos această carte Durerea de a fi român, ca să se vadă că noi nu ştim să-i preţuim pe cei care îşi dedică întreaga viaţă şi energie pentru promovarea culturii româneşti în lume. El se trage din Banatul sârbesc, din părinţi români. De la şcoală l-a luapus la inimă pe Eminescu şi nu a mai văzut lumea decât prin perspectiva poetului. A trebuit să se expatrieze, dintre românii bănăţeni care chiar l-ar fi lichidat, pentru opţiuni politice. La Paris nu a putut rămâne, pentru că acolo, cel care era considerat de noi ca părinte al literaturii-culturii noastre l-a duşmănit şi a dorit să-l pună pe fugă, să-l desfiinţeze.(Ierunca). A ales Suedia, o limbă total atipică, şi şocul cel mare: şi-a dat seama că acolo nu se ştia nimic despre România, cu atât mai puţin despre cultura ei; erau profesori universitari, intelectuali cu mari pretenţii, care însă nu aflaseră un cuvânt despre Eminescu.  Asta l-a rănit grav, cu mânie s-a apucat să înveţe limba lor, în zece ani şi-a însuşit-o, a început să scrie, să publice poezii proprii, să traducă poeziile esenţiale din Eminescu; au făcut ochii mari suedezii, s-au scris cronici entuziaste, ne citeşte din doi exegeţi, în carte sunt textele a patru care îl omagiază pentru lansarea marelui Eminescu în Suedia. Cu o subliniere specială pentru Memento mori, o operă fundamentală de-a lui Eminescu, însă pe care nimeni nu o abordează, fiind extraordinar de greu de tradus. Acei exegeţi au pus Memento mai presus de Luceafărul! Şi imediat se găseşte Virgil Ierunca de la Paris care îl face praf la Europa liberă. De la conaţionali nu a avut decât lovituri, din toate părţile. Românii din exil nu au ajutat pe niciun confrate scriitor să se facă acolo cunoscut, fiecare se ferea de concurenţă, se temea să nu fie dat deoparte şi noul venit să îi ia locul. Dar el a lucrat cu străşnicie la traducerea scriitorilor români în cele patru limbi pe care le cunoaşte. Sunt 200 de nume pe care le-a lansat în lumea europeană. Cum să te faci cunoscut şi respectat decât prin cultură? Altfel toată lumea ne confundă cu ţiganii şi chiar ne spune ţigani.

Ar fi de comentat activitatea lui IM cu cartea în faţă, cu numele la care se referă şi cu titlurile cărţile pe care le-a publicat. Dar n-am obţinut cartea cu pricina…

Mă gândeam că măcar în această privinţă IM are perfectă dreptate, el, spre deosebire de toţi ceilalţi români ajunşi în Vest, a pus din greu umărul pentru cunoaşterea literaturii române în străinătate, alţii nu au făcut-o nicicum… Iar cele câteva nume care totuşi au activat ca redactori şi editori nu au inclus decât oameni din exil, niciodată pe cei de acasă. Iar lui IM imediat Ierunca i-a aruncat jignirea că este ceauşist, că îi face jocurile lui Nea Nicu, că etc. Ne plângem că nu luăm premiul Nobel…, dar marii noştri scriitori nu au pătruns în vest. Când să-l ia în discuţie pe Blaga s-a constatat că nu aveau nicio traducere… La fel fusese şi în cazul lui Rebreanu. Pentru că românii din străinătate s-au încăpăţânat să nu-i traducă pe cei din ţară… Iar când a fost să-l ia în discuţie pe Cioran pentru Nobel, având experienţele negative cu Sartre etc, a venit la mine prof. X de la Academia Nobel şi m-a rugat să tatonez pe lângă Cioran. Am mers la el şi i-am expus situaţia. Nu a  vrut să primească. I-am oferit mai multe variante: una era să primească Nobelul, iar cu banii să facă o fundaţie, să ajute tinerii merituoşi etc. Nici aşa nu a vrut. Apoi m-am gândit că nu a vrut să se facă investigaţii cu privire la trecutul lui, dezvăluirile privind antisemitismul şi legionarismul lui de tinereţe i-ar fi căzut foarte rău… Tot lui Cioran, cu care eram foarte bun prieten şi aveam lungi discuţii, i-am spus: De ce nu aţi tradus pe niciun mare român? de ce n-aţi promovat pe nimeni? Da, a fost de acord că a greşit… Însă era prea târziu pentru el, iar după doi ani a şi decedat.

