Ion Lazu

„Niciodată nu am să înţeleg de ce lumea a progresat aşa de teribil de încet”

– Revista noastră îşi propune să realizeze o serie de dialoguri pe o temă pe care o considerăm de maximă actualitate: este talentul o scuză? Din nefericire, la noi, de prea de puţine ori valorile estetice s-au întretăiat cu valorile morale. Credeţi că receptarea operei Dvs. (dinainte de 1989, după 1990) ţine cont de criterii extra-estetice?
– E un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat: prea rareori în viaţă talentul se întersectează cu moralitatea. „Dar asta-i cam de multişor poveste”, nu? Şi nu numai pe meleaguri carpatine, ci peste tot în lume. Cu unele prea rare (şi salutare) excepţii, slavă Domnului, care ne ajută totuşi să punem problema în adevăraţii ei termeni; în primul rând să nu scriem semnul egalităţii între talent şi ticăloşie, două categorii totuşi din domenii diferite ale omenescului. Mai optimist spus: a avea talent nu te constrânge să devii un ticălos, un dezertor de la comandamentele morale. Da, Nicolae Labiş a avut mare talent, asta l-a ajutat să iasă în faţă, să fie publicat, să capete statut de vedetă printre tinerii care „băteau la porţile afirmării”. Era mult prea tânăr la data debutului, vremurile erau neaşezate, anii lungi de război, dezastrul economic, jertfele umane, ororile naziste, lipsa forţei de muncă, a perspectivelor, sărăcia şi umilinţele, ocupaţia sovietică, nevoia de a trece întreaga vină/responsabilitate pe seama fostului regim etc, toate acestea, sub dezlănţuita propagandă a bolşevicilor, au putut da impresia celor mulţi dar şi unor tineri nu îndeajuns de educaţi că noua orânduire va aduce o schimbare radicală a viaţii. N. Labiş a căzut victimă acestor utopii, a scris pe linie timp de 3-4 ani, nu mai mult, căci a venit anul 1956, revoluţia din Ungaria, ca şi dezvăluirile din Raportul lui Hruşciov, ţinute în secret la noi, unde toată informaţia era strict controlată. Totuşi, unele idei au ajuns până la cunoştinţa unor firi mai deschise la minte, precum Labiş, care se mişca într-un cerc de tineri intelectuali receptivi la semnale dinspre Vest şi, în general, dinspre cultura de calitate, nepolitizată. Lecturile lui, reorientate spre marii clasici, o dovedesc. Vroia să defecteze, organele au sesizaz schimbarea de direcţie a poetului, l-au pus sub drastică supraveghere – şi din această situaţie tensionată, constrângătoare, pliată peste faptul că Labiş era practic interzis la momentul accidentului din faţa spitalului Colţea, ireparabilul s-a produs… Şi imediat după tragedie, recuperarea lui ca poet comunist, ceea ce convenea regimului.
Nu discutăm acum despre talent ca atare, ci doar despre faptul că îndeobşte acesta izbucneşte de timpuriu, la modul irepresibil, tânărul în cauză este el însuşi luat prin surprindere, uimit, euforizat, descumpănit pe moment, ispitit să se afirme neîntârziat, să se exhibe, să dea tot ce poate. În această efervescenţă, se întâmplă să nu mai ţină seama de exect toate comendamentele morale. Din păcate, succesul care în sine dă o stare euforică este  urmat îndeaproape de apelul la euforia alcoolică, până să se arate propriu-zis consecinţele faptului că in vino veritas, se apelează la alcool pentru intensificarea trăirilor, pentru dezinhibare, pentru dezgrădirea disponibilităţilor creative, literare, în cazul nostru. Cu greu se face faţă acestei tentaţii, care pare să fie un imperativ al celui dăruit cu talent, al omului ales, ieşit din rând, înzestrat cu puteri creative mult peste  medie. Exemplele din marea literatură a lumii vin să confirme, dacă mai era nevoie. Cei citaţi de dvs n-au făcut nicidecum excepţie, ci s-ar aruncat cu toată râvna întru slujirea zeului Bachus. Excepţe a făcut, cred, Cezar Baltag, foarte talentat, însă cu o fire retractilă, interiorizată, grijulie la minunea care i se întâmpla şi pe care o ocrotea pe cât posibil. Nu am nimic a le reproşa celor care au debutat în anul 1960, sub cele mai favorabile auspicii, cu girul marilor formatori/deformatori de opinie culturală din epocă, în fapt vajnicii proletcultişti de mai an…

– Filosoful Constantin Noica a promovat ideea că te poţi salva prin cultură şi, pe cale de consecinţă, ai avea dreptul la unele compromisuri cu regimul. Ţinând cont de ,,cazul Noica’’, poate fi considerat acesta un model formativ pentru generaţia de acum?
