INTERVIU

Ion LAZU
Un lucru îmi devenise foarte clar: n-aş fi scris un singur rând în afara adevărului, a ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu…

1. Domnule Ion Lazu, aţi debutat cu poezie în revista „Ateneu” (cred că se întâmpla prin 1964). Ce anume v-a determinat să treceţi la proză – şi încă la una de substanţă, fiindcă romanul „Veneticii” s-a bucurat de o bună primire din partea criticii?

Am debutat cu poezii în Ateneu din Bacău, în numărul 5, din decembrie 1964 al acestei reviste care abia apăruse în viaţa culturală, şi trebuie să mărturisesc că nu am încetat să scriu poezii nici până astăzi. Pentru unii scriitori poezia este boala începuturilor literare, dar sunt şi unii care au continuat să frecventeze poezia, exemplele sunt ilustre şi pentru un caz şi pentru celălalt. Redactor şef la Ateneu era dl Radu Cârneci, un poet de mari resurse şi benefice iniţiative, cu care am păstrat legături, ne-am împrietenit şi îmi face plăcere să ne revedem, să schimbăm idei despre mersul literaturii actuale, despre actanţii ei răspândiţi prin toată ţara şi prin lume, iar destui dintre ei trecuţi la cele eterne. Pe vremea debutului eram un tânăr geolog care deambula pe dealurile băcăuane, însingurat şi romanţios, cum îmi dicta firea dar şi specificul activităţii mele de prospector, într-o dispoziţie melancolică, într-o visătorie luminoasă i-aş zice, vecină bună cu poezia. Prima poezie se şi intitula Copaci în toamnă şi transcria emoţia impresionistă a unui sfârşit de campanie: „Ultima umbră / sunt frunzele înseşi // Ultimul soare / e golul din ramuri.” Am recidivat, publicând sporadic în Ateneu, apoi şi în alte reviste dintre cele care funcţionau pe-atunci şi în 3-4 ani aveam un manuscris pe care l-am depus la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, singura de profil din Bucureşti, poate din toată ţara. Însă la secţia de poezie înghesuiala era teribilă, pe cât de nesuferită aşteptarea. Mai mulţi amici literari m-au întrebat de ce nu scriu proză; mi se părea o răspundere prea mare, pentru care nu mă simţeam pregătit/înzestrat. Trebuie să spun că, venind din afara pregătirii filologice, deşi cititor împătimit, aveam o părere foarte înaltă despre scris şi scriitori. Însă, cum spuneam, amânat sine die la secţia de poezie - şi fapt este că volumul meu de debut liric a apărut abia după 13 ani, încât am fost constrâns să-l intitulez Muzeul Poetului, pentru bunul motiv că eu însumi ajunsesem să privesc acele producte ca pe nişte exponate de muzeu -, am tatonat domeniul prozei şi am scris, destul de concentrat, într-o iarnă întreagă, apoi şi în următoarea campanie de teren, care s-a întâmplat să fie tot în zona Bacău-Moineşti, un număr de cca 15 proze scurte, dintre care unele au apărut în Ateneu; beneficiam de solicitudinea dlui G. Bălăiţă, aflat el însuşi în plină afirmare, ca şi Ovidiu Genaru, Ioanid Romanescu, Sergiu Adam, Horia Gane şi alţii din redacţie, căci la Ateneu se grupaseră pe-atunci tineri de mare talent, cu care s-ar putea scrie un capitol de mare istorie literară. Am prezentat prozele la aceeaşi ESPLA (practic nu aveai