Luni, 8 octombrie 79. Trecut de ora 7:00 cind ridic storul şi deschid geamul ca să văd din nou şirul de picături pe firele de cablu, negre, dintre clădiri şi cerul innorat, picla din dotare. Un stol de sticleţi hrăpăreţi se lasă pe acoperiş dintr-un zbor matinal, misterios, prin văzduhul inceţoşat. Marginea pădurii nici nu se mai vede… Azi merg la Luxemburg doar ca să vizitez muzeul, nu şi vechiul oraş, pe care ieri l-am găsit foarte fotogenic, in picla toamnei, cu turnuri şi cazemate şi castele medievale, in tot, o atmosferă foarte sugestivă dar, incă o dată, imi place să mă plimb singur. Pentru a vedea şi a inţelege şi a te integra unei atmosfere, iţi trebuie linişte şi un răgaz anume pentru a asimila imaginile şi a te iluziona in legătură cu ele. Peste noapte am avut somn rău şi, printre nenumărate vise şi obsesii, l-am repetat pe cel din totdeauna, cu problema de matematică pe care trebuie s-o rezolvăm in 7 minute, iar eu nu eram sigur dacă formula amintită e cea corectă. Am sărit să protestez, precum că rapiditatea nu are relevanţă, eu jur că voi rezolva problema, insă nu in 7 minute. Şi erau ceilalţi care reacţionau diferit la revolta mea, unii il linguşeau pe profesor şi il căinau că are de-a face cu unul ca mine. Şi alte dintr-astea, de care nu am răbdare dar nici chef să-mi amintesc. Deci somn rău, cu treziri la ora 2 şi 3, cind am aprins şi lumina. Acum brutarul nu frămintă aluatul, in schimb işi face apariţia o portugheză care nici ea nu stă prea mult, ci se grăbeşte la slujbă, fiind deja 7:15. Din excursia de ieri pe Oberkorn, ne-am intors cu eşantioane şi cu flori pe care le-am aranjat la fereastră. Cind să mă intind, apare Marcel şi mergem la Muzeu; pe drum il culegem ş pe Claude. Parcăm in apropierea flacărei comemorative, un monument de o formă ciudată, in fapt un perete curb, dind in pliurile sale 2 sanctuare cu vitralii violete şi o incintă sugerind carcerele din timpul ocupaţiei naziste. Se iese la aer şi la lumina libertăţii. Plimbare prin vechiul oraş, coborim pe trepte spre oraşul de jos, cu o inchisoare mică pentru femei şi alta mai mare pentru bărbaţi, lingă o biserică. Dintr-un punct favorabil se zăreau in curtea inchisorii doi tineri plimbindu-se şi alţi doi care stăteau pe-o bancă, şuşotind cu insufleţire, poate punind la cale cine ştie ce alte lovituri viitoare. Mi se vorbeşte despre cei 23 km de galerii subterane, folosibili aproape integral şi acum. Castelul Bock este edificat la anul 900 şi mai sunt alte citeva cam tot de pe-atunci. Deci intre valea Alzette şi afluentul său La Petrusse, acest bastion natural, cu pereţi abrupţi, inabordabili, garnisiţi cu contraforti şi ziduri inalte. Cel mai bine păzit loc din Europa medievală după Gibraltar. Şi tot vorbind şi privind peretele abrupt, cu caverne, contraforţi şi turnuri suspendate, am revenit spre biserica din piaţa veche a pescarilor, Saint Michel, lingă Consiliul de Stat. Ne atrage atenţia o lungă coloană de oameni, e o procesiune inaintind pe străzile de jos, pe sub marile poduri, in faţă se află un grup de preoţi in alb; pe la mijlocul coloanei se plasează un fel de detaşament care inaintează in tempo de marş, in bătaia tobelor, iar spre coada intinsei procesiuni se zăreşte un catafalc sau vreo relicvă purtată pe umeri, urmată de lume multă. Intrăm la Muzeul de Stat, azi intrare gratuită şi mă lasă cu aparatul fotografic. De la uşă dau de nişte statui romane, apoi altele şi altele şi imi dau seama că acei romani sculptau dezlănţuit, parcă bucuroşi că dăduseră pe aceste meleaguri de o rocă numai bună de sculptat intru eternitate. Gresia de Luxemburg, care se pretează la construcţii, dar şi la lucrările de artă. La parter, cca 25 de săli, cu statui conservate integral sau numai ca fragmente sugerind chipuri umane sau animaliere, in piatră cu deosebire, dar şi in bronz, in cristal de stincă, sau in argilă arsă. Alte obiecte nenumărate, harnaşamente, fibule, podoabe, monede. Au fost aici mai intii galii, apoi romanii, care in acele citeva sute de ani se vor fi simţit ca la ei acasă, ocupindu-se cu de toate ale vieţii, inclusiv de artă. Date generale despre capitala Ducatului: 88.000 locuitori, altitudine 300 m in Piaţa de Peşte şi 230 m pe malul Alzettei; 380 m la aeroport. Un cimitir militar la 5 km Nord de oraş, cu mormintele a 5100 ostaşi americani din Armata a 3-a a generalului Patton Jr., iar la incă 1 km cimitirul german din Sandweiler, cu aproximativ 11.000 morţi. In 1963 oraşul avea 85 de poduri. Pont Adolph are 48 m inălţime iar Podul Nou 85 m inălţime. Dar lucrurile nu merg chiar după cum le planificasem noi. Mergem la un supermarket in Arlon, pe altă rută, pe la un punct de frontieră unde opresc numai camionagiii, ca să-şi pună viza. O lungim cu cumpărăturile, apoi mincăm in grabă şi la 14,00 vine Viktor să mă ia la o plimbare. Mai intii işi ingrijeşte stomacul cu un lichior mentolat italian, bănuit a avea proprietăţi medicinale. O luăm la deal, pe traseul făcut de mine ieri, cu ai mei, nici de data asta pe vreme bună. Fac totuşi citeva poze, incerc şi o panoramă (din bucăţi) iar V. imi face citeva poze mie. Apoi la deal, bătrinul transpiră, eu dau vina pe mentă, el ride, complice. Se mai plimbă e-aici ciţiva bătrini cu ciini. Unul ne latră de aproape, in vreme ce stăpinul lui işi curăţă un măr, stind pe bancă. Viktor imi spune că pe-aici au fost exploatări in carieră, acum se extrage numai din subteran, la mai multe orizonturi. Rezultă că intreaga configuraţie a colinei s-a schimbat radical in urma exploatării masive, fierul fiind principala lor bogăţie naturală. La intoarcere imi propune alt traseu, printr-o pădure, unde pe vremea tinereţii sale venea lumea la plimbare sau la muzică şi dans. Acum dăm de avertizări: „dangereuse” şi sunt de văzut pilnii mai mici sau mai adinci, rezultate din scufundarea terenului; iar spre La Sauvage, imi spune, sunt găuri mari, deschise pină in galeriile subterane. Urcăm pe o alee asfaltată, interzisă circulaţiei auto, acum acoperită de mormane de frunze moarte, umede. Viktor are probleme cardiace, e nevoit să facă zilnic plimbări de 5-6 km pe jos. Ii spun că m-a impresionat abundenţa de statui romane şi işi aminteşte că avea un coleg de şcoală care găsise citeva relicve romane in preajma satului, că apoi a continuat să caute relicve după orele de muncă; a citit, s-a informat, a intrat in corespondenţă cu diverse somităţi arheologice, care il vizitau şi il luau in serios. Ii spun că eu insumi cred in competenţa ciştigată prin muncă pasionată intr-un domeniu, chiar mai mult decit in nişte diplome universitare. Revenim spre casă, intrăm intr-o cafenea, ciocnim sticlele de bere: Noroc!, imediat patroana mă intreabă dacă sunt roman. Reiese că a fost de cinci ori in Romania; apoi le vorbeşte clienţilor in limba lor, pe larg, eu nu inţeleg absolut nici un cuvint, doar mă uit la miinile ei, la mimică, la reacţiile ascultătorilor. Viktor imi spune că patroana ne consideră foarte ospitalieri. Schimbăm adrese. Coborind spre oraş, ne mai oprim la o cafenea. Pozez o portugheză şi zăresc un pictor cam nebun.

