Dum 14 Dec, 2008
Ion Lazu
Ion Lazu (n. 6 ianuarie 1940, comuna Ciubârciu, judeţul Tighina) este un prozator şi poet român.
Părinţii au fost Grigore şi Vera (născută Ciobanu), proprietari agricoli, mici negustori. Pe linia mamei, se înrudeşte cu Ştefan Ciobanu, profesor de Istoria literaturii române vechi, director al Liceului real Al. Russo din Chişinău, unul dintre artizanii Unirii din 1918, ulterior Ministrul culturii şi Cultelor. În martie 1944 familia scriitorului s-a refugiat din faţa frontului, stabilindu-se în comuna Cireaşov, jud. Olt. Şcoala primară în satul de adopţiune, clasele secundare la Şcoala Ionaşcu din Slatina. Liceul Radu Greceanu din acelaşi oraş, promoţia 1956. În acelaşi an devine student la Facultatea de geologie-geografie a Universităţii Bucureşti, pe care o absolvă în 1961, cînd devine geolog-prospector la o întreprindere de profil din capitală, de unde şi iese la pensie în 1999, după 38 de ani de activitate neîntreruptă, practic în toate regiunile ţării. Nu a fost membru de partid şi nu a avut funcţii administrative. Din 1996, redactor şef la Ed. Vinea. În anul 1980 s-a căsătorit cu Lidia (n.1953, fostă Duţă), absolventă a Şcolii populare de artă, secţia teatru. Autoare a 4 volume de poezie. Un fiu, Andrei, student.
A debutat cu poezii în revista Ateneu în decembrie 1964 şi a continuat să publice sporadic versuri şi proze scurte. Nu a publicat niciodată articole în presa comunistă.
[modifică] Proză
- Ningea în ochii ei albaştri, schiţe şi povestiri, ed. Eminescu, 1970;
- Despre vii numai bine, roman, ed. Eminescu, 1971;
- Blana de viezure, povestiri, Ed. Cartea românească, 1979;
- Rămăşagul, roman, Ed. Cartea românească, 1982;
- Curtea interioară, roman, Ed. Albatros, 1983;
- Capcana de piatră, roman, Ed. Cartea românească, 1987;
- Veneticii, roman, Ed. Vinea, 2002; Veneticii, editie definitiva, 2009, ed. Ideea europeana
- Ruptura, roman, Ed. Albatros, 2004.
- Sălbaticul, roman, Ed. Vinea, 2005
- Scene din viaţa literară, fragmente de jurnal, ed. Ideea Europeana, 2007
- Himera literaturii pe vremea terorii şi după aceea, (coautor I. Murgeanu), Curtea Veche, 2007
[modifică] Poezie
- Muzeul Poetului, elegii, Ed. Eminescu, 1981;
- Poemul de dimineaţă, elegii, Ed. Vinea, 1996;
- Cuvinte lîngă zid, elegii, Ed. Vinea, 1999.
A editat o antologie din poezia lui Valeriu Ciobanu: “Haina de brumă”, Ed. Minerva, 1984.
[modifică] Literatură pentru copii
- Întîmplări din pădure, povestiri, Ed. Ion Creangă, 1991; editia 2-a, Ideea europeana, 2007.
- Cartea lui Andrei, poezii, ed. Vinea, 2008
[modifică] Album de artă fotografică
- Natura sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984.
“Literaturile Bucurestiului”, coautor. Editura MNLR, 2010.
Expoziţii de artă fotografică “Oameni pe care i-am întâlnit” şi “Pietre”, în ţară şi în Luxemburg.
Membru al Uniunii Scriitorilor, al Asociaţiei Ziariştilor, al Asociaţiei Artiştilor Fotografi, al Asociaţiei Culturale Franţa-România, al ARVIS.
Initiator al Proiectului cultural “Placi memoriale pentru marii scriitori disparuti”(au fost fixate cca 200 placi memoriale in Bucuresti, in anii 2007-2009); initiator si responsabil al Proiectului “Scriitori incarcerati sub regimul comunist”, 2008.
Premii literare, pentru artă fotografică şi premiul I pentru subiecte de film, cu Vestea, 1970. Prezent în antologiile: “Poezia pădurii” , 1999; “Spectre Lyrique”,1999; Biblioteca Argeş, 2007; Antologia sonetului românesc, 2009.
Cetăţean de onoare al municipiului Slatina.
ÎN MANUSCRIS: - Elegii noi/vechi; - Tinereţea pe sfîrşite, proză scurtă, 180 pagini; - Vreme închisă, jurnal 1979-1986; 1990-2006, 2007-2010 (1200 pagini, în 3 volume); - Cîştigul şi Pierderea (articole de atitudine civică, interviuri, eseuri), 16o pagini; - Înainte, calm şi drept, roman (de Francois Nourrissier), traducere de Lidia şi Ion Lazu; - Bucuria privirii, jurnal de călătorie, 1979, 1981; - Sonetele de la Neptun, în colaborare cu Gh. Istrate şi I. Murgeanu, 78 pagini; - Ofranda Mării, album de artă fotografică, 60 pagini. - Oameni pe care i-am întâlnit, album de artă fotografică, 60 pagini. - Intruşii, odiseea plăcilor memoriale, 250 p.
Scenarii de film: Vestea (Premiul I, 1970), Cîinele galben, Casa de sub pădure, Zapisul obenilor, Veneticii.
REFERINTE CRITICE:
Au referit despre autor şi scrierile sale: Mircea Iorgulescu, Profil Ion Lazu, Ovidiu Genaru; Marcel Pop Corniş:Trei debuturi de excepţie; Dragoş Vrânceanu: Poeta artifex; Gh. Ungureanu: Confluenţe lirice; Marian Drăghici: Minima poetica, selectează Poemul de dimineaţă ptr. Primele 10 cărţi ale deceniului 1990-2000.