alternativă) şi, bine primite în redacţie, volumul a apărut peste doi ani: Ningea în ochii ei albaştri,1970, un titlu decis de editură, când eu optasem pentru altceva. Iată-mă prozator, sau măcar un tânăr care a înţeles că la secţia proză lucrurile merg mai lesne. Am scris o nuvelă, pe care atunci, ca să-mi fac curaj, o numeam roman şi cartea a apărut în anul imediat următor: Despre vii, numai bine. Ambele favorabil primite de critică. Nu e de mirare că eu mă consideram în continuare poet şi credeam că aceasta este miza mea principală. Însă poezia nu-mi apărea, cu dinadins; am scris încă un roman, Petrecerea, somnul şi moartea, care nu a apărut niciodată şi practic manuscrisul s-a pierdut (?) în redacţie, nu l-am mai recuperat niciodată. Ciudat este faptul că nu-l regret deloc. Am scris un alt roman, de dimensiuni mai mari, l-am predat editurii şi aceiaşi redactori, foarte cooperanţi până aici, au început să tergiverseze publicarea lui. Între timp mai apăruseră şi alte edituri, unde am avut parte de acelaşi tratament. Mult mai târziu am aflat că nimerisem pe o listă neagră a cenzurii. Ce se întâmplase, totuşi? Cei de la Europa liberă, care căutau să arunce în derizoriu propaganda comunistă, folosind toate argumentele ce le veneau la îndemână, s-au referit la cele două cărţi de proză ale mele cam în aceşti termeni: dar iată cum stau de fapt lucrurile în acea ţară unde se vorbeşte de mari realizări, de fericirea generală. Citiţi prozele lui Ion Lazu. Vă daţi seama? Fapt este că acel roman, hăcuit de diverşii redactori succesivi, dar şi de mine, care nu mai înţelegeam ce „nu merge” etc., a apărut abia peste 12 ani, la Albatros (Curtea interioară), după ce reuşisem să sparg zidul tăcerii cu o altă carte de proze scurte: Blana de viezure, apărută la Cartea Românească în 1978, prin bunăvoinţa lui Mircea Ciobanu, un redactor providenţial, nu numai pentru mine. Care era problema comenzii sociale deja înţelesesem, însă în cazul meu concret lucrurile se puneau altfel: nu aveam ambiţii personale, considerându-mă în continuare un marginal, neangajat în lupta pentru afirmare în viaţa literară, dar şi hotărât să nu fac compromisuri. Un lucru îmi devenise foarte clar: n-aş fi scris un singur rând în afara adevărului, a ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu. Ce vedeam în jurul meu, prin satele şi cătunele din zonele cele mai îndepărtate ale ţării (înapoierea generală, nefericirea, nedreptatea, lipsa oricărei speranţe…) se subînţelege, nu are rost să insist. Îmi notam întâmplările de peste zi, dialoguri, la modul realistic, fără înflorituri, dar şi fără comentarii „tendenţioase”, care ar fi putut să-mi primejduiască soarta; totodată, îmi cumpărasem un aparat fotografic cu care surprindeam aspecte ale realităţii din ţară: scene, portrete, instantanee. Este vorba despre ciclul Oameni pe care i-am întâlnit, fotografii pe care nici până astăzi nu am reuşit să le adun într-un album. Substanţa la care vă referiţi se află aici, în realitatea socială, spirituală, sufletească a acelor vremuri, şi eu, de bună credinţă, încercam să-i fac loc în prozele mele.