– Dacă C. Noica a greşit îndemnând la rezistenţă prin cultură, cu obligatoriile compromisuri… Am tot respectul dar am şi toată înţelegerea pentru Noica. El vine dintre criterionişti, dintr-un mediu în care exprimarea liberă a opţiunilor culturale şi ideologice era explicită, subînţeleasă. A urmat racordarea sa la ideile legionare, a venit dictatura antonesciană. Războiul, căderea sub comunişti. Noica reprezintă cazul singular la noi al intelectualului care s-a autodenunţat - şi asta în 1946, nu mai târziu. În totul, Noica este un caz de conştiinţă în conflict cu politicul. Scăpat de învinuiri (citeşte: de condamnare) până spre sfârşitul lui 59. Trăise în recluziune, continuând să se edifice interior, la un moment dat sperase într-o deschidere a sistemului, căci dorinţa lui irepresibilă era să se menifeste ca eseist, filosof, formator de opinie. A reuşit întrucâtva să-şi facă unii discipoli, asta abia după detenţie, după eliberarea din 1964. Dar avea un cerc de discuţie şi înainte de detenţie. Ţinea să nu se rupă de marele curent filosofic european, a depus eforturi susţinute, pe cât de discrete ca să reia legăturile cu  seria sa de la Paris: Eliade, Cioran, Ionescu, alţii cîţiva, şi-a procurat cărţile lor, le-a dat şi altora spre lectură; a scris el însuşi, convins că literatura momentului, aservită puterii nu reprezintă cu cinste România, potenţialul poporului nostru; şi-a coordonat mişcările cu Dinu Pillat, care scria la romanul său Aşteptând ziua de pe urmă. Au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi, trăgând după ei alţi destui inşi neataşaţi regimului, nu neapărat luptători împotriva acestuia. După ieşirea din detenţie, târziu racordat la starea din ţara comunistă, Noica şi-a creat discipoli, credea în rezistenţa prin cultură, nu accepta că oameni de talia sa să rămână necunoscuţi, nevalorificaţi la adevăratele lor disponibilităţi. Nu vom putea spune că Noica s-a folosit de Regim, ci că Regimul a încercat în ultima instanţă să se folosească de prestigiul cu mari eforturi edificat al filosofului. Nu-i vorbă, unele idei naţionaliste-ceauşiste, de nuanţă legionară, i s-au părut lui Noica a fi scuza necesară ca să nu moară în anonimat, pe nedrept necunoscut.
Dacă Noica poate fi un model pentru tânăra generaţie? Dar are nevoie tânăra generaţie de modele, dă ea vreun semn cât de cât că ar avea nevoie de modele, de înainte-mergători? Nu aş risdca un răspuns afirmativ. Ba dimpotrivă. Poate că tocmai demersul noician este unul dintre cele pe care le contestă tânăra generaţie, numită astfel în mod impropriu, căci „generaţia tânără” este cea de la 1928, a lui Eliade, Vulcănescu, Cioran, Comarnescu, Noica, Acterian etc.

– A existat, vreodată, cu adevărat, ,,artă pentru artă’’? Poate fi despărţită ,,opera’’ de ,,viaţa’’ unui scriitor?