DESPRE POEZII: Gheorghe Grigurcu: Extaz şi materie, Rom.lit. p.10; N. Prelipceanu: Poemul de dimineaţă, Rom. liberă, 1996; Ion Murgeanu: I.L.: Poemul de dimineaţă, Curierul Românesc, anul IX nr. 6 (125) iunie 1997; Cornel Regman: referat la Muzeul Poetului şi la Cuvinte lângă zid:” La atatea pricini care-mi întăresc convingerea că avem de-a face cu un poet remarcabil, aş adăuga-o şi pe aceea, deloc secundară că, în ciuda unui anumit nomadism al stărilor de spirit ale poetului, el găseşte mijloace foarte variate de a pune în scenă sentimentul său, ceea ce face ca poemele să capete individualitate.”; Dan Silviu Boerescu: Într-o dimineaţă de toamnă. Luceafărul, 1996, p. 16; Radu Voinescu: Şansa poemului în proză, Luceafărul nr. 8(454), 1 martie 2000, pag. 11.
Despre romanul RAMASAGUL: Ion Holban: Două vise, România literară; Matei Albastru: Luceafărul,1984; Liviu Călin: Cronica; Ilie Purcaru: Flacăra; Sorin Titel: România Literară; Marian Victor Buciu: Rămăşagul, Oltul, 1980; Felix Sima: Curierul de Vâlcea
DESPRE VENETICII: Aurel Gagiu: Veneticii – un roman de referinţă, Lupta, anul III nr. 223/ 7 nov. 2003, p. 2: „unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani”; Ion Murgeanu: Veneticii lui Ion Lazu, Meridianul românesc, 10 ian. 2004, pag. 20: „Cartea sa este un document de limbaj şi cutumă.(…) Ea se adaugă marilor şi necesarelor cărţi ale acestui început de mileniu disperat şi sfâşiat între globalizare şi regionalizare.”; Ion Murgeanu: O saga basarabeană, Luceafărul, nr. 35/29 sept. 2004, p. 6; Bogdan Alexandru Stănescu: Despre realismul înşelător, Luceafărul, nr.10/ 19 martie 2003, p. 5 : „I.L experimentează fără a da senzaţia că o face, scrie un roman foarte bun fără a o pretinde şi e modern fără a fi.”;
Titus Vîjeu: Exerciţii de neuitare, R.R.Actualităţi, emisiunea Memorie de rezervă/ 28 03.2004: „O saga de familie dar şi una cu memorabilă valoare naţională. (…) O carte scrisă cu precizie de cronicar. Dar şi cu sufletul unui scriitor capabil să distingă în ororile istoriei – mai vechi sau mai noi – acea lumină castă a speranţei, fără de care existenţa noastră ca neam ar fi putut deveni o dureroasă amintire…”
Interviu Radu Voinescu-Ion Lazu-Georgeta Adam, emisiunea Floare de latinitate, 20 aug 2004: R.V.:…”acest roman înseamnă anexarea unui nou domeniu pentru literatura noastră, dar mai înseamnă şi un pas pentru proza românească de după război, n-aş spune doar pentru cea de după ’89. El se detaşează prin virtuţi stilistice cu totul remarcabile.(..) această operă literară condensează în ea atât un proiect autobiografic, dar şi o experienţă extraordinară în domeniul romanescului.(… ) este un roman prin excelenţă contemporan şi, dacă vreţi, un roman emblematic pentru secolul XX, căci figura refugiatului este ea însăşi emblematică pentru acest secol.. (Cred că cele mai bune pagini din Veneticii pot concura cu pagini memorabile din Donul liniştit, pentru că bântuie peste tot acel suflu de mare proză realistă. (…) I.L. a reuşit un roman atât de bine scris încât va fi destul de greu să fie egalat şi multă vreme va reuşi să funcţioneze ca un reper şi chiar ca un mijloc de intimidare pentru cel care va încerca să abordeze cu mijloace literare acea epocă…”; Radu Voinescu: Identitatea pierdută, Viaţa românească, Anul XCIX, nov.-dec. 2004, nr. 11-12, pag. 217-223: „Prin acest roman complex, tradiţionalist şi modernist totodată, I.L. se înfăţişează ca un scriitor reprezentativ pentru întreaga literatură care se scrie de la război încoace.” ; Radu Voinescu, interviu în Timpul: pot să vă spun numele unui roman care ar trebui sa intre imediat în manualele de literatură: Veneticii de Ion Lazu; Diana Iepure: Invazia Veneticilor, Jurnalul de Chişinău, anul VI, nr. 355/ 11 februarie 2005 2005, pag, 13;
Florentin Popescu: Literatura ţinuturilor pierdute, Sud, p. 5; Nicolae Oprea: Romanul familial, Ziua literară, 29 sept. 2003, p. II; Marcel Duţă: De la realitate la ficţiune, R.R. Cultural; Mara Magda Maftei: Memorii ne-uitate, Viaţa Românească. Nr 3-4/ 2003, pag. 233-236; Marian Drăghici: Cronica cenaclului Euridice, Ziua literară, 22.06.2004; Petre Cichiordan: Paralele cu punct comun, Infoplus, anul VI, nr.142/ 7 oct. 2003, pag.5; Victor Rusu: Un venetic la Slatina, Oltpress, pag. 2/ 3 iunie 2003.
Stefan Dimitriu: “…Ion Lazu scrie pagini măiastre, când profund evocatoare ale vieţii din timpul şi de dinaintea războiului, când de o actualitate imediată şi adeseori bulversantă a României de după revoluţie. În acest fel, eroii principali ai romanului – mama Vera (care se simte la fel de înstrăinată în apartamentul fiului din Bucureşti, ca şi-n căsuţa din satul oltenesc de adopţiune) şi tatăl Grigore (care, la peste 80 de ani, înjunghie singur porcul de-o sută de kilograme) – sunt analizaţi şi psihanalizaţi până-n cele din urmă clipe ale vieţii lor de venetici, ce-şi dorm acum somnul de veci în pământ străin. Atât prin subiectul său, de un dramatism incontestabil, cât şi prin frumuseţea, profunzimea şi autenticitatea scriiturii, romanul lui Ion Lazu se dovedeşte a fi o carte de pus pe raftul întâi al oricărei biblioteci.”