Deci pentru IM, în mod explicit, aşa după cum deja ne lăsase să înţelegem cu ani în urmă, în discuţiile de la Sebeş, durerea de a fi român vine din aceea că în ţară nu a fost bine văzut şi bine primit (de oficialităţi), iar în străinătate chiar mai puţin de-atât, deşi el, spre deosebire de românii plecaţi, care nu au ajutat pe nimeni să fie cunoscut, a tradus din plin, peste 200 de scriitori români. Încă de la prezentare, V.C. explicase clar că IM ar merita de la statul român să i se dea cetăţenia, să i se ofere o locuinţă corespunzătoare etc., lucru cu care apoi s-a dovedit de acord şi NG. (Iar despre cazul Goma, în context, nu s-a spus un cuvânt).

Şi mai spune IM: poetul român  crede că talentul e suficient, el nu se dedica trup şi suflet vocaţiei sale, nu aprofundează, nu citeşte poezia lumii, se fereşte cu dinadins de studiul filosofiei; el se comportă de parcă ar avea o pasăre cântătoare în gât şi se lasă în voia cântecului acelei păsări.  Or, poezia este mai mult de-atât, este o abordare de pe cele mai înalte culmi ale umanităţii.

Lansarea s-a prelungit, IM a început să dea autografe, să dea interviuri, din păcate nu erau destule exemplare, a luat cine a fost mai iute de mână iar eu am rămas fără. Păcat, pentru că aş fi vrut să citesc cartea cu creionul în mână, ca studiu de caz, desigur.

Şi în tot acest timp mă gândeam ce ciudate persoane sunt scriitorii, în general. Ghinionul unei naţiuni mai mărunte, cum este a noastră, e chiar acesta: în absenţa unei politici de mare putere, în absenţa unei economii performante, reprezentarea în faţa străinătăţii depinde de scriitori, inşi ciudaţi, megalomani, bolnavi de orgoliu, egolatri, care nu-şi cunosc decât propriul interes de a se face cunoscuţi, de a se exhiba, ocultând tot ce se mişcă în jurul lor. La ţările mai mari acest efect dezastruos este suplinit prin politica generală a ţării respective, care se impune pe scena lumii, îşi face faima, inclusiv pe cea culturală. Celelalte culturi, din politeţe, din interes, din multe alte cauze devin interesate de cultura acelei ţări, fie că e Anglia, Franţa, Germania, Rusia… Vin traducerile, curg ofertele, invitaţiile etc. Or, cultura unei ţări precum România este în mod programatic ignorată, căci s-a înţeles acest lucru: nu este loc pentru toată lumea, ci pentru cei care se impun mai întâi politic, economic etc.

Şi mă mai gândeam că nu numai românii se dezic de patria părăsită (la noi cu o notă agravantă, din cauza infernalei “mânii proletare”). Că îndeobşte scriitorii exilaţi sunt urgisiţi de naţiunea în cauză, exemplele sunt multe, abundă, au devenit clasice. De la Ovidiu, de la Dante, de la Cervantes, Puşkin, Hugo, Joyce, Gombrovitz, câţi şi câţi alţii, aproape că e o regulă să-i alungi cu pietre pe cei ce încearcă să trezească conştiinţele… Naţiunile sunt prin firea lor ingrate, nerecunoscătoare; doar când faima universală s-a instalat, factorii locali încep să se mişte, oportun, să se bată cu pumnul în piept: iată ce genii a dat naţiunea noastră! Deci sunt fugarii care vor să uite de unde au plecat, precum Gombrovitz, dar sunt şi scriitori ce continuă să se refere la naţiunea care i-a expatriat. Ca Joyce. Ca IM al nostru. (Iar cealaltă problemă, a protocronismului, o las pentru altă dată. Însă e clar că lucrurile se mişcă cu mare încetineală, mijloacele lipsesc, academiile se pun de-a curmezişul, îşi apară pâinea cu ghearele şi cu dinţii.)