– Arta pentru artă? E o abstracţiune, ca atâtea altele, o împingere la limită a cazurilor din realitate, care sunt foarte diferite, diverse. Nu reuşeşte mai nimeni să se detaşeze de imperativele vieţii, de social. Nici Maiorescu. Sadoveanu, un parnasian s-ar zice, avea opţiuni de stânga, socialiste, precum toţi amicii de la Viaţa Românească, chiar de la înfiinţare. Dar ce era socialismul la 1906?! Poate Mateiu Caragiale să fi scris de amorul artei. Poate Emil Botta. Puţini alţii. Arta nu poate fi despărţită de viaţa scriitorului. Avantaj pentru scriitorii de talent care au trăit altădată, altundeva, iar informaţiile despre viaţa lor nu au ajuns în mod nemijlocit la cititor. Acest lucru nici nu este de dorit de către cei care manevrează în cultură, în politică. Ţi se strecoară încă din start o prefaţă, un cuvânt înainte, o interpretare, de fiecare dată tendenţioasă. Şi adevărul este că altfel citeşti o carte atunci când ştii multe despre autor ca persoană socială. Cititorul nu este inocent, repeta Mircea Ciobanu. El are o grilă, a lui, sau una indusă de cei care se străduiesc să-i determine opţiunile, să-l influenţeze… Sigur, poate suna anapoda, poate să te contrarieze mesajul autorului când ştii despre derapajele sale, despre trădări, malversaţii, căderi… Este mereu o dispută în mintea şi în sufletul cititorului: să se focalizeze doar pe operă sau să o interpreteze în lumina a tot ce se ştie despre autor? Adevărul este că de multe ori faptul anecdotic, din viaţa autorului amplifică impactul textului asupra celui ce citeşte. Însă nici autorul nu ignoră pe de-a-ntregul aceste eventualităţi. „Robul a scris-o Domnul o citeşte,” T. Arghezi punea aici lucrurile în adevăraţii lor termeni.

– Pe scurt, este talentul o scuză?
– E talentul o scuză? Răspuns implicit, bănuit, indus. Talentul cată să fie o scuză, pentru fanii autorului. Cată să fie o acuză pentru purişti, pentru intransigenţi, pentru cei care vor să-i judece pe alţii fără a se putea pune în locul acestora. În fapt, nu există o scuză general valabilă pentru toţi creatorii care s-au abătut de la preceptele morale. Există doar o dezamăgire în plus, de fiecare dată când mai aflăm despre o dezertare, rămâne o amărăciune, un jind. Disconfortul de a afla o dată în plus că viaţa nu se aşează în căsuţele ideale ale preceptelor noastre. Şi încă o observaţie. De prea multe ori scandalul declanşat de amănunte din viaţa personală favorizează receptarea operei, pe când cazul contrar este prin excelenţă contraproductiv. Numeri pe degetele de la o singură mână numele unor Emily Dickinson, unei Sylvia Plath, a altor doi-trei care au trăit în reclziune, nefăcând nimic pentru a se exhiba în ochii contemporanilor.

– Există autori a căror operă au marcat evoluţia gândirii umane, autori care, de ceva vreme, sunt ,,desfiinţaţi’’ cu argumente morale. Platon, cum ne spune H. Arendt, este cel care introduce totalitarismul în gândire. M. Heidegger şi L.-F. Céline, de pildă, sunt nişte bieţi nazişti de care trebuie să uităm. Pe la noi, trebuie să aruncăm la coş opera lui Eminescu pe motiv de xenofobie, lui Eliade nu ştim cum să îi mai… ,,ascundem’’ cămaşa verde. Cum priviţi aceste lucruri?
– Platon. O gândire puternică, de mare pregnanţă şi originalitate trasează noi direcţii în mentalul colectiv, domeniu îndeobşte amorf. Să ne mirăm de Platon, de Aristotel? Forţa gândirii unor astfel de titani a impus noi direcţii, a format şi totodată a deformat, uneori a ridicat lumea pe o nouă treaptă, dar adeseori i-a impus noile limite. Pentru că Aristotel a susţinut că frunzele copacilor au rolul de a apăra trunchiul de arşiţă, cu umbra lor, biologia a rămas pe loc vreun mileniu. Nu insist. Destul că autoritatea crează inhibiţii. Avem tendinţa să le ridicăm osanale deschizătorilor de drumuri, în orice domeniu s-ar fi manifestat ei. În ce mă priveşte, ins care o viaţă întreagă a trebuit să mă descurc la faţa locului, improvizând (ca geolog terenist…), dimpotrivă, niciodată nu am să înţeleg de ce lumea a progresat aşa de teribil de încet, cu atât de nepermise amânări, ezitări, căi înfundate, greşite… Tirania tradiţiei, spulberând inovaţiile…
Însă, acest însă! Una este să ai idei ştiinţifice, tehnice diferite de ale semenilor tăi şi cu totul alta este să intri în conflict cu ei datorită soluţiilor ideologice-politice-sociale pe care le îmbrăţişezi-promovezi. Deosebirile de gândire, soluţiile imaginative, creatoare împing lumea înainte, pe când opţiunile ideologice-politice ridicate la rangul politicii de stat sunt cea mai mare calamitate a ultimului secol, cred că în această privinţă suntem cu toţii de acord, văzând rezultatele dezastruoase ale nezismului, comunismului, terorismului de stat.