PARISUL

11.10 ’79 - scrie pe biletul meu allez-retour Luxembourg- Paris, pe care il cercetez incă o dată acum, la ora 7:45, cind am luat loc, singur in compartiment, in acceleratul de Paris. Deci am in mină cu adevărat acest bilet miraculos, visat o viaţă intreagă! Pot să vină acum oriciţi controlori, practic nimeni nu mă mai poate impiedica să ajung la capătul nesperatului drum, acolo unde visul se va intilni cu realitatea. De acest bilet n-am să mă mai despart niciodată (cum nu m-am despărţit niciodată de visul din adolescenţă)! Gelu m-a adus la gara din Luxembourg pe la 6:25, am cumpărat bilet, ne-am mai invirtit un pic, am pus la punct detaliile revenirii mele de poimiine - şi fratele s-a dus la muncă, obosit tare de seara precedentă, dură cu deosebire, marcat niţel şi eu de nesomn, căci ne-am culcat abia pe la 2:00 din noapte şi ne-am trezit la 5:15, eu cu oarecari dureri de cap după melanjul de vinuri de după conferinţă, cu berea de la cafenea şi la urmă cu şampania dată de mister Alban, mare plătitor de chefuri intre prieteni, după cum mi-a explicat Marcel. Iar acum, deşi ar părea de necrezut, iată-mă in drum spre Paris, cu vreo 400 FF in portofel şi alt mărunţiş prin cele buzunare, cu aparatul foto – aproape la fel de important ca mine!, asigurat cu 2 filme Agfa, plus ce o mai fi in aparat şi la nevoie un film alb/negru. Mi-a pregătit amabila cumnată un adevărat maldăr de tartine, ca să nu cheltuiesc din buzunar. Am şi umbrela, dar nu mi-ar părea rău să o port degeaba, mi-aş dori vreme bună cu dinadins! (Inainte de plecarea trenului m-am fiţiit vreo jumătate de oră prin preajma gării; erau deschise la acea oră doar chioşcurile de ziare, patiseriile şi tabacul. Pe străzile din spatele gării, acţionau eficient cei de la salubritate, cu dotările lor de ultimă oră, cu maşinării moderne care prind coşul de gunoi şi il răstoarnă, il scutură de două ori şi il reaşază pe caldarim. Cu noaptea in cap, vinzătoarele spală vitrinele, treptele, trotuarul pină la rigolă cu perii şi detergenţi. Cabaretele din cartierul gării prezintă poze cu nişte biete otrepe, la corp mai sunt cum sunt, dar sinii le atirnă rău, iar feţele un dezastru, ce mai! O cupă de şampanie 25o FB, iar butelia de la 1890 FB in sus…

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.