Constantin Stan despre Veneticii de Ion Lazu. (Prezentare la Clubul de proză al ASB, 30 martie 2010): „Nu-mi place să folosesc cuvinte mari, dar pentru mine Ion Lazu cu acest roman Veneticii a reprezentat realmente o mare surpriză: este o carte admirabilă, excepţională din toate punctele de vedere. Ştim de-acum că nu subiectele mari fac literatura mare. A spus-o Fernando Pessoa, la primirea Premiului Nobel (…) Această poveste a unei familii de refugiaţi din Basarabia, odată cu întoarcerea frontului şi aşezarea ei în apropiere de Slatina, are un dramatism cum în puţine cazuri am văzut; o scriitură de asemenea extraordinară, înbinând timpurile narative magistral, prezentul şi imperfectul evocării, aş spune teribil, încât pe alocuri mi-a indus un soi de atitudine tragică, prin aceea că omul victimă a istoriei devine un invingător. (…) Această poveste a unor învingători - care îşi pierd averea, îşi pierd copiii, care se strămută mereu, sub vitregiile istoriei - este o dominantă teribilă a cărţii dlui Lazu. (…) În totul avem de-a face cu o carte admirabilă. Nu vreau să fac polemică, dar acum se vorbeşte foarte insistent despre Cartea şoapatelor* a lui Varujan Vosganian. Eu cred că Veneticii lui Lazu este, din toate punctele de vedere, cu mult, cu mult deasupra Cărţii şoaptelor a lui Vosganian, dacă vreţi să vă dau un reper.”
- Pentru cine nu este la curent, precizăm că romanul lui V.V., despre tragedia armenilor, a fost considerat „cartea anului” în 2009.
Remus Valeriu Giorgioni: … “O scriitură doctă, pricepută, lucrată (se vede că e vorba de ediţia definitivă a unei opere), un ton protocolar, un stil bine cumpănit, studiat, aşezat, iată ce caracterizează până la urmă romanul lui Ion Lazu.(…) Conglomeratul de întâmplări, gânduri, idei, fapte – sentimente/evenimente este ordonat de un glas muzical în note armonice, arareori găseşti câte-un semiton discordant… Muzica interioară a textului, care izvorăşte în egală măsură din „tonul elegiac al povestirilor tatălui”, cât şi din tăcerile de sfinx ale mamei, îmbinarea acestor două voci generând întreagă textura melodică a cărţii. Deşi nu am , ca alţi exegeţi, curajul să plasez romanul lui I. Lazu într-o ierarhie temporală sau axiologică (când cunosc atâţia alţi prozatori de primă mână/mărime), voi îndrăzni să afirm totuşi –şi nu doar în ordinea de idei sentimentală! – că Veneticii sunt un roman bun, o lectură obligatorie pentru toţi românii, şi mai ales pentru un tineret debusolat, dezabuzat care nu găseşte nici un motiv a se apropia de durerea indescriptibilă, sufletul scindat al unui neam cu trupul în două „ţări vecine”, în „două limbi”, care sunt de fapt una singură…”
Stefan Ion Ghilimescu: “…să subliniem caracterul pregnant al realismului descriereilor lui Ion Lazu, cât şi unda expresionist metaforică a poeziei simţirii care le conferă, cum grano salis, o aură de un estetism bine timbrat; alteori, în afara exemplului nostru, luat aproape la întâmplare, nu poate scăpa cititorului nota de molipsitor umanism cordial pe care o îmbracă la el totdeauna ideea. Nobilă, lucidă şi visătoare, tema atât de frumos timbrată, dar reţinută a flautului se împleteşte cu intervenţiile grave, uneori nesupravegheate canonic, ale oboiului sau fagotului (Grigore), ca să fie re-expusă şi dezvoltată amplu, pe fondul celorlalte instrumente de acompaniament, în tonul suav de „la” al primo-clarinetului, dominant pe final (Andrei). Fără a-mi fi teamă că greşesc, voi semnala cititorului în remarcabilul roman Veneticii al lui Ion Lazu o temă de autor pentru prima dată tratată în literatura noastră şi anume refugiul istoric al românilor basarabeni din 1944 şi odiseea supravieţuirii lor. Curgător ca un fluviu mare şi leneş, scris cu maximă atenţie, şi controlat sever la nivelul ideii, cumva situat la limita acurateţei stilistice a unui duct vag simbolic, Veneticii este unul dintre primele 10 romane scrise la noi în ultimii douăzeci de ani.”
Ileana Costea: Refugiul este o sfasiere a eului profund. Iar pentru noi “veneticii” din Statele Unite romanul are un alt mesaj universal: este saga celui smuls din radacini si aruncat departe de pamantul stramosesc, exilatul care supravietuieste vicisitudinile desprinderii, ale traiului printre straini, si reuseste sa isi folosesca rabdarea si intelepciunea ca sa se adapteze convietuirii cu alte etnii, intr-un mediu cu alte obiceiuri, traditii si exigente. Si personajele basarabene din cartea lui Ion Lazu simt aidoma oricarui “venetic”: “Mereu cu regretul in suflet. Iti faci socoteala: cum sa nu ma doara sufletul dupa acele vremi fericite? Le cauti in adancuri, te duci inapoi sa le afli si prea putin gasesti, cateva licariri doar.”
Despre romanul RUPTURA: Alex Ştefănescu: Cărţi noi: Ruptura. Rom. Literară, 2005; Horia Gârbea, Ruptura, în Ziua literara; Ion Murgeanu: Autopsie pe nervul iubirii, Luceafărul, pag. 23/ nr. 44/ 1 decembrie 2004 şi Meridianul românesc 25 iunie 2005, p. 20: ”Între scriitorii cu activitate susţinută în ultimul deceniu, I.L, deţine un loc fruntaş dacă nu şi mai mult; exponenţialitatea sa îi conferă o originalitate tot mai rară azi printre naratori.”; Geo Vasile: Flagrant de sinceritate, Rom. Literară nr. 43/ 3-9 noiembrie 2004.