Celine, Heidegger… au păcătuit ideologic, au profesat idei extremiste, s-au lăsat luaţi de valul iluziei că lumea poate şi trebuie să fie adusă cu forţa pe linia ideologică trasată de cineva anume, de un vizionar,  pusă în practică de dictatori tip Hitler, Stalin.
Eminescu era un idealist, iar ca gazetar un militant cu trup şi suflet de partea intereselor naţiei române. A fost învinuit de naţionalism, de extremism, de xenofobie. Sigur, dorea din străfunduri mai binele românilor. Iar aspectele de xenofobie, vânate de pseudocercetători rău intenţionaţi şi prezentate ca probe pentru spulberarea monumentului pe care naţiunea i l-a edificat în 150 de ani sunt cu rea credinţă scoase din context. „De la Nistru pân la Tisa”, iată un vers care a fost scris într-o vreme când Transilvania, Bucovina şi Basarabia erau în afara graniţelor noastre. Deci nu erau asuprite aceste populaţii româneşti sub ocupaţie străină, despre care ar trebui să ştim mai multe când este vorba despre condiţiile de cruntă oprimare în care îşi duceau viaţa? Unde este exagerarea, unde este dar extremismul, intoleranţa etnică a lui Eminescu, care nu dorea decât salvgardarea conaţionalilor săi? „Vin muscalii de-a-n călare/ De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”. Cercetaţi hărţile de la data scrierii acestei capodopere şi vă veţi edifica, dacă nu e cumva prea târziu. Lucrurile acestea trebuiesc simţite, nu mereu explicate, căutând justificări unde bunul simţ decide mai sigur.
Eliade, pe vremea legionarilor în ascensiune, i-a sprijinit, ei s-au folosit încă o dată de idealismul unui elitist care se credea „unul dintre ai noştri”, dar de fapt viza afirmarea personală. A ocultat simpatia sa de tinereţe, e adevărat, însă acolo, la Paris, în anii de după război, curentul general, iar mai propriu spus curentul care ieşea în faţă şi se dorea general accepatat, era de stânga, dacă nu chiar prosovietic, uneori bine plătit de la Moscova. Un extremism înfrânt (cel nazist), aruncat la lada de gunoi a istoriei, era făcut răspunzător pentru dezastrul general, pentru aruncarea în preistorie a lumii occidentale, civilizate. Un extremism fusese distrus de un alt extremism (cel sovietic), care doar dintr-o întâmplare ratase prilejul de a i-o lua înainte nazismului, atacând primul, cum se vede astăzi. Supravieţuitorii din ţările apusene, adânc umilite de mersul lucrurilor, au trecut masiv de partea stângii procomuniste. Porumbelul păcii, Congresul mondial al partizanilor păcii etc. În timp ce adversarii se regrupau, se fortificau de-o parte şi de alta a cortinei de fier.  În acest context, cum ar fi căzut mărturisirile prolegionare ale lui Eliade, care nu era acolo decât tot un transfug, un metec ce încerca mai întâi de toate să supravieţuiască? A ascuns opţiunile sale de tinereţe, cum au făcut-o destui alţii, inclusiv Cioran. S-au strecurat cu greu. De mare laudă mi se părea doar faptul că prietenul lor din tinereţe, Eugen Ionescu, acum în creştere de rating, apoi chiar omologat, jucat, devenit academician, nu a suflat în tot acest timp o vorbă despre defecţiunea celor doi. Îmi ziceam: iată un prieten adevărat, care era să plătească cu propria piele terorismul legionar, dar nu şi-a divulgat amicii criterionişti. Ca mai de curând să aflu că însuşi Ionesco trebuise să manevreze cu maximă prudenţă şi să nu facă valuri, pentru simplul motiv că el însuşi fusese nevoit să recurgă la sprijinul unui legionar ca să poată părăsi în ultima clipă corabia patriei intrată între cataracte… Dar nu este acest fapt o dovadă în plus că Eliade a trebuit el însuşi să se strecoare cu mare grijă, ascunzându-şi trecutul?