2. Critici literari cu greutate (sa-l numim numai pe Radu Voinescu si cred ca este de ajuns) au vorbit despre „realism” si despre un roman al memoriei. Care credeti ca este raportul dintre mimesis si diegesis in editia definitiva a Veneticilor?

Radu Voinescu, unul dintre cei mai temeinici şi rafinaţi critici ai momentului consideră Veneticii un roman al realismului şi al memoriei. Mi se pare un diagnostic corect -, altceva ce să spun? Veneticii este cartea cea mai dragă mie, şi probabil romanul cel mai bun din întreaga mea trudă literară. O explicaţie la îndemână ar fi că m-am gândit toată viaţa la acest subiect, pentru simplul motiv că este povestea/drama familiei mele de refugiaţi basarabeni nevoiţi să trăiască până la ultima lor suflare pe melaguri străine, fără să mai fi avut şansa de a revedea meleagurile natale, unde trăiseră jumătate din viaţa lor, - îmi veţi da voie să adaug: partea cea mai bună a vieţii lor. Cât din Veneticii este o transfigurare artistică a realităţii? Totul. Am atacat acest subiect (desigur după evenimente, căci mai înainte subiectul era tabu, de neabordat), scriind un sinopsis de 2 pagini pentru un posibil film; l-am dezvoltat la 18 pagini, apoi la 90 de pagini, ca scenariu de film. N-a fost să fie. L-am scris apoi ca roman, 250 pagini, acţiunea se oprea la moartea fratelui mai mare, în 1950. Cartea sub această formă a apărut, am primit un număr de exemplare, dar din motive care-mi scapă şi astăzi, restul tirajului a fost topit. Eram însă deja călit în luptă. Am scris şi partea a doua, am publicat în 2002 varianta completă a Veneticilor, bine primită de critică şi de public, cum spuneaţi. În 2009, ca să mă eliberez în fine de o temă ce devenise obsesivă, am realizat varianta definitivă, renunţând la diferite pasaje care, oricât de realizate în sine, puteau să lipsească dintr-un roman ce se adresează unui altfel de public cititor, mai grăbit, care a renunţat la deliciul detaliilor (la „mulţimea amănuntelor din care, vorba lui Thomas Mann, iese arta”)… Refugiaţii ajung la Slatina şi acolo trec prin diverse încercări dramatice, ca nou veniţi / şi concurenţi într-un sat de oameni cu deosebire săraci, aflaţi în ultimul an de război, împovăraţi de multele greutăţi ale vieţii. Ei îşi găsesc o compensaţie în rememorarea „vremilor de aur”, trăite în comuna de pe malul Nistrului. Amintirile merg înapoi până spre începutul veacului, iar între timp acţiunea se prelungeşte până în 1997, încheindu-se prin dispariţia firească a protagoniştilor – din tot clanul rămâne un singur supravieţuitor: povestitorul, „scribul familiei”, cum l-am şi numit. Aproape un secol din viaţa unei familii, jumătate petrecută în Basarabia, jumătate printre olteni. Memoria şi viaţa ca atare. Povestea este aceasta, în linii mari, însă, pentru a fi sincer până la capăt, voi spune că nu am nicio idee ce ar zice protagoniştii dacă ar citi-o; însă dvs mă întrebaţi cât e realism şi cât e ficţiune în romanul meu! Care este proporţia, deci? Cred că la fiecare scriitor şi în cazul fiecărui roman în parte, reţeta este mereu alta, în căutarea formulei de aur. În cazul Veneticilor, realist consider că este sensul general al demersului romanesc, iar în rest, aproape totul este ficţiune. Faptele, puţine la număr, încăpuseră riguros în cele două pagini iniţiale. Dezvoltarea poveştii de familie pe 6-700 de pagini cât de realistă poate să rămână? Nu-mi pun defel problema în aceşti termeni. În alte roamne ale mele mă ţin mai aproape de şirul întâmplărilor pe care le am de povestit. De exemplu în Sălbaticul, roman pliat pe jurnalul celor 4 ani de lucru în zona minieră Bocşa-Ocna de Fier-Dognecea.  Pe când Rămăşagul, un aşa-zis roman istoric, este dezvoltarea unui text de cronică medievală vâlceană (33 de rânduri). Subiectul e acolo, în acele câteva rânduri, de o frumuseţe lingvistică aproape neegalată la noi. Am intrat în pielea acelui moşneag uitat de ani şi de consăteni, care se angajează într-un rămăşag pe viaţă şi pe moarte, de fapt pe moarte de la început: „şi unde voi cădea, acolo să puneţi hotarul”, se leagă el faţă de boierul căruia plănuise să-i câştige o parte din moşie. Ce e realism şi ce e ficţiune aici? Este realistică descrierea drumului făcut de moşneag, cu povara în spinare, căci eu însumi, lucrând ca geolog în zona respectivă, urcam dealul cu rucsacul în spinare, treceam prin hugeacuri, alunecam prin râpi („şi văi adânci”..), vedeam, auzeam, mă gândeam, îmi aminteam – şi aveam mereu în minte chinul la limită al tragicului personaj. La fel s-a întâmplat şi cu Veneticii. Când ne-am refugiat, eu aveam 4 ani. Şi totuşi, descrierea drumului cu trenul, pe parcursul a 2 săpătămâni, se întinde pe 50 de pagini! Cât este realism şi cât ficţiune? Acel drum nu mi-l amintesc defel, dar pe de altă parte, veţi admite că toată viaţa mea de geolog-prospector este un şir nemaisfârşit de drumuri… Un alt aspect: după ce am aflat sute şi sute de poveşti cu refugiaţi, toate impresionante, dramatice, unele foarte spectaculoase, mi-am dat seama că trebuie să renunţ la ele pentru o poveste mult mai simplă, cea a familiei mele. Dar s-a vădit că nici asta nu era deajuns pentru a transforma o poveste de viaţă în roman: trebuie să treci cu buretele peste tot ce ţi-au povestit alţii şi să iei chinul lumii de la început. Altfel cum?