Despre roamnul SALBATICUL: Geo Vasile: Geologul, antierou şi scrib, Rom. Lit. Nr.33/24-30 aug.2005, pag. 9; Ion Murgeanu: Geologul versus scriitorul, Meridianul românesc, California USA, 25 iunie 2005, pag.20; Ion Murgeanu: I.L.: Sălbaticul, Curierul de Vâlcea, oct. 2005, p. 19; V.Ursu: Lansarea unui nou roamn al scriitorului I.L. Olt pres, 6 mai 2003, p.2; V.Ursu. I.L îşi lansează noul său roman, Oltpress, 30 mai 2003, p. 2; Dan Stanca: Un roman nostalgic, Rom. Liberă 23 oct. 2004, p. 15: ”I.L. face din drama refugiaţilor basarabeni o adevărată epopee”
Despre SCENE DIN VIATA LITERARA:
ION MURGEANU: „O mare surpriză este pentru noi cartea prietenului nostru dl. Ion Lazu: Scene din viaţa literară. După ce credeam că, altcum spus., epuizasem autorul. Chiar şi în urma experienţei unei colaborări in duo, la volumul Himera literaturii, dialog epistolar. Descoperim în micul volum de nici 200 de pagini, apărut la Editura Ideea Europeană, o artă poetică discretă, sau, în raport cu idealul, i-am putea spune chiar, „smerită”. In Scene din viaţa literară, retorica se „aplatizează”, căci autorul îşi găseşte tonul, putem spune, înainte de a şi-l inventa. Este, într-un fel, definiţia, oricând particulară, şi de ne-imitat, a capodoperei. Poate nici Ion Lazu nu şi-a dat seama, scriind acest jurnal al său, înainte chiar de a porni aventura „devenirii” ca scriitor, că chiar cu acesta va da, într-un fel, lovitura. Într-un dialog la telefon, a strecurat, de altfel, o informaţie extrem de preţioasă: editorul său de o viaţă, un fel de mentor, până la urmă, mereu mult prea regretatul Mircea Ciobanu, i-ar fi spus acelaşi lucru, că jurnalul său este „cartea vietii tale”. Scene din viaţa literară, aşa puţintică, cum se numără, în pagini, este o carte mare. Este cartea cărţilor lui Ion Lazu. Capodopera. Şi nu atât excentrica lume literară cu „eroii” ei văzuţi de aproape, sau chiar foarte de aproape, adeseori, devine interesantă, cât eroul de la persoana întâia, povestaşul, care confruntându-se, în acea lume, mai pe strapontină, reuşeşte să atragă atenţia ca centru şi iradiere de sine. Ion Lazu se mărturiseşte pre sine, prin ceilalţi, în căutarea frumuseţii ca generalitate inefabilă. Proză de nota 20 şi frazare de mare scriitor. Scriitorul îşi descoperă sufletul pentru sine. E tâlcul adânc al sincerităţii lui totale. El dă la o parte orice convenienţă şi se re-povesteşte. Ion Lazu va fi descoperit acest lucru de-a lungul unei bogate cariere de scriitor, subsumată, cu toate titlurile sale de glorie, dar şi de obidă: Veneticii, Sălbaticul, Ruptura, chiar şi cele mai „clasice”: Ningea în ochii ei albaştri, Rămăşagul, Blana de viezure, Curtea interioară, Capcana de piatră, - unui fără de sfârşit jurnal intim. O mare bucurie trăim, recitindu-l pe „Lazu tot” din aceste „Scene din viaţa literară”. Unde nimic nu este contrafăcut: totul e aşa cum a fost şi este în continuare, viaţa de scriitor; unic şi inefabil şi de ne-imitat atunci când şi-a găsit tonul.
Magda Ursache: Prozatorul deţine cele trei calităţi „de bază”: memorie, fantezie, spirit de observaţie, fără a mai pune la îndoială combustibilul, talentul. Binecuvîntat astfel, îi este uşor să monteze scene de viaţă literară. Ca să-şi facă prospecţia, geologul-prozator împinge uşor uşa Casei Monteoru. Se aşază la o masă, ascultă şi vede. E ştiut, forţa inteligenţei constă în a-l auzi pe celălalt, alterul….Prozatorului experimentat nu-i trebuie decît cîteva rînduri să-i aducă în scenă pe Dan Laurenţiu, aruncînd evaziv un „vedem noi”, pe Grigore Hagiu, „foarte tulbure”, pe Nichita Stănescu… Ion Lazu înaintează astfel pe vreme închisă, titlul aluziv al întregului Jurnal, pe care îl consideră „un fel de hol al literaturii”. Asta pentru că îţi „deşerţi” acolo impresiile, cum te lepezi de sacoşe, la intrarea în casă. Materia netrebuincioasă rămîne afară; minereul preţios îl ia cu sine, în literatură. Dincolo de uşă încep „chinurile scrisului”? Chinuri? Dar Ion Lazu e sigur că asta e „unica plăcere a vieţii”… Mantia protectoare anti „iepocă” e manuscrisul. Aşa cum cele 6-7 luni pe an, departe de Bucureşti şi de redacţii ori edituri, îi asigură sistemul imunitar. Distanţa e vaccinul la toxinele literare. Credinţa scriitorului Ion Lazu? „A te îngropa în manuscrise. Te vor proteja de frigul morţii, aşa cum te-au izolat de viaţă”. Hîrtia scrisă poate orice, chiar să învingă timpul.
Mircea Radu Iacoban: „Acest colorat ‚a fost odată’ propus de Ion Lazu prilejuieşte întâlnirea cu o tipologie de-a dreptul pitorească şi oferă istoriei literare sumedenie de amănunte-argument pentru mai exacta conturare a portretelor scriitoriceşti. Chiar dacă aveau „să se scutur’ multe moarte”, oricare dintre măştile aduse-n horă spre a juca fie şi rolul pionului pricăjit a avut partea de contribuţie în constituirea unui peisaj spectaculos, populat şi de altitudini, şi de câmpie plată, şi de adevărate prăpăstii. Perioada, care n-a dat numai rebuturi în literatură, merită în continuare investigată, inclusiv prin astfel de portretizări memorialistice inteligente, sincere şi nonconformiste. Bună carte!”