–  Presa literară de la noi a fost pusă la grea încercare când s-a aflat că Herta Müller a primit Premiul Nobel (un al doilea Nobel, după Elie Wiesel!!!), fiindcă încă nu s-a clarificat dacă scriitoarea aparţine literaturii române ori nu! Cum comentaţi?
– Fiindcă am amintit de Eugen Ionescu, academicianul francez, vin la cazul Hertei Muler, recenta laureată Nobel. Dar ce mai este Nobelul astăzi? Era ceva, era totul pe când noi, din spatele blestematei cortine de fier nu ştiam cu ce se mănâncă Nobelul. Cum se mănâncă unii pe alţii. La aflarea veştii privind-o pe Herta Muler, reacţia mea a fost pozitivă: se mişca ceva în zona noastră. Chit că HM nu a scris în limba română, că a învăţat româneşte la liceu, că s-a afirmat în Germania scriind cu resentiment despre români în general, despre consătenii ei şvabi din satul bănăţean, încât aceia au luat-o cu pietre; şi care acum, cu premiul încasat, declară că dacă ar veni în România ar înnebuni a doua oară. Or, HM nu spune ce nu vrea să spună, ci spune cu toată ura ceea ce a făcut dintotdeauna substanţa cărţilor sale. M-am bucurat mai ales în primul minut, dar îmi amintesc că am ţinut să adaug: Şi am plâns pentru Mario Vargas Llosa… lucrul poate fi verificat pe reţeaua literară. Nu este cea mai proaspătă laureată Nobel acea scriitoare exponenţială, care să ne uimească prin textele sale. A ieşit în faţă într-o anumită conjunctură, deodată cu Angela Merkel şi cu Germania care a făcut un pas înainte în configuraţia europeană. Dacă nu au meritat Nobelul Nichita Stănescu, Blaga, Arghezi, atunci să se înfrupte din gloria Nobel cine se nimereşte, nu?

– Ce înseamnă pentru Dvs. o Românie literară normală?
– Viaţa literară din România este cum este, nici mai bună nici mai jalnică decât întotdeauna. Uniunea este o organizaţie sindicală mare, colcăind de animozităţi, de conflicte la vedere şi situaţia nu poate fi altfel, dacă ne gândim că locul mişună de persoane iritabile, de inşi care fac din talent atuul vieţii lor, arma de impunere în faţa cobreslaşilor. Sunt în breaslă oameni care au ajuns în faţă dând neobosiţi din coate, sunt oameni care fac şi desfac glorii, care împart favoruri, care se grupează în formaţiuni de luptă, care pun la cale asalturi, după criterii de interes. Totul e să te ţii deoparte, îmi zic, să nu te amesteci în vreun fel cu confraţii. Să-ţi vezi de scris şi în rest să nu pui nimic la inimă. Sunt 15 filiale, fiecare distribuie anual 5-10 premii, - unde s-a ajuns? O literatură care abia dacă-şi trage suflarea, ignorată de contemporani, absolut necunoscută afară - şi în schimb sute şi sute de glorioşi, de nemuritori… În timp ce atâţia creatori de vocaţie, cu cărţi importante, sunt ignoraţi cu metodă. Dacă ei rezistă şi ciar scriu în continuare, de ce n-aş rezista şi eu? În ce mă priveşte, am făcut abstracţie de aversiunile dintre grupările de moment, sunt cât de cât mulţumit că am dus la capăt proiectul Plăci memoriale, mai cred încă în realizarea celuilalt proiect, Memorialul scriitorilor încarceraţi. Am câteva semne de apreciere în privinţa cărţilor mele mai recente: Scene din viaţa literară, Himera literaturii; Veneticii, ajunsă la a treia ediţie, definitivă, carte despre care în revista dvs s-au scris aceste cuvinte: “Veneticii este unul dintre cele mai bune zece romane scrise la noi în ultimii 20 de ani.” Altcineva scrisele la editia precedentă: “Această carte trebuie să intre în manualele şcolare încă din acest an.” Iar altcineva a afirmat: “Nu cunosc în literatura română un mai frumos omagiu adus mamei.”. Pentru mine e deajuns. Dicţionarele pot să mai aştepte, idem istoriile literare de orice fel… Deocamdată în aceste domenii „nu avem nemţi”, vorba marelui Arghezi.