3.Unui poet cu propensiune metafizică ii este la îndemână realismul – uneori frust – al paginii de proză?

Poezia şi proza nu sunt atât de diferite precum s-a acreditat. Oricum, peretele despărţitor s-a tot erodat, nimeni nu mai face mare caz de genurile literare ca atare. În momentul de faţă, când am de transmis o senzaţie, o viziune, un „ce” fulgurant, care a apărut brusc şi tot la fel de brusc poate să dispară, recurg la poezia în vers liber; când am ceva de povestit, în mod firesc recurg la fraze prozastice. Mă gândesc cu strângere de inimă că s-ar fi putut întâmpla să nu devin prozator… nu ştiu cât aş fi avut de câştigat, dar îmi este clar ce-aş fi pierdut. Scriind proză, mi se întâmplă ca de la un moment dat încolo cuvintele să înceapă să vibreze, ele par să se racordeze la o melodie din fiinţa mea; ele fac corp comun cu mesajul, se armonizează… Abia atunci simt că scrierea se află pe drumul cel bun.

4. Cât de lung a fost drumul de la Cioburciu - Tighina până  in comuna Cireaşov,  judetul  Olt?

Pentru mine, la cei 4 ani câţi aveam atunci, drumul acela de 2 săptămâni s-a estompat definitiv. Cândva, cu mari eforturi şi cu noroc schimbător, am reuşit să scot din ceaţa începuturilor două scene din timpul refugiului, în sine foarte semnificative, nespus de preţioase pentru mine; dar se întâmplă că ele nu au avut loc în economia romanului. Însă pentru mama mea bejenia a fost o experienţă fără asemănare – şi poate că au dreptate cei care cred că aceasta este linia principală a romanului; alţii consideră că „motorul” naraţiunii aparţine tatălui; tata a venit cu căruţa cu cai, bunicul mai mult pe jos, unchiul cu un ocol prin Germania, unde a făcut aproape doi ani de prizonierat. Sunt aspecte de destin care încearcă să acopere drama sfâşietoare a refugiului, pe timp de război. Însă faptul în sine că, la peste 4 decenii de la smulgarea lor din rădăcini cei din clanul basarabenilor încă mai vorbeau despre acea teribilă traumă şi despre vremurile luminoase de altădată, mi se pare un semn indubitabil că, de fapt, ei nu au plecat niciodată pe de-a-ntregul din satul de pe Nistru (au trăit „cu sufletul mereu acolo”, cum spune Vera). Or, abia acesta e accentul pe care am vrut să-l pun neapărat: nu plecăm niciodată cu totul din copilărie, din adolescenţă, din lumea binecuvântată a baştinei noastre – şi asta ne ajută să străbatem cu demnitate ostilităţile de tot felul şi asprimea vieţii; iar la final, trebuind să ne desprindem din mai multe puncte deodată, despărţirea de această lume e şi mai anevoioasă.

5. Ediţiile succesive ale romanului dvs. arată că nu prea sunteţi adeptul scrisului „dintr-o răsuflare”, că vă aplecaţi cu migală asupra paginilor, tot scriindu-le, rescriindu-le, adăugând mereu câte ceva, până ce construcţia devine perfect rotundă. De unde atâta meticulozitate?

Simt nevoia unei precizări: ediţia a doua a Veneticilor a însemnat adăugarea unui al doilea volum, e drept, tratat în cu totul alt registru: primul fusese scris la persoana a treia, aşa-zisa abordare obiectivă; al doilea, pentru ceea ce voiam eu să adaug romanului de familie, a fost compus ca un mozaic de scene, rememorari, dialoguri, fragmente diaristice, toate cu rostul de a completa povestea, de a o nuanţa, de a-i da  noi valenţe. Pentru ediţia definitivă am procedat la reducţii de text, ca să-l fac mai condensat, mai fluent, fără redundanţe.     L-am strâns în chingile stilului eficient, postmodern. Sigur, sunt un perfecţionist; am chiar părerea că scriitorul român, fie şi foarte talentat, iar uneori tocmai din acest motiv, nu lucrează îndeajuns pe frază, pe cuvânt. Sunt pentru precizie, pentru rigoare şi expresivitate. Însă, pe de altă parte, scrisul la mine nu are nimic din ceea ce s-a înţeles prin sintagma „chinurile creaţiei”. Nu mă aşez la masa de scris aşteptând să se ivească inspiraţia, nevoindu-mă cu începuturi de frază, repede suprimate. Mai întâi pritocesc în minte ideea/scena/ întâmplarea (care într-un fel sau altul s-a impus atenţiei mele) până la ultima nuanţă şi apoi scrierea efectivă decurge fără sincope.