Ion Lazu
Părinţii au fost Grigore şi Vera (născută Ciobanu), proprietari agricoli, mici negustori. Pe linia mamei, se înrudeşte cu Ştefan Ciobanu, profesor de Istoria literaturii române vechi, director al Liceului real Al. Russo din Chişinău, unul dintre artizanii Unirii din 1918, ulterior Ministrul culturii şi Cultelor. În martie 1944 familia scriitorului s-a refugiat din faţa frontului, stabilindu-se în comuna Cireaşov, jud. Olt. Şcoala primară în satul de adopţiune, clasele secundare la Şcoala Ionaşcu din Slatina. Liceul Radu Greceanu din acelaşi oraş, promoţia 1956. În acelaşi an devine student la Facultatea de geologie-geografie a Universităţii Bucureşti, pe care o absolvă în 1961, cînd devine geolog-prospector la o întreprindere de profil din capitală, de unde şi iese la pensie în 1999, după 38 de ani de activitate neîntreruptă, practic în toate regiunile ţării. Nu a fost membru de partid şi nu a avut funcţii administrative. Din 1996, redactor şef la Ed. Vinea. În anul 1980 s-a căsătorit cu Lidia (n.1953, fostă Duţă), absolventă a Şcolii populare de artă, secţia teatru. Autoare a 4 volume de poezie. Un fiu, Andrei, student.
A debutat cu poezii în revista Ateneu în decembrie 1964 şi a continuat să publice sporadic versuri şi proze scurte. Nu a publicat niciodată articole în presa comunistă.
[modifică] Proză
- Ningea în ochii ei albaştri, schiţe şi povestiri, ed. Eminescu, 1970;
- Despre vii numai bine, roman, ed. Eminescu, 1971;
- Blana de viezure, povestiri, Ed. Cartea românească, 1979;
- Rămăşagul, roman, Ed. Cartea românească, 1982;
- Curtea interioară, roman, Ed. Albatros, 1983;
- Capcana de piatră, roman, Ed. Cartea românească, 1987;
- Veneticii, roman, Ed. Vinea, 2002; Veneticii, editie definitiva, 2009, ed. Ideea europeana
- Ruptura, roman, Ed. Albatros, 2004.
- Sălbaticul, roman, Ed. Vinea, 2005
- Scene din viaţa literară, fragmente de jurnal, ed. Ideea Europeana, 2007
- Himera literaturii pe vremea terorii şi după aceea, (coautor I. Murgeanu), Curtea Veche, 2007
[modifică] Poezie
- Muzeul Poetului, elegii, Ed. Eminescu, 1981;
- Poemul de dimineaţă, elegii, Ed. Vinea, 1996;
- Cuvinte lîngă zid, elegii, Ed. Vinea, 1999.
A editat o antologie din poezia lui Valeriu Ciobanu: “Haina de brumă”, Ed. Minerva, 1984.
[modifică] Literatură pentru copii
- Întîmplări din pădure, povestiri, Ed. Ion Creangă, 1991; editia 2-a, Ideea europeana, 2007.
- Cartea lui Andrei, poezii, ed. Vinea, 2008
[modifică] Album de artă fotografică
- Natura sculptează, Ed. Sport-Turism, 1984.
“Literaturile Bucurestiului”, coautor. Editura MNLR, 2010.
Expoziţii de artă fotografică “Oameni pe care i-am întâlnit” şi “Pietre”, în ţară şi în Luxemburg.
Membru al Uniunii Scriitorilor, al Asociaţiei Ziariştilor, al Asociaţiei Artiştilor Fotografi, al Asociaţiei Culturale Franţa-România, al ARVIS.
Initiator al Proiectului cultural “Placi memoriale pentru marii scriitori disparuti”(au fost fixate cca 200 placi memoriale in Bucuresti, in anii 2007-2009); initiator si responsabil al Proiectului “Scriitori incarcerati sub regimul comunist”, 2008.
Premii literare, pentru artă fotografică şi premiul I pentru subiecte de film, cu Vestea, 1970. Prezent în antologiile: “Poezia pădurii” , 1999; “Spectre Lyrique”,1999; Biblioteca Argeş, 2007; Antologia sonetului românesc, 2009.
Cetăţean de onoare al municipiului Slatina.
ÎN MANUSCRIS: - Elegii noi/vechi; - Tinereţea pe sfîrşite, proză scurtă, 180 pagini; - Vreme închisă, jurnal 1979-1986; 1990-2006, 2007-2010 (1200 pagini, în 3 volume); - Cîştigul şi Pierderea (articole de atitudine civică, interviuri, eseuri), 16o pagini; - Înainte, calm şi drept, roman (de Francois Nourrissier), traducere de Lidia şi Ion Lazu; - Bucuria privirii, jurnal de călătorie, 1979, 1981; - Sonetele de la Neptun, în colaborare cu Gh. Istrate şi I. Murgeanu, 78 pagini; - Ofranda Mării, album de artă fotografică, 60 pagini. - Oameni pe care i-am întâlnit, album de artă fotografică, 60 pagini. - Intruşii, odiseea plăcilor memoriale, 250 p.
Scenarii de film: Vestea (Premiul I, 1970), Cîinele galben, Casa de sub pădure, Zapisul obenilor, Veneticii.
REFERINTE CRITICE:
Au referit despre autor şi scrierile sale: Mircea Iorgulescu, Profil Ion Lazu, Ovidiu Genaru; Marcel Pop Corniş:Trei debuturi de excepţie; Dragoş Vrânceanu: Poeta artifex; Gh. Ungureanu: Confluenţe lirice; Marian Drăghici: Minima poetica, selectează Poemul de dimineaţă ptr. Primele 10 cărţi ale deceniului 1990-2000.