În cazul lui IM, cum observasem încă de la Sebeş, este probabil şi o chestiune de umoare, este starea lui depresivă, nemulţumirea iscată într-o fire orgolioasă şi potenţată de multele frustrări, de faptul în sine că după eforturile teribile pe care le-a făcut pentru cultura română,  s-a aşteptat la glorie şi şi-a dorit cu ardoare: recunoştinţă, lauri, premii, academii… Aşa că la finalul lansării, un domn al cărui nume îmi scapă, dar din domeniu, stând în picioare lângă intrare, spune cam aşa, dar fără parapon, cu ton benefic: Dle IM, să trecem peste durerea de a fi român, să vă bucuraţi că sunteţi în viaţă, că aveţi talent, că aţi izbutit să vă afirmaţi ca poet în suedeză, să fiţi mulţumit că aţi reuşit traduceri teribile din atâţia poeţi români, că v-am scos cărţi, că aţi luat premii… Sugerând că reuşitele concrete sunt cele care primează, iar insatisfacţiile n-ar trebui luate în calcul. Un mesaj de mult bun simţ, care mi-a mers la inimă.

Patria recunoscătoare, răsplata jertfei patriotice, astea sunt deşertăciuni, îmi spuneam, astea sunt lucruri în care nu e bine să-ţi pui nădejdea, căci nu vor veni, oricâte merite ai avea… Aproape că te miri de o asemenea abordare din partea unui om deosebit de merituos, precum IM. Pare a fi vorba de o slăbiciune pe care, cu vârsta nu şi-a mai putut-o gestiona. Iar pe de altă parte, tare aş vrea să citesc cartea de conversaţii a lui IM cu ADR, căci sunt acolo desigur o mulţime de lucruri din viaţa literară care mă interesează.

Când să plec, o văd pe Catinca Agache discutând pe trotuar cu Adela Popescu, o felicit pentru docta abordare a operei lui Miloş; şi luându-mi la revedere, constat că A.P. nu-şi mai aminteşte de mine. Dar, zic, am pus o placă memorială pentru soţul dvs, avem poze împreună la intrarea în bloc, am discutat de multe ori… Se scuză că nu are o memorie vizuală prea bună, dar şi ei i s-a părut că mă ştie de undeva. Şi nu le mai spun: Vedeţi, aşa e cu recunoştinţa la români, asta e durerea de a fi român, despre care se vorbeşte în propoziţie. Plec deci râzând, fără resentiment, căci bucuria este să faci un lucru pe pofta inimii tale; iar a te aştepta la recunoştină este deja o inabilitate, o greşeală, o himeră de evitat cu străşnicie…