6. Lucian Blaga spunea: „greu se lasă / Dumnezeul pietrelor”. Cum simte un geolog devenit poet (şi romancier) acest adevăr?

Lucian Blaga este poetul unor intuiţii esenţiale, singurele care fac posibilă marea poezie – şi nu numai. „Greu se lasă Dumnezeul pietrelor” este o astfel de intuiţie: piatra este pentru percepţia noastră mai întâi greutate, materialitate netă, primară. Pentru antonimul uşor, tot Blaga a găsit sugestia cenuşii: „mai uşoară decât viaţa / E cenuşa, e cenuşa…”. Nu spun vreo noutate: poeţii ne învaţă să percepem lumea („viaţa şi petrecerea”) în adevăratele lor semnificaţii. Am fost dintotdeauna fascinat de spectacolul lumii, asta m-a atras spre geologie, apoi spre poezie şi spre arta fotografică,. Am dorit să aduc un omagiu momentului inefabil al impactului dintre raza de lumină şi materialitatea netă, rugoasă a pietrei, aşa că am scos un album de artă fotografică intitulat Natura sculptează.

 

7. Aveţi vocaţia prieteniei. Ampla corespondenţă pe care o purtaţi, precum şi cartea scrisă împreună cu Ion Murgeanu o dovedesc. Vorbiţi-ne despre „Himera literaturii”.

Voi simplifica puţin lucrurile: venind din afara mişcării literare, care prin anii şaizeci era destul de omogen structurată, cuprinzându-i pe filologi, pe ziarişti, interacţionând în redacţii şi edituri (în timp ce eu mă răzleţeam pentru lungi perioade în campaniile mele geologice), am pătruns destul de târziu şi cu timiditate în lumea literară. Avusesem un cult al cărţii, îl aveam şi pe cel al autorului care şi-a câştigat recunoaşterea în cetate. M-am simţit onorat să fiu primit în rândurile breslei şi am cultivat relaţii de bună convieţuire; să nu se înţeleagă că sunt un om legat la ochi, văd foarte clar calităţile dar şi defectele umane ale actanţilor; însă, pentru că niciodată nu m-am simţit în competiţie cu cineva, ci doar cu mine însumi, duc relaţii amiabile cu toată lumea. Pe Ion Murgeanu, deşi leat cu mine, evoluând însă pe alte coordonate, l-am cunoscut abia în ultimul deceniu, iar faptul în sine că participasem din poziţii disjuncte la evenimentele culturale ale câtorva decenii de viaţă literară m-a determinat să-i propun o carte de confesiuni în dialog epistolar. Cine pe cine să fi intervievat? Părea o soluţie artificioasă, anapoda. În schimb desfăşurarea individuală liberă, pe anumite teme, era exact ce ne trebuia pentru a mărturisi fără abateri de la firul povestirii experienţa formării noastre în anii 60 (modelele asumate, mentorii, prieteniile  legate, debuturile), participarea la mişcarea literară, la luptele pentru apariţia cărţilor noastre, obstrucţiile cenzurii – cu un cuvânt să deşertăm sacul amintirilor. A rezultat un manuscris pe care editura Curtea Veche s-a angajat să-l publice, punându-ne însă condiţia (de rentabilitate) să nu depăşim 300 de pagini. A fost nevoie de toată persuasiunea mea ca să obţinem 385 pagini, cu o literă mică-mică, la limita ilizibilului; ca totuşi ultimele 3 capitole, cam 150 de pagini să rămână pe dinafară, pentru o viitoare ediţie, mai norocoasă. O carte cu care ne mândrim, dar care, cum se prea întâmplă astăzi (spun asta cu tristeţe şi cu resemnare), nu a beneficiat de o receptare critică pe măsura aşteptărilor noastre.