DESPRE POEZII: Gheorghe Grigurcu: Extaz şi materie, Rom.lit. p.10; N. Prelipceanu: Poemul de dimineaţă, Rom. liberă, 1996; Ion Murgeanu: I.L.: Poemul de dimineaţă, Curierul Românesc, anul IX nr. 6 (125) iunie 1997; Cornel Regman: referat la Muzeul Poetului şi la Cuvinte lângă zid:” La atatea pricini care-mi întăresc convingerea că avem de-a face cu un poet remarcabil, aş adăuga-o şi pe aceea, deloc secundară că, în ciuda unui anumit nomadism al stărilor de spirit ale poetului, el găseşte mijloace foarte variate de a pune în scenă sentimentul său, ceea ce face ca poemele să capete individualitate.”; Dan Silviu Boerescu: Într-o dimineaţă de toamnă. Luceafărul, 1996, p. 16; Radu Voinescu: Şansa poemului în proză, Luceafărul nr. 8(454), 1 martie 2000, pag. 11.
Despre romanul RAMASAGUL: Ion Holban: Două vise, România literară; Matei Albastru: Luceafărul,1984; Liviu Călin: Cronica; Ilie Purcaru: Flacăra; Sorin Titel: România Literară; Marian Victor Buciu: Rămăşagul, Oltul, 1980; Felix Sima: Curierul de Vâlcea
DESPRE VENETICII: Aurel Gagiu: Veneticii – un roman de referinţă, Lupta, anul III nr. 223/ 7 nov. 2003, p. 2: „unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani”; Ion Murgeanu: Veneticii lui Ion Lazu, Meridianul românesc, 10 ian. 2004, pag. 20: „Cartea sa este un document de limbaj şi cutumă.(…) Ea se adaugă marilor şi necesarelor cărţi ale acestui început de mileniu disperat şi sfâşiat între globalizare şi regionalizare.”; Ion Murgeanu: O saga basarabeană, Luceafărul, nr. 35/29 sept. 2004, p. 6; Bogdan Alexandru Stănescu: Despre realismul înşelător, Luceafărul, nr.10/ 19 martie 2003, p. 5 : „I.L experimentează fără a da senzaţia că o face, scrie un roman foarte bun fără a o pretinde şi e modern fără a fi.”;
Titus Vîjeu: Exerciţii de neuitare, R.R.Actualităţi, emisiunea Memorie de rezervă/ 28 03.2004: „O saga de familie dar şi una cu memorabilă valoare naţională. (…) O carte scrisă cu precizie de cronicar. Dar şi cu sufletul unui scriitor capabil să distingă în ororile istoriei – mai vechi sau mai noi – acea lumină castă a speranţei, fără de care existenţa noastră ca neam ar fi putut deveni o dureroasă amintire…”
Interviu Radu Voinescu-Ion Lazu-Georgeta Adam, emisiunea Floare de latinitate, 20 aug 2004: R.V.:…”acest roman înseamnă anexarea unui nou domeniu pentru literatura noastră, dar mai înseamnă şi un pas pentru proza românească de după război, n-aş spune doar pentru cea de după ’89. El se detaşează prin virtuţi stilistice cu totul remarcabile.(..) această operă literară condensează în ea atât un proiect autobiografic, dar şi o experienţă extraordinară în domeniul romanescului.(… ) este un roman prin excelenţă contemporan şi, dacă vreţi, un roman emblematic pentru secolul XX, căci figura refugiatului este ea însăşi emblematică pentru acest secol.. (Cred că cele mai bune pagini din Veneticii pot concura cu pagini memorabile din Donul liniştit, pentru că bântuie peste tot acel suflu de mare proză realistă. (…) I.L. a reuşit un roman atât de bine scris încât va fi destul de greu să fie egalat şi multă vreme va reuşi să funcţioneze ca un reper şi chiar ca un mijloc de intimidare pentru cel care va încerca să abordeze cu mijloace literare acea epocă…”; Radu Voinescu: Identitatea pierdută, Viaţa românească, Anul XCIX, nov.-dec. 2004, nr. 11-12, pag. 217-223: „Prin acest roman complex, tradiţionalist şi modernist totodată, I.L. se înfăţişează ca un scriitor reprezentativ pentru întreaga literatură care se scrie de la război încoace.” ; Radu Voinescu, interviu în Timpul: pot să vă spun numele unui roman care ar trebui sa intre imediat în manualele de literatură: Veneticii de Ion Lazu; Diana Iepure: Invazia Veneticilor, Jurnalul de Chişinău, anul VI, nr. 355/ 11 februarie 2005 2005, pag, 13;
Florentin Popescu: Literatura ţinuturilor pierdute, Sud, p. 5; Nicolae Oprea: Romanul familial, Ziua literară, 29 sept. 2003, p. II; Marcel Duţă: De la realitate la ficţiune, R.R. Cultural; Mara Magda Maftei: Memorii ne-uitate, Viaţa Românească. Nr 3-4/ 2003, pag. 233-236; Marian Drăghici: Cronica cenaclului Euridice, Ziua literară, 22.06.2004; Petre Cichiordan: Paralele cu punct comun, Infoplus, anul VI, nr.142/ 7 oct. 2003, pag.5; Victor Rusu: Un venetic la Slatina, Oltpress, pag. 2/ 3 iunie 2003.
Stefan Dimitriu: “…Ion Lazu scrie pagini măiastre, când profund evocatoare ale vieţii din timpul şi de dinaintea războiului, când de o actualitate imediată şi adeseori bulversantă a României de după revoluţie. În acest fel, eroii principali ai romanului – mama Vera (care se simte la fel de înstrăinată în apartamentul fiului din Bucureşti, ca şi-n căsuţa din satul oltenesc de adopţiune) şi tatăl Grigore (care, la peste 80 de ani, înjunghie singur porcul de-o sută de kilograme) – sunt analizaţi şi psihanalizaţi până-n cele din urmă clipe ale vieţii lor de venetici, ce-şi dorm acum somnul de veci în pământ străin. Atât prin subiectul său, de un dramatism incontestabil, cât şi prin frumuseţea, profunzimea şi autenticitatea scriiturii, romanul lui Ion Lazu se dovedeşte a fi o carte de pus pe raftul întâi al oricărei biblioteci.”