Pentru a douazecea oara in ultimii douazeci de ani, la Castelul Iulia Hasdeu de la Campina, sunt sarbatorite cele doua Iulii: sotia lui B.P. Hasdeu si fiica acestora, copila geniala Iulia Hasdeu.  La insufletita manifestare culturala, unde au conferentiat distinsi specialisti ai istoriei si literaturii: I, Oprisan, Stancu Ilin, Crina Decusara-Bocsan, G.R.Togan,Alin Ciupala,Mihai Stefan, C. Manescu, Jenica Tabacu), au participat de la Bucuresti un numar impresionant de membri ai Asociatiei Iulia Hasdeu, mobilizati in jurul inimoasei lor presedinta, dna prof.univ. Crina Bocsan-Decusara.  Numerosii participanti, raspanditi pe sub secularii arbori din imensa gradina, ori adunati sub streasina corturilor in momentele cand revenea ploaia in rafale, au ascultat cu indreptatit interes alegatiile conferentiarilor, prezentarea unor carti abia iesite de sub teascurile tipografiilor (Jurnal fantezist si Confidences-Destainuiri ale Iuliei Hasdeu), ori spunerile unor poeti/liceeni din localitate, aflati la a doua experienta editoriala. Actrita si poetesa Lidia Lazu a sustinut un recital in romana si franceza din lirica acestei fara seaman tinere, inca nu indeajuns de cunoscuta si apreciata la noi.  Dupa un reconfortant popas in preajma lacului sarat de la Telega, localizat in putul unei ocne abandonate, intre dealuri impadurite, - membrii Asociatiei au dorit sa viziteze asezamantul brancovenesc de la Brebu, la numai 6 km de Campina. Cu adevarat o impresie coplesitoare produce acest ansamblu, prima importanta constructie a marelui Domnitor crestin C.B., edificata inca in primul sau an de domnie si  reprezentand resedinta de vara a Domnitorului-martir.  Impozantul turn de la intrare, inaltele ziduri imprejmuitoare, cu numeroase ambrazuri, biserica din incinta, dar mai ales palatul domnesc, curtea vasta cu livada, statuile celor doi mari voievozi: Matei Basarab si Constantin Brancoveanu, extram de bogatul muzeu gazduit in salile impunatorului palat, toate au creat o impresie de nesters vizitatorilor. Spre finalul acestei vizite pline de frumoase emotii, cum ni se intampla adesea cand ajungem la vreunul dintre palatele brancovenesti raspandite prin Tara Romaneasca, sub un impuls de neoprit, Lidia Lazu ne-a surprins si ne-a incantat cu un nou recital, evoluand in largul pridvor al palatului, cu inalte ogive medievale, bordate cu flori in toate culorile. Versuri de Eminescu, de Blaga, in aceasta ambianta privilegiata… Si improvizatiile vocale ale actritei…Ca la un semn, se oprise si ploaia, in espectativa. Iar la plecare, in piateta din fata intrarii, cativa tei ratati isi revarsau generosi dulcea mireasma, in aerul pur-limpezit al unei dupa-amiezii daruite cu har…

O saga basarabeana – Veneticii de Ion Lazu

La implinirea a 70 de ani de la Cedarea Basarabiei (26 iunie 1940), merita prezentat singurul roman care ataca frontal drama basarabenilor refugiati in tara: Veneticii de Ion Lazu (a treia editie, “definitiva” (440 pagini), lansata anul trecut la Targul de Carte Gaudeamus, Editura Ideea Europeana, 2009). Data fiind tacerea impusa asupra subiectului tabu-Basarabia, in anii comunismului, nici unul din cei 200 de scriitori proveniti din Basarabia care traiau in Romania nu a scris nimic despre bastina lor. Ceea ce face din soarta basarabenilor o tragedie si mai cumplita este faptul in sine ca ei au traversat o tragedie istorica si nici macar nu au avut dreptul sa vorbeasca despre ea! Asa se face ca desi tema refugiului basarabean l-a preocupat o viata intreaga, scriitorul Ion Lazu nu a putut scrie romanul decat dupa 1989. Este vorba despre un roman fluviu, in stil tolstoian, in care ni se prezinta o fila de istorie care nu a fost invatata la liceu. Se prefera tacerea.

Ion Lazu (n. la 6 ianuarie 1940)

Situl web al scriitorului: http://ionlazu.bibro.net

 In lupta cu necrutatorul vant al uitarii, Ion Lazu este initiatorul, in vremea din urma, al celor doua indraznete si atat de bine-venite proiecte ale Uniunii Scriitorilor din Romania: Montare a 200 de placi memoriale pentru scriitorii disparuti si Memorialul scriitorilor incarcerati sub regimul comunist.