8. Care sunt vocile de peste Prut pe care le apreciaţi / acceptaţi?

Vocile de peste Prut pe care le apreciez sunt multe, realmente. Iar faptul că am fost redactor timp de 10 ani la editura Vinea, unde au publicat majoritatea tinerilor poeţi din Basarabia mă face să cunosc îndeaproape valorile literaturii din numita încă Republică Moldova. Ar fi fastidios să înşir toate numele care se bucură de sincera mea apreciere.   Ce-i drept, a existat la început o defazare a scriitorilor basarabeni, explicabilă în fapt, cu Leonida Lari, N. Dabija, Grigore Vieru, D. Matcovschi. Însă convingerea mea este că fiecare literatură trebuie să parcurgă etapele în mod firesc. Desigur, alţi poeţi, mai tineri, s-au racordat fără ezitări la postmodernismul dâmboviţean şi la cel european totodată. Aura Christi, Leo Butnaru, Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu Păun, Vaculovschi, Crudu, Neagoe, Nechit, Prepeliţă şi atâtea alte nume cu drept renume. Mă liniştesc spunându-mi că, în condiţii de libertate, când doar cenzura economică mai apasă peste noi, fiecare provincie românească, inclusiv exilul, îşi are toţi literaţii de care este nevoie. Şi o pletoră de veleitari, cum se întâmplă îndeobşte.

9. Cum aţi caracteriza literatura momentului?

Literatura momentului este la noi, fără dubii, într-o situaţie mai onorantă decât cea din unele ţări vest-europene, unde de ani buni nu a mai apărut nimic cu adevărat important sau măcar memorabil. Însă această producţie literară românească, valoroasă în sine, rămâne în domeniul virtualităţii cât timp ea este practic necunoscută publicului cititor de la noi: tirajele sunt modice, difuzarea este un dezastru, aşa încât o carte oricât de bună, performantă nu poate fi receptată ca atare la nivel naţional, ci are soarta unei scântei ce iute se stinge în anonimat. (Dau doar un exemplu, al Dianei Adamek, scriitoare clujeană de primă linie, care în ultimii ani a dat romanele Vasco da Gama navighează şi Pădurea mătuşii Clematis, două cărţi excelente - prima dintre ele a fost tradusă în portugheză -, dar despre care nu s-a scris nimic la noi.) Cititori ar mai fi (cititul literaturii ca atare, intimitatea cu cartea nu vor dispărea prea curând, am această convingere), însă cititorilor potenţiali din ţară le este mai la îndemână literatura din traduceri. Câteva trusturi media (Cotidianul, Adevărul, Jurnalul Naţional etc) girează serii de traduceri/reeditări din autori celebri sau doar vandabili, la preţuri de dumping, distribuindu-le prin reţeaua de presă şi sufocând piaţa de carte la nivel naţional, aflată şi aşa în mare suferinţă.

10. Există vreo întrebare pe care aţi fi vrut să v-o pun şi am omis-o?

Una dintre ele s-ar referi la proiectele culturale pe care le-am iniţiat în cadrul USR în ultimii câţiva ani: „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi” (au fost puse, în Bucureşti plăci memoriale pentru mai mult de 200 scriitori, flialele din ţară urmând să facă acelaşi lucru). Alt proiect de-al meu este „Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist” – este vorba de peste 400 de scriitori, dintre care un număr de 56 au decedat în închisoare, iar 25 au suferit două sau mai multe condamnări. Acest proiect se află într-o fază finală. Am propus un proiect care are în vedere ca unele şcoli săteşti să poarte numele scriitorilor care au învăţat pe băncile şcolilor respective; şi mai sunt alte câteva proiecte despre care voi vorbi când vor intra în faza finalizării. Toate acestea pentru a spori vizibilitatea scriitorului din România, pentru ca el să primească, măcar în postumitate, consideraţia şi onoarea care i se cuveniseră din timpul vieţii pentru devoţiunea cu care au lucrat la „creşterea limbii româneşti”, la edificarea patrimoniului cultural al naţiunii.

                                                                                                                      

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.