Constantin Stan despre Veneticii de Ion Lazu. (Prezentare la Clubul de proză al ASB, 30 martie 2010): „Nu-mi place să folosesc cuvinte mari, dar pentru mine Ion Lazu cu acest roman Veneticii a reprezentat realmente o mare surpriză: este o carte admirabilă, excepţională din toate punctele de vedere. Ştim de-acum că nu subiectele mari fac literatura mare. A spus-o Fernando Pessoa, la primirea Premiului Nobel (…) Această poveste a unei familii de refugiaţi din Basarabia, odată cu întoarcerea frontului şi aşezarea ei în apropiere de Slatina, are un dramatism cum în puţine cazuri am văzut; o scriitură de asemenea extraordinară, înbinând timpurile narative magistral, prezentul şi imperfectul evocării, aş spune teribil, încât pe alocuri mi-a indus un soi de atitudine tragică, prin aceea că omul victimă a istoriei devine un invingător. (…) Această poveste a unor învingători - care îşi pierd averea, îşi pierd copiii, care se strămută mereu, sub vitregiile istoriei - este o dominantă teribilă a cărţii dlui Lazu. (…) În totul avem de-a face cu o carte admirabilă. Nu vreau să fac polemică, dar acum se vorbeşte foarte insistent despre Cartea şoapatelor* a lui Varujan Vosganian. Eu cred că Veneticii lui Lazu este, din toate punctele de vedere, cu mult, cu mult deasupra Cărţii şoaptelor a lui Vosganian, dacă vreţi să vă dau un reper.”
- Pentru cine nu este la curent, precizăm că romanul lui V.V., despre tragedia armenilor, a fost considerat „cartea anului” în 2009.
Remus Valeriu Giorgioni: … “O scriitură doctă, pricepută, lucrată (se vede că e vorba de ediţia definitivă a unei opere), un ton protocolar, un stil bine cumpănit, studiat, aşezat, iată ce caracterizează până la urmă romanul lui Ion Lazu.(…) Conglomeratul de întâmplări, gânduri, idei, fapte – sentimente/evenimente este ordonat de un glas muzical în note armonice, arareori găseşti câte-un semiton discordant… Muzica interioară a textului, care izvorăşte în egală măsură din „tonul elegiac al povestirilor tatălui”, cât şi din tăcerile de sfinx ale mamei, îmbinarea acestor două voci generând întreagă textura melodică a cărţii. Deşi nu am , ca alţi exegeţi, curajul să plasez romanul lui I. Lazu într-o ierarhie temporală sau axiologică (când cunosc atâţia alţi prozatori de primă mână/mărime), voi îndrăzni să afirm totuşi –şi nu doar în ordinea de idei sentimentală! – că Veneticii sunt un roman bun, o lectură obligatorie pentru toţi românii, şi mai ales pentru un tineret debusolat, dezabuzat care nu găseşte nici un motiv a se apropia de durerea indescriptibilă, sufletul scindat al unui neam cu trupul în două „ţări vecine”, în „două limbi”, care sunt de fapt una singură…”
Stefan Ion Ghilimescu: “…să subliniem caracterul pregnant al realismului descriereilor lui Ion Lazu, cât şi unda expresionist metaforică a poeziei simţirii care le conferă, cum grano salis, o aură de un estetism bine timbrat; alteori, în afara exemplului nostru, luat aproape la întâmplare, nu poate scăpa cititorului nota de molipsitor umanism cordial pe care o îmbracă la el totdeauna ideea. Nobilă, lucidă şi visătoare, tema atât de frumos timbrată, dar reţinută a flautului se împleteşte cu intervenţiile grave, uneori nesupravegheate canonic, ale oboiului sau fagotului (Grigore), ca să fie re-expusă şi dezvoltată amplu, pe fondul celorlalte instrumente de acompaniament, în tonul suav de „la” al primo-clarinetului, dominant pe final (Andrei). Fără a-mi fi teamă că greşesc, voi semnala cititorului în remarcabilul roman Veneticii al lui Ion Lazu o temă de autor pentru prima dată tratată în literatura noastră şi anume refugiul istoric al românilor basarabeni din 1944 şi odiseea supravieţuirii lor. Curgător ca un fluviu mare şi leneş, scris cu maximă atenţie, şi controlat sever la nivelul ideii, cumva situat la limita acurateţei stilistice a unui duct vag simbolic, Veneticii este unul dintre primele 10 romane scrise la noi în ultimii douăzeci de ani.”
Ileana Costea: Refugiul este o sfasiere a eului profund. Iar pentru noi “veneticii” din Statele Unite romanul are un alt mesaj universal: este saga celui smuls din radacini si aruncat departe de pamantul stramosesc, exilatul care supravietuieste vicisitudinile desprinderii, ale traiului printre straini, si reuseste sa isi folosesca rabdarea si intelepciunea ca sa se adapteze convietuirii cu alte etnii, intr-un mediu cu alte obiceiuri, traditii si exigente. Si personajele basarabene din cartea lui Ion Lazu simt aidoma oricarui “venetic”: “Mereu cu regretul in suflet. Iti faci socoteala: cum sa nu ma doara sufletul dupa acele vremi fericite? Le cauti in adancuri, te duci inapoi sa le afli si prea putin gasesti, cateva licariri doar.”
Despre romanul RUPTURA: Alex Ştefănescu: Cărţi noi: Ruptura. Rom. Literară, 2005; Horia Gârbea, Ruptura, în Ziua literara; Ion Murgeanu: Autopsie pe nervul iubirii, Luceafărul, pag. 23/ nr. 44/ 1 decembrie 2004 şi Meridianul românesc 25 iunie 2005, p. 20: ”Între scriitorii cu activitate susţinută în ultimul deceniu, I.L, deţine un loc fruntaş dacă nu şi mai mult; exponenţialitatea sa îi conferă o originalitate tot mai rară azi printre naratori.”; Geo Vasile: Flagrant de sinceritate, Rom. Literară nr. 43/ 3-9 noiembrie 2004.