Veneticii lui Ion Lazu este povestea simpla a unei familii de mici negustori basarabeni, propria familie smulsa din rosturile ei de valurile negre si involburate ale istoriei si aruncata langa Slatina (in Oltenia) unde cei noua membrii ai clanului vor fi nevoi ti sa traiasca pana la disparitia fireasca. Personajele principale sunt tatal, Grigore, si mama, Vera, ambii reprezentand trasaturile definitorii ale basarabeanului: cinstea, preocuparea pentru familie, intelegerea cu toate etniile din jur, evrei, gagauzi, olteni sau tigani. Istoria familiei se desfasoara pe timp de aproape un secol de la copilaria bunicului Timotei Hanganu dinainte de primul razboi mondial pana la moartea protagonistilor. „Prozatorul detine cele trei calitati “de baza”: memorie, fantezie, spirit de observatie, fara a mai pune la indoiala combustibilul, talentul.” (Magda Ursache). „Romanul e scris cu o mana sigura si cu un har aparte al evocarii … Lumea pe care Ion Lazu ne-o aduce in fata ochilor este adeseori terifianta: razboi, ocupatie sovietica, teroare de masa, executii sumare, fuga disperata din calea inamicului, trenurile luate cu asalt de refugiati (veritabile iaduri pe roti), foamete, boala, groaza zilei de maine.” (Stefan Dimitriu). Mesajul pe care autorul doreste sa-l dea este totusi unul pozitiv, caci in toata disperarea refugiului pe pamant strain veneticii basarabeni isi gasesc forta sa mearga inainte. Descrierile sunt de un realism si o sensibilitate deosebita, psihologia personajelor este prinsa in cele mai mici si edificatoare detalii. Povestea curge lin si te tine in vraja ei, facand sa-i cunosti rand pe rand pe protagonisti, din trairile sau povestirile lor intelegand totodata si vicisitudinile din epoca aceea. De-a lungul romanului, personaj principal, Vera, se contureaza in „cel mai frumos omagiu adus mamei” (Ana Blandiana). Veneticii este saga basarabenilor, dar in acelasi timp si saga tuturor „veneticilor”, a celor care dintr-un motiv sau altul traiesc departe de locul unde s-au nascut. Imbinarea dintre detaliile vietii de zi cu zi a unei familii, tragedia basarabenilor refugiati in Regat, si mesajele universale pe care romanul le transmite (importanta familiei, toleranta catre alte etnii, rabdarea si intelepciunea necesara pentru supravietuire, imperioasa nevoie de a continua a refugiatului/expatriatului), bogata si aleasa limba romana in care este scris, face din acest roman „unul dintre primele (cele mai bune) 10 romane scrise la noi (in Romania), in ultimii douazeci de ani” (Stefan Ion Ghilimescu).

Ion Lazu este originar din comuna Ciubarciu, judetul Tighina, Basarabia din parintii Grigore si Vera Lazu. Casatorit cu Lidia Lazu de care il leaga o iubire de ani de zile si poezia si muzica (Artista Lidia s-a remarcat prin recitari de poezie din lirica lui Blaga, Bacovia, Eminescu, acompaniate de frumoase triluri ale vocii ei; a tinut patru spectacole in California, mai 2008). Unicul lor fiu, Andrei, ii este scriitorului aproape de suflet si in romanul Veneticii, fiul ii devine un alter-ego. Geolog de profesie, Ion Lazu lucreaza pe teren in numeroase locuri prin tara, devine apoi scriitor, scenarist, poet, romancier, artist fotograf. Lucrarile i s-au publicat tarziu, caci nu a dorit sa scrie la comanda comunistilor. Pentru Ion Lazu delimitarea de comunisti a fost esentiala, vitala. Debutul editorial are loc in 1970 cu un volum de schite si povestiri. Ion Lazu a scris si publicat sase romane, cateva volume de povestiri, trei volume de elegii si fragmente de jurnal stranse in doua volume. Pasionat deopotriva de film si fotografie, Ion Lazu a scris cateva scenarii de film, a realizat un album de arta fotografica.