Despre roamnul SALBATICUL: Geo Vasile: Geologul, antierou şi scrib, Rom. Lit. Nr.33/24-30 aug.2005, pag. 9; Ion Murgeanu: Geologul versus scriitorul, Meridianul românesc, California USA, 25 iunie 2005, pag.20; Ion Murgeanu: I.L.: Sălbaticul, Curierul de Vâlcea, oct. 2005, p. 19; V.Ursu: Lansarea unui nou roamn al scriitorului I.L. Olt pres, 6 mai 2003, p.2; V.Ursu. I.L îşi lansează noul său roman, Oltpress, 30 mai 2003, p. 2; Dan Stanca: Un roman nostalgic, Rom. Liberă 23 oct. 2004, p. 15: ”I.L. face din drama refugiaţilor basarabeni o adevărată epopee”
Despre SCENE DIN VIATA LITERARA:
ION MURGEANU: „O mare surpriză este pentru noi cartea prietenului nostru dl. Ion Lazu: Scene din viaţa literară. După ce credeam că, altcum spus., epuizasem autorul. Chiar şi în urma experienţei unei colaborări in duo, la volumul Himera literaturii, dialog epistolar. Descoperim în micul volum de nici 200 de pagini, apărut la Editura Ideea Europeană, o artă poetică discretă, sau, în raport cu idealul, i-am putea spune chiar, „smerită”. In Scene din viaţa literară, retorica se „aplatizează”, căci autorul îşi găseşte tonul, putem spune, înainte de a şi-l inventa. Este, într-un fel, definiţia, oricând particulară, şi de ne-imitat, a capodoperei. Poate nici Ion Lazu nu şi-a dat seama, scriind acest jurnal al său, înainte chiar de a porni aventura „devenirii” ca scriitor, că chiar cu acesta va da, într-un fel, lovitura. Într-un dialog la telefon, a strecurat, de altfel, o informaţie extrem de preţioasă: editorul său de o viaţă, un fel de mentor, până la urmă, mereu mult prea regretatul Mircea Ciobanu, i-ar fi spus acelaşi lucru, că jurnalul său este „cartea vietii tale”. Scene din viaţa literară, aşa puţintică, cum se numără, în pagini, este o carte mare. Este cartea cărţilor lui Ion Lazu. Capodopera. Şi nu atât excentrica lume literară cu „eroii” ei văzuţi de aproape, sau chiar foarte de aproape, adeseori, devine interesantă, cât eroul de la persoana întâia, povestaşul, care confruntându-se, în acea lume, mai pe strapontină, reuşeşte să atragă atenţia ca centru şi iradiere de sine. Ion Lazu se mărturiseşte pre sine, prin ceilalţi, în căutarea frumuseţii ca generalitate inefabilă. Proză de nota 20 şi frazare de mare scriitor. Scriitorul îşi descoperă sufletul pentru sine. E tâlcul adânc al sincerităţii lui totale. El dă la o parte orice convenienţă şi se re-povesteşte. Ion Lazu va fi descoperit acest lucru de-a lungul unei bogate cariere de scriitor, subsumată, cu toate titlurile sale de glorie, dar şi de obidă: Veneticii, Sălbaticul, Ruptura, chiar şi cele mai „clasice”: Ningea în ochii ei albaştri, Rămăşagul, Blana de viezure, Curtea interioară, Capcana de piatră, - unui fără de sfârşit jurnal intim. O mare bucurie trăim, recitindu-l pe „Lazu tot” din aceste „Scene din viaţa literară”. Unde nimic nu este contrafăcut: totul e aşa cum a fost şi este în continuare, viaţa de scriitor; unic şi inefabil şi de ne-imitat atunci când şi-a găsit tonul.
Magda Ursache: Prozatorul deţine cele trei calităţi „de bază”: memorie, fantezie, spirit de observaţie, fără a mai pune la îndoială combustibilul, talentul. Binecuvîntat astfel, îi este uşor să monteze scene de viaţă literară. Ca să-şi facă prospecţia, geologul-prozator împinge uşor uşa Casei Monteoru. Se aşază la o masă, ascultă şi vede. E ştiut, forţa inteligenţei constă în a-l auzi pe celălalt, alterul….Prozatorului experimentat nu-i trebuie decît cîteva rînduri să-i aducă în scenă pe Dan Laurenţiu, aruncînd evaziv un „vedem noi”, pe Grigore Hagiu, „foarte tulbure”, pe Nichita Stănescu… Ion Lazu înaintează astfel pe vreme închisă, titlul aluziv al întregului Jurnal, pe care îl consideră „un fel de hol al literaturii”. Asta pentru că îţi „deşerţi” acolo impresiile, cum te lepezi de sacoşe, la intrarea în casă. Materia netrebuincioasă rămîne afară; minereul preţios îl ia cu sine, în literatură. Dincolo de uşă încep „chinurile scrisului”? Chinuri? Dar Ion Lazu e sigur că asta e „unica plăcere a vieţii”… Mantia protectoare anti „iepocă” e manuscrisul. Aşa cum cele 6-7 luni pe an, departe de Bucureşti şi de redacţii ori edituri, îi asigură sistemul imunitar. Distanţa e vaccinul la toxinele literare. Credinţa scriitorului Ion Lazu? „A te îngropa în manuscrise. Te vor proteja de frigul morţii, aşa cum te-au izolat de viaţă”. Hîrtia scrisă poate orice, chiar să învingă timpul.
Mircea Radu Iacoban: „Acest colorat ‚a fost odată’ propus de Ion Lazu prilejuieşte întâlnirea cu o tipologie de-a dreptul pitorească şi oferă istoriei literare sumedenie de amănunte-argument pentru mai exacta conturare a portretelor scriitoriceşti. Chiar dacă aveau „să se scutur’ multe moarte”, oricare dintre măştile aduse-n horă spre a juca fie şi rolul pionului pricăjit a avut partea de contribuţie în constituirea unui peisaj spectaculos, populat şi de altitudini, şi de câmpie plată, şi de adevărate prăpăstii. Perioada, care n-a dat numai rebuturi în literatură, merită în continuare investigată, inclusiv prin astfel de portretizări memorialistice inteligente, sincere şi nonconformiste. Bună